Mark Strand, ”Povestea vieților noastre – The Story Of Our Lives”
1
Citeam povestea vieților noastre
petrecută într-o cameră.
Camera are vedere spre-o stradă.
Nu-i nimeni acolo,
nu-i niciun zgomot.
Pomii sunt grei de frunze,
nu se mișcă nicicând vreo mașină-n parcare.
Continuăm să întoarcem pagina,
sperând să fie ceva,
ceva cum e harul ori ca schimbarea,
o linie neagră ce ne-ar uni
ori ne-ar despărți.
De fapt, se pare,
cartea vieților noastre e goală.
Mobilierul din încăpere n-a fost mutat niciodată,
de fiece dată covoarele-s mai întunecate
umbrele noastre le trec pe deasupra.
E ca și cum camera ar fi lumea.
Stăm alături pe canapea,
citind despre canapea.
Să spunem că e ideal.
E ideal.
2
Citim povestea vieților noastre,
de parcă noi am fi fost în ea,
de parcă-am fi scris-o noi.
Asta apare din nou și din nou.
Într-unul dintre capitole
Mă las pe spate, pun cartea deoparte
așa spune cartea
și eu asta fac.
Mă las pe spate, încep să scriu despre carte.
Scriu că vreau să trec dincolo de carte.
Dincolo de viața mea într-o altă viață.
Am pus creionul deoparte.
Iar cartea spune: „A pus deoparte creionul
s-a întors și-a privit-o citind
partea unde ea însăși se-îndrăgostea”.
Cartea e mai exactă de cât ne închipuim.
M-aplec înapoi, te privesc citind
despre bărbatul de peste drum.
Construiseră acolo o casă,
într-o zi a ieșit un bărbat.
Te-ai îndrăgostit de el
fiindcă știai că n-o să vină nicicând să te vadă,
neștiind nicicând că-l aștepți.
Noapte de noapte-ai fi spus
că era ca mine.
M-aplec pe spate, te văd îmbătrânind fără mine.
Soarele apune pe părul tău argintiu.
Covoarele, mobilierul,
par aproape imaginare acum.”
Ea continua să citească.
Părea să nu-i considere lipsa
de-o importanță deosebită,
cum cineva într-o zi minunată consideră
timpul – o nenorocire
fiindcă nu i-a schimbat părerea.
Îți strângi ochii și
ai impulsul de-a-închide cartea
descriind rezistența mea:
cum atunci când m-aplec pe spate mi-închipui
viața mea fără tine, mi-închipui că parcă mă mișc
într-o altă viață, în altă carte.
Descrie și dependența ta de dorință,
cum revelațiile de moment
ale unei intenții te înspăimântă.
Cartea descrie mult mai mult decât trebuie.
Cartea voiește să ne despartă.
3
M-am trezit dimineața asta gândind
că-n viața noastră nu mai era nimic
decât povestea vieților noastre.
Când ți-ai spus dezacordul, am indicat
punctul din carte unde ți-ai exprimat dezacordul.
Ai adormit din nou și am început să citesc
acele pasaje întunecate pe care le ghiceai
pe măsură ce erau scrise și pentru
care-ți pierdeai interesul odată ce deveneau
parte din poveste.
Într-unul din ele hainele reci ale lunii
acoperă scaune-n camera unui bărbat.
Visează la o femeie cu hainele pierdute,
și care stă în grădină și așteaptă.
Ea crede că dragostea e sacrificiu.
Pasaju-i descrie moartea
și ea niciodată nu e numită,
și-i unul dintre acele lucruri
ce nu se pot suporta.
Puțin mai târziu aflăm
că visătorul bărbat trăiește
în noua casă de peste drum.
În dimineața asta după ce te-ai culcat din nou
am răsfoit prima parte a cărții:
era ca și cum visam la copilărie,
atât de multe lucruri păreau să fi dispărut,
atât de multe păreau că prind viață din nou.
Nu știam ce să fac.
Cartea spunea: Clipele-acelea erau cartea lui.
O sumbră coroană neliniștită îl încorona.
Era suveranul de-o clipă-al discordiei de dinăuntru și din afară
temător în propriu-i regat.
4
Înainte să te trezești
am citit alt pasaj descriind lipsa ta
și povestind că tu dormi spre a-ți inversa
curgerea vieții.
Când l-am citit, singurătatea mea m-a atins,
știind că ceea ce simt este forma brută
și nereușită a unei povești, aceea
ce niciodată nu poate fi spusă.
