Mark Strand, ”Povestea vieților noastre – The Story Of Our Lives”

Mark Strand, ”Povestea vieților noastre – The Story Of Our Lives”
1
Citeam povestea vieților noastre
petrecută într-o cameră.
Camera are vedere spre-o stradă.
Nu-i nimeni acolo,
nu-i niciun zgomot.
Pomii sunt grei de frunze,
nu se mișcă nicicând vreo mașină-n parcare.
Continuăm să întoarcem pagina,
sperând să fie ceva,
ceva cum e harul ori ca schimbarea,
o linie neagră ce ne-ar uni
ori ne-ar despărți.
De fapt, se pare,
cartea vieților noastre e goală.
Mobilierul din încăpere n-a fost mutat niciodată,
de fiece dată covoarele-s mai întunecate
umbrele noastre le trec pe deasupra.
E ca și cum camera ar fi lumea.
Stăm alături pe canapea,
citind despre canapea.
Să spunem că e ideal.
E ideal.
2
Citim povestea vieților noastre,
de parcă noi am fi fost în ea,
de parcă-am fi scris-o noi.
Asta apare din nou și din nou.
Într-unul dintre capitole
Mă las pe spate, pun cartea deoparte
așa spune cartea
și eu asta fac.
Mă las pe spate, încep să scriu despre carte.
Scriu că vreau să trec dincolo de carte.
Dincolo de viața mea într-o altă viață.
Am pus creionul deoparte.
Iar cartea spune: „A pus deoparte creionul
s-a întors și-a privit-o citind
partea unde ea însăși se-îndrăgostea”.
Cartea e mai exactă de cât ne închipuim.
M-aplec înapoi, te privesc citind
despre bărbatul de peste drum.
Construiseră acolo o casă,
într-o zi a ieșit un bărbat.
Te-ai îndrăgostit de el
fiindcă știai că n-o să vină nicicând să te vadă,
neștiind nicicând că-l aștepți.
Noapte de noapte-ai fi spus
că era ca mine.
M-aplec pe spate, te văd îmbătrânind fără mine.
Soarele apune pe părul tău argintiu.
Covoarele, mobilierul,
par aproape imaginare acum.”
Ea continua să citească.
Părea să nu-i considere lipsa
de-o importanță deosebită,
cum cineva într-o zi minunată consideră
timpul – o nenorocire
fiindcă nu i-a schimbat părerea.
Îți strângi ochii și
ai impulsul de-a-închide cartea
descriind rezistența mea:
cum atunci când m-aplec pe spate mi-închipui
viața mea fără tine, mi-închipui că parcă mă mișc
într-o altă viață, în altă carte.
Descrie și dependența ta de dorință,
cum revelațiile de moment
ale unei intenții te înspăimântă.
Cartea descrie mult mai mult decât trebuie.
Cartea voiește să ne despartă.

3
M-am trezit dimineața asta gândind
că-n viața noastră nu mai era nimic
decât povestea vieților noastre.
Când ți-ai spus dezacordul, am indicat
punctul din carte unde ți-ai exprimat dezacordul.
Ai adormit din nou și am început să citesc
acele pasaje întunecate pe care le ghiceai
pe măsură ce erau scrise și pentru
care-ți pierdeai interesul odată ce deveneau
parte din poveste.
Într-unul din ele hainele reci ale lunii
acoperă scaune-n camera unui bărbat.
Visează la o femeie cu hainele pierdute,
și care stă în grădină și așteaptă.
Ea crede că dragostea e sacrificiu.
Pasaju-i descrie moartea
și ea niciodată nu e numită,
și-i unul dintre acele lucruri
ce nu se pot suporta.
Puțin mai târziu aflăm
că visătorul bărbat trăiește
în noua casă de peste drum.
În dimineața asta după ce te-ai culcat din nou
am răsfoit prima parte a cărții:
era ca și cum visam la copilărie,
atât de multe lucruri păreau să fi dispărut,
atât de multe păreau că prind viață din nou.
Nu știam ce să fac.
Cartea spunea: Clipele-acelea erau cartea lui.
O sumbră coroană neliniștită îl încorona.
Era suveranul de-o clipă-al discordiei de dinăuntru și din afară
temător în propriu-i regat.

