Louise Glück, ” Paharul gol – The Empty Glass”

Am cerut mult; Am primit mult.
Am cerut mult; Am primit puțin, am primit
aproape nimic.
Și între? Ceva umbrele înăuntru deschise.
Pantofi din greșeală pe masa din bucătărie.
O, rea, rea mi-era firea. Eram
o inimă tare, distantă. Eram
egoistă, până la tiranie neînduplecată.
Dar totdeauna aceeași, chiar și-n timpuria-mi copilărie.
Mică, cu părul negru, temută de alți copii.
Nu m-am schimbat nicicând. Înăuntrul paharului, abstracta
maree a soartei s-a răsturnat
de la nalt la mic peste noapte.
Marea era? Răspunzând, poate,
puterilor cerului? Să fiu în siguranță,
Așa mă rugam. Am încercat să fiu o ființă mai bună.
Mi s-a părut curând că, ce-începuse ca o teroare
și-n narcisism moral, se maturizase
putând deveni de fapt
adevarată creștere omenească. Poate
asta-mi voiau prietenii, luându-mi mâna,
spunându-mi că au înțeles
abuzul, mizeria incredibilă pe care am acceptat-o,
implicând (așa gândeam eu cândva) că eram oleacă bolnavă
să dau așa mult pentruatât de puțin.
În timp ce credeau că-s bună (strângându-mi puternic mâna) –
un bun amic, un om bun, nu o creatură de râs.
Nu eram caraghioasă! Eram măreață,
ca o regină ori ca o sfântă.
Ei bine, totul se leagă interesant.
Și-mi vine în minte c-a fost crucial ca să cred
în trudă, să cred c-o să vină și ceva bun, pur și simplu încercând,
un bun complet nepătat de impulsul inițial corupt
să convingă ori să seducă …
Fără asta ce-am fi?
În universul întunecat ne-am rostogoli,
singuri, înfricoșați, supuși soartei …
Ce-avem, de fapt?
Trucuri triste cu scări și pantofi,
trucul cu sare, impur revenind motivant
încercând a ne construi caracterul.
Spre-a potoli mărețele forțe – ce avem, de fapt?
Și cred că-n cele din urmă asta era întrebarea
ce-l distruse pe Agamemnon, acolo, pe plajă,
pregătite, greceștile nave, dincolo
de portul senin, invizibilă, marea, și viitorul
letal, instabil: a fost un prost, gândind
c-ar putea controla ceva. El trebuia să fi spus
Eu nu am nimic, eu sunt la mila ta.

-traducere de Catalina Franco-
___________________________

I asked for much; I received much.
I asked for much; I received little, I received
next to nothing.
And between? A few umbrellas opened indoors.
A pair of shoes by mistake on the kitchen table.
O wrong, wrong—it was my nature. I was
hard-hearted, remote. I was
selfish, rigid to the point of tyranny.
But I was always that person, even in early childhood.
Small, dark-haired, dreaded by the other children.
I never changed. Inside the glass, the abstract
tide of fortune turned
from high to low overnight.
Was it the sea? Responding, maybe,
to celestial force? To be safe,
I prayed. I tried to be a better person.
Soon it seemed to me that what began as terror
and matured into moral narcissism
might have become in fact
actual human growth. Maybe
this is what my friends meant, taking my hand,
telling me they understood
the abuse, the incredible shit I accepted,
implying (so I once thought) I was a little sick
to give so much for so little.
Whereas they meant I was good (clasping my hand intensely)—
a good friend and person, not a creature of pathos.
I was not pathetic! I was writ large,
like a queen or a saint.
Well, it all makes for interesting conjecture.
And it occurs to me that what is crucial is to believe
in effort, to believe some good will come of simply trying,
a good completely untainted by the corrupt initiating impulse
to persuade or seduce—
What are we without this?
Whirling in the dark universe,
alone, afraid, unable to influence fate—
What do we have really?
Sad tricks with ladders and shoes,
tricks with salt, impurely motivated recurring
attempts to build character.
What do we have to appease the great forces?
And I think in the end this was the question
that destroyed Agamemnon, there on the beach,
the Greek ships at the ready, the sea
invisible beyond the serene harbor, the future
lethal, unstable: he was a fool, thinking
it could be controlled. He should have said
I have nothing, I am at your mercy.