„Voia să o vadă goală și vulnerabilă,
s-o vadă respinsă, și la gunoi aruncate
vechi vise, costume și măști
ale stărilor de neatins.
Era de parcă ar fi fost desenat
de un irezistibil eșec „.
Era greu să continui să mai citesc.
Eram obosit și voiam să renunț.
Cartea părea conștientă de acest lucru.
A sugerat schimbarea subiectului.
Am așteptat să te scoli neștiind
cât am așteptat,
și-mi părea că nu mai citesc.
Am auzit trecând vântul
ca un șuvoi de suspine
și-am auzit fiorii în frunze
în pomii de dincolo de fereastră.
Ar fi în carte.
Totul ar fi acolo.
Ți-am privit chipul
și-ți citesc ochii, nasul, gura …
5
Numai de-ar fi o clipă perfectă în carte;
de-am putea să trăim în clipa aceea,
am putea să începem cartea
de parcă nu am fi scris-o,
de parcă nu am fi fost în ea.
Dar ieșirile-s prea-întunecoase
prea multe-s pe fiece pagină
evadările-s prea înguste.
Citim ziua întreagă.
Fiece filă întoarsă e-o lumânare
ce ni se mișcă prin minte.
Fiece clipă e o pierdută cauză.
De ne-am putea opri din citit.
”El niciodată n-a vrut a citi altă carte
ea tot privea strada.
Mașinile încă erau acolo,
umbra groasă-a copacilor le acoperea.
Obloanele noii case erau închise.
Poate că omul ce locuia acolo,
bărbatul pe care-l iubea citea
povestea unei vieți alte.
Ea-și închipuise un living gol,
un cămin rece, un bărbat stând
scriind o scrisoare unei femei
care-și jertfise viața din dragoste.”
Dac-ar fi fost în carte o clipă perfectă,
ar fi fost ultima.
Cartea nicicând nu spune despre motivul iubirii.
Susține c-ar fi un un bun necesar confuzia.
Nicicând nu explică. Dezvăluie numai.
6
Și ziua continuă.
Studiem ce ne amintim.
Ne uităm în oglinda din cameră.
Nu suportăm să fim singuri.
Cartea continuă.
”Au tăcut neștiind cum să-înceapă
dialogul care le trebuia.
Au fost cuvintele ce mai presus de toate creară divizii,
creară singurătatea.
Și așteptară.
Întorceau pagini nădăjduind
c-o să se întâmple ceva.
Și-au răscolit pe-ascuns viețile:
iertată orice înfrângere – fiindcă nu putea fi încercată,
răsplătită orice durere – fiindcă era ireală.
Nu făcură nimic”.
7
Cartea nu va trai.
Noi suntem via dovadă.
E beznă afară, și e și mai beznă-n odaie.
Te-aud cum respiri.
Mă-întrebi dacă sunt obosit,
dacă mai vreau să citesc.
Da, sunt obosit.
Da, încă vreau să citesc.
Spun da la toate.
Tu nu mă auzi.
Stăteau împreună pe canapea.
Nevinovati, erau fantome epuizate
A ceva ce-au fost cândva.
Aruncară atitudinile afișate.
Se uitară la carte
fură îngroziți de propria-le naivitate,
de reticența de a renunța.
Stăteau împreună pe canapea.
Erau hotărâți să accepte adevărul.
Oricare-ar fi fost, l-ar fi acceptat.
Trebuia scrisă cartea
și trebuia citită.
Cartea sunt ei iar ei nu sunt
nimic altceva.
-traducere de Catalina Franco-
___________
We are reading the story of our lives
which takes place in a room.
The room looks out on a street.
There is no one there,
no sound of anything.
The tress are heavy with leaves,
the parked cars never move.
We keep turning the pages, hoping for something,
something like mercy or change,
a black line that would bind us
or keep us apart.
The way it is, it would seem
the book of our lives is empty.
The furniture in the room is never shifted,
and the rugs become darker each time
our shadows pass over them.
It is almost as if the room were the world.
We sit beside each other on the couch,
reading about the couch.
We say it is ideal.
It is ideal.
2
We are reading the story of our lives,
as though we were in it,
as though we had written it.
This comes up again and again.
In one of the chapters
I lean back and push the book aside
because the book says
it is what I am doing.
I lean back and begin to write about the book.
I write that I wish to move beyond the book.
Beyond my life into another life.
I put the pen down.
The book says: „He put the pen down
and turned and watched her reading
the part about herself falling in love.”