4
Înainte să te trezești
am citit alt pasaj descriind lipsa ta
și povestind că tu dormi spre a-ți inversa
curgerea vieții.
Când l-am citit, singurătatea mea m-a atins,
știind că ceea ce simt este forma brută
și nereușită a unei povești, aceea
ce niciodată nu poate fi spusă.
„Voia să o vadă goală și vulnerabilă,
s-o vadă respinsă, și la gunoi aruncate
vechi vise, costume și măști
ale stărilor de neatins.
Era de parcă ar fi fost desenat
de un irezistibil eșec „.
Era greu să continui să mai citesc.
Eram obosit și voiam să renunț.
Cartea părea conștientă de acest lucru.
A sugerat schimbarea subiectului.
Am așteptat să te scoli neștiind
cât am așteptat,
și-mi părea că nu mai citesc.
Am auzit trecând vântul
ca un șuvoi de suspine
și-am auzit fiorii în frunze
în pomii de dincolo de fereastră.
Ar fi în carte.
Totul ar fi acolo.
Ți-am privit chipul
și-ți citesc ochii, nasul, gura …

5
Numai de-ar fi o clipă perfectă în carte;
de-am putea să trăim în clipa aceea,
am putea să începem cartea
de parcă nu am fi scris-o,
de parcă nu am fi fost în ea.
Dar ieșirile-s prea-întunecoase
prea multe-s pe fiece pagină
evadările-s prea înguste.
Citim ziua întreagă.
Fiece filă întoarsă e-o lumânare
ce ni se mișcă prin minte.
Fiece clipă e o pierdută cauză.
De ne-am putea opri din citit.
”El niciodată n-a vrut a citi altă carte
ea tot privea strada.
Mașinile încă erau acolo,
umbra groasă-a copacilor le acoperea.
Obloanele noii case erau închise.
Poate că omul ce locuia acolo,
bărbatul pe care-l iubea citea
povestea unei vieți alte.
Ea-și închipuise un living gol,
un cămin rece, un bărbat stând
scriind o scrisoare unei femei
care-și jertfise viața din dragoste.”
Dac-ar fi fost în carte o clipă perfectă,
ar fi fost ultima.
Cartea nicicând nu spune despre motivul iubirii.
Susține c-ar fi un un bun necesar confuzia.
Nicicând nu explică. Dezvăluie numai.

6
Și ziua continuă.
Studiem ce ne amintim.
Ne uităm în oglinda din cameră.
Nu suportăm să fim singuri.
Cartea continuă.
”Au tăcut neștiind cum să-înceapă
dialogul care le trebuia.
Au fost cuvintele ce mai presus de toate creară divizii,
creară singurătatea.
Și așteptară.
Întorceau pagini nădăjduind
c-o să se întâmple ceva.
Și-au răscolit pe-ascuns viețile:
iertată orice înfrângere – fiindcă nu putea fi încercată,
răsplătită orice durere – fiindcă era ireală.
Nu făcură nimic”.

7
Cartea nu va trai.
Noi suntem via dovadă.
E beznă afară, și e și mai beznă-n odaie.
Te-aud cum respiri.
Mă-întrebi dacă sunt obosit,
dacă mai vreau să citesc.
Da, sunt obosit.
Da, încă vreau să citesc.
Spun da la toate.
Tu nu mă auzi.
Stăteau împreună pe canapea.
Nevinovati, erau fantome epuizate
A ceva ce-au fost cândva.
Aruncară atitudinile afișate.
Se uitară la carte
fură îngroziți de propria-le naivitate,
de reticența de a renunța.
Stăteau împreună pe canapea.
Erau hotărâți să accepte adevărul.
Oricare-ar fi fost, l-ar fi acceptat.
Trebuia scrisă cartea
și trebuia citită.
Cartea sunt ei iar ei nu sunt
nimic altceva.

-traducere de Catalina Franco-

___________


We are reading the story of our lives
which takes place in a room.
The room looks out on a street.
There is no one there,
no sound of anything.
The tress are heavy with leaves,
the parked cars never move.
We keep turning the pages, hoping for something,
something like mercy or change,
a black line that would bind us
or keep us apart.
The way it is, it would seem
the book of our lives is empty.
The furniture in the room is never shifted,
and the rugs become darker each time
our shadows pass over them.
It is almost as if the room were the world.
We sit beside each other on the couch,
reading about the couch.
We say it is ideal.
It is ideal.

2
We are reading the story of our lives,
as though we were in it,
as though we had written it.
This comes up again and again.
In one of the chapters
I lean back and push the book aside
because the book says
it is what I am doing.
I lean back and begin to write about the book.
I write that I wish to move beyond the book.
Beyond my life into another life.
I put the pen down.
The book says: „He put the pen down
and turned and watched her reading
the part about herself falling in love.”
The book is more accurate than we can imagine.
I lean back and watch you read
about the man across the street.
They built a house there,
and one day a man walked out of it.
You fell in love with him
because you knew that he would never visit you,
would never know you were waiting.
Night after night you would say
that he was like me.
I lean back and watch you grow older without me.
Sunlight falls on your silver hair.
The rugs, the furniture,
seem almost imaginary now.”
She continued to read.
She seemed to consider his absence
of no special importance,
as someone on a perfect day will consider
the weather a failure
because it did not change his mind.”
You narrow your eyes.
You have the impulse to close the book
which describes my resistance:
how when I lean back I imagine
my life without you, imagine moving
into another life, another book.
It describes your dependence on desire,
how the momentary disclosures
of purpose make you afraid.
The book describes much more than it should.
It wants to divide us.

3
This morning I woke and believed
there was no more to to our lives
than the story of our lives.
When you disagreed, I pointed
to the place in the book where you disagreed.
You fell back to sleep and I began to read
those mysterious parts you used to guess at
while they were being written
and lose interest in after they became
part of the story.
In one of them cold dresses of moonlight
are draped over the chairs in a man’s room.
He dreams of a woman whose dresses are lost,
who sits in a garden and waits.
She believes that love is a sacrifice.
The part describes her death
and she is never named,
which is one of the things
you could not stand about her.
A little later we learn
that the dreaming man lives
in the new house across the street.
This morning after you fell back to sleep
I began to turn the pages early in the book:
it was like dreaming of childhood,
so much seemed to vanish,
so much seemed to come to life again.
I did not know what to do.
The book said: „In those moments it was his book.
A bleak crown rested uneasily on his head.
He was the brief ruler of inner and outer discord,
anxious in his own kingdom.”

4
Before you woke
I read another part that described your absence
and told how you sleep to reverse
the progress of your life.
I was touched by my own loneliness as I read,
knowing that what I feel is often the crude
and unsuccessful form of a story
that may never be told.
„He wanted to see her naked and vulnerable,
to see her in the refuse, the discarded
plots of old dreams, the costumes and masks
of unattainable states.
It was as if he were drawn
irresistably to failure.”
It was hard to keep reading.
I was tired and wanted to give up.
The book seemed aware of this.
It hinted at changing the subject.
I waited for you to wake not knowing
how long I waited,
and it seemed that I was no longer reading.
I heard the wind passing
like a stream of sighs
and I heard the shiver of leaves
in the trees outside the window.
It would be in the book.
Everything would be there.
I looked at your face
and I read the eyes, the nose, the mouth . . .

5
If only there were a perfect moment in the book;
if only we could live in that moment,
we could being the book again
as if we had not written it,
as if we were not in it.
But the dark approaches
to any page are too numerous
and the escapes are too narrow.
We read through the day.
Each page turning is like a candle
moving through the mind.
Each moment is like a hopeless cause.
If only we could stop reading.
„He never wanted to read another book
and she kept staring into the street.
The cars were still there,
the deep shade of trees covered them.
The shades were drawn in the new house.
Maybe the man who lived there,
the man she loved, was reading
the story of another life.
She imagine a bare parlor,
a cold fireplace, a man sitting
writing a letter to a woman
who has sacrificed her life for love.”
If there were a perfect moment in the book,
it would be the last.
The book never discusses the causes of love.
It claims confusion is a necessary good.
It never explains. It only reveals.