The book is more accurate than we can imagine.
I lean back and watch you read
about the man across the street.
They built a house there,
and one day a man walked out of it.
You fell in love with him
because you knew that he would never visit you,
would never know you were waiting.
Night after night you would say
that he was like me.
I lean back and watch you grow older without me.
Sunlight falls on your silver hair.
The rugs, the furniture,
seem almost imaginary now.”
She continued to read.
She seemed to consider his absence
of no special importance,
as someone on a perfect day will consider
the weather a failure
because it did not change his mind.”
You narrow your eyes.
You have the impulse to close the book
which describes my resistance:
how when I lean back I imagine
my life without you, imagine moving
into another life, another book.
It describes your dependence on desire,
how the momentary disclosures
of purpose make you afraid.
The book describes much more than it should.
It wants to divide us.
3
This morning I woke and believed
there was no more to to our lives
than the story of our lives.
When you disagreed, I pointed
to the place in the book where you disagreed.
You fell back to sleep and I began to read
those mysterious parts you used to guess at
while they were being written
and lose interest in after they became
part of the story.
In one of them cold dresses of moonlight
are draped over the chairs in a man’s room.
He dreams of a woman whose dresses are lost,
who sits in a garden and waits.
She believes that love is a sacrifice.
The part describes her death
and she is never named,
which is one of the things
you could not stand about her.
A little later we learn
that the dreaming man lives
in the new house across the street.
This morning after you fell back to sleep
I began to turn the pages early in the book:
it was like dreaming of childhood,
so much seemed to vanish,
so much seemed to come to life again.
I did not know what to do.
The book said: „In those moments it was his book.
A bleak crown rested uneasily on his head.
He was the brief ruler of inner and outer discord,
anxious in his own kingdom.”
4
Before you woke
I read another part that described your absence
and told how you sleep to reverse
the progress of your life.
I was touched by my own loneliness as I read,
knowing that what I feel is often the crude
and unsuccessful form of a story
that may never be told.
„He wanted to see her naked and vulnerable,
to see her in the refuse, the discarded
plots of old dreams, the costumes and masks
of unattainable states.
It was as if he were drawn
irresistably to failure.”
It was hard to keep reading.
I was tired and wanted to give up.
The book seemed aware of this.
It hinted at changing the subject.
I waited for you to wake not knowing
how long I waited,
and it seemed that I was no longer reading.
I heard the wind passing
like a stream of sighs
and I heard the shiver of leaves
in the trees outside the window.
It would be in the book.
Everything would be there.
I looked at your face
and I read the eyes, the nose, the mouth . . .
5
If only there were a perfect moment in the book;
if only we could live in that moment,
we could being the book again
as if we had not written it,
as if we were not in it.
But the dark approaches
to any page are too numerous
and the escapes are too narrow.
We read through the day.
Each page turning is like a candle
moving through the mind.
Each moment is like a hopeless cause.
If only we could stop reading.
„He never wanted to read another book
and she kept staring into the street.
The cars were still there,
the deep shade of trees covered them.
The shades were drawn in the new house.
Maybe the man who lived there,
the man she loved, was reading
the story of another life.
She imagine a bare parlor,
a cold fireplace, a man sitting
writing a letter to a woman
who has sacrificed her life for love.”
If there were a perfect moment in the book,
it would be the last.
The book never discusses the causes of love.
It claims confusion is a necessary good.
It never explains. It only reveals.
6
The day goes on.
We study what we remember.
We look into the mirror across the room.
We cannot bear to be alone.
The book goes on.
„They became silent and did not know how to begin
the dialogue which was necessary.
It was words that created divisions in the first place,
that created loneliness.
They waited
they would turn the pages, hoping
something would happen.
They would patch up their lives in secret:
each defeat forgiven because it could not be tested,
each pain rewarded because it was unreal.
They did nothing.”
7
The book will not survive.
We are the living proof of that.
It is dark outside, in the room it is darker.
I hear your breathing.
You are asking me if I am tired,
if I want to keep reading.
Yes, I am tired.
Yes, I want to keep reading.
I say yes to everything.
You cannot hear me.
„They sat beside each other on the couch.
They were the copies, the tired phantoms
of something they had been before.
The attitudes they took were jaded.
They stared into the book
and were horrified by their innocence,
their reluctance to give up.
They sat beside each other on the couch.
They were determined to accept the truth.
Whatever it was they would accept it.
The book would have to be written
and would have to be read.
They are the book and they are
nothing else.
catalinafrancoblog 