6
The day goes on.
We study what we remember.
We look into the mirror across the room.
We cannot bear to be alone.
The book goes on.
„They became silent and did not know how to begin
the dialogue which was necessary.
It was words that created divisions in the first place,
that created loneliness.
They waited
they would turn the pages, hoping
something would happen.
They would patch up their lives in secret:
each defeat forgiven because it could not be tested,
each pain rewarded because it was unreal.
They did nothing.”

7
The book will not survive.
We are the living proof of that.
It is dark outside, in the room it is darker.
I hear your breathing.
You are asking me if I am tired,
if I want to keep reading.
Yes, I am tired.
Yes, I want to keep reading.
I say yes to everything.
You cannot hear me.
„They sat beside each other on the couch.
They were the copies, the tired phantoms
of something they had been before.
The attitudes they took were jaded.
They stared into the book
and were horrified by their innocence,
their reluctance to give up.
They sat beside each other on the couch.
They were determined to accept the truth.
Whatever it was they would accept it.
The book would have to be written
and would have to be read.
They are the book and they are
nothing else.

Mark Strand

Mark Strand

Mark Strand (11 aprilie 1934 – 29 noiembrie 2014) este un poet, eseist și traducător american de origine canadiană. În perioada 2005-06, a fost profesor de engleză și literatură comparată la Universitatea Columbia. Mark Strand s-a născut în Insula Prințului Edward Summerside, Canada. Primii ani au fost petrecuți în America de Nord, în timp ce o mare parte din adolescență a petrecut-o în America de Sud și Centrală. În 1957, a absolvit, apoi a studiat pictura cu Josef Albers la Universitatea Yale, în 1959 printr-o bursă Fullbright, a studiat poezia italiană din secolul al XIX-lea în Italia în perioada 1960-1961. A urmat atelierele Writers Iowa de la Universitatea din Iowa și anul următor a obținut un Master of Arts în 1962. În 1965 a petrecut un an în Brazilia ca lector Fulbright.

Rosanna Warren scrie: «Protagonistul lui Strand este un„ eu ”, un personaj care scapă de peisaj. Este un poem la fel de simplu ca o teoremă, dar inepuizabil de misterios. Cum să interpretăm afirmarea de sine repetată […] care anulează sinele? Poate că „eu” este incorporeu precum aerul pe care și-l ia locul […] în căsătoria dintre abstractizarea filosofică și limbajul american contemporan, poemul modulează și întruchipează reducerea pe care o onorează, trecând de la un „câmp” la un „câmp”. ”, Operând expansiuni și contracții minime la lungimea liniilor și livrând golul cuiva în aer, astfel încât să-l umple după fiecare vers”. Strand observă viața de zi cu zi cu ochelari mitologici, cu un ochi încrucișat observă reversul care locuiește în celălalt loc din spațiu; eul care afirmă este același care neagă și renunță, care iese din sine și se oprește pe resturile a ceea ce rămâne din sinele: „Mă golesc de numele altora. / Îmi golesc buzunarele. / Îmi golesc pantofii și îi las pe marginea drumului „; și din nou: «Încet, ies dansând din pieptul arzător al capului meu. / Și cine nu s-a născut și a renăscut continuu în cer? ». Sinele care „devine orizontul” este o iluzie optică: „ea s-a uitat fix … / nu la mine, ci dincolo de mine, un spațiu / care putea fi umplut de cineva / care mai trebuia să ajungă”. (Oglindă) Într-un interviu, Strand rămâne la nivelul sobrietății prozaice: „Nu-mi pot defini poezia. Nu cred că depinde de mine. Cu siguranță, există anumite teme care se repetă în poezia mea, așteptări, așteptări, dezamăgiri, întunericul în avans, totuși, atunci când scriu, nu am nimic în minte. Nu consider opera mea în întregime, niciodată, dar iau în considerare poeziile individuale în timp ce lucrez la ea. Apoi, odată ce am scris poezia, nu mă mai gândesc la asta. O să scap de ea. Și începe un alt poem. Dacă aș fi crezut că am probleme la care trebuia să mă întorc mereu, m-aș fi simțit paralizat. Aș fi fost prizonierul unei noțiuni abstracte a ceea ce făceam. Ar fi fost moartea mea. […] ».

În altă parte,Strand scrie:

„Este un lucru curios: viața pe care o ducem ne permite rareori să ne oprim și să reflectăm la ceea ce locuiește în corpul nostru și, ca rezultat, putem deveni atât de înstrăinați de noi înșine, încât avem nevoie de poezie pentru a ne reaminti cum este să trăiești. Obiceiul nostru de a ne gândi la noi înșine în raport cu ceilalți și de a ne judeca pe noi înșine în funcție de modul în care acționăm într-un context social ne apropie de spiritul narațiunii: comportamentul exterior este mai ușor de observat, poate fi perceput imediat și, prin urmare, mai ușor de judecat. […] ».

Revista Il Mangiaparole n. 1 Luigi Sampietro scrie :

Strand «este un detectiv metafizic care stă pe urmele cui – sau ce- acum, aici, este absent și nu poate fi văzut, ci că trebuie să fie acolo sau să fi fost acolo. Există o parte enigmatică, ca să nu spunem enigmatică – precum și, desigur, plină de umor – în anumite momente ale poeziei sale ”.

În cuvintele lui Strand: «De aici vine poezia: trăim într-un loc / care nu este al nostru și, mai presus de toate, nu suntem noi».

Din nou, cu cuvintele lui Strand, aflăm de ce și când un poet încetează să scrie:

„Dragă Henrietta, din moment ce ai fost amabil să mă întrebi de ce nu mai scriu, voi face tot posibilul să-ți răspund. Pe vremuri, gândurile mele scânteiau ca niște scântei mici în întunericul aproape absolut al conștiinței și le-am notat, iar pagină după pagină strălucea cu o lumină pe care am declarat-o a mea. Am stat la birou, uimit de ceea ce tocmai se întâmplase. Și chiar dacă priveam luminile care se stingeau și gândurile mele deveneau mici mausolee fără sens în strălucirea reziduală a atâtor promisiuni, am rămas în continuare uimit. Și când au dispărut, așa cum era inevitabil, am fost gata să o iau de la capăt, gata să stau în întuneric ore în șir așteptând chiar și o singură scânteie, în ciuda faptului că știa că abia va emite lumină. Ceea ce nu mi-am dat seama atunci, dar mi-am dat seama prea bine acum, este că scânteile poartă în ele dorința de a fi ridicate din povara luciului. Și de aceea nu mai scriu și că întunericul este libertatea și mulțumirea mea ”(O scrisoare de la Tegucigalpa).

(Giorgio Linguaglossa)

Mark Strand, ”Ajungând aici – Coming to This”

Mark Strand, ”Ajungând aici – Coming to This”

Am făcut ceea ce ne doream
Am renunțat la vise, preferând industria grea
la orice altceva, durerea ne-am salutat
ruină numind imposibilul obicei de-a renunța

Și-acum suntem aici.
Cina e gata și nu putem mânca.
În albul lac de pe farfurie e carnea.
Vinul așteaptă.

Sosirea aici
are și recompense: nimic nu-i promis, nimic nu-i luat.
Nu avem nici inimă nici mântuitorul har,
nici loc unde să mergi, nici motiv să mai stai.

-traducere de Catalina Franco-


We have done what we wanted.
We have discarded dreams, preferring the heavy industry
of each other, and we have welcomed grief
and called ruin the impossible habit to break.

And now we are here.
The dinner is ready and we cannot eat.
The meat sits in the white lake of its dish.
The wine waits.

Coming to this
has its rewards: nothing is promised, nothing is taken away.
We have no heart or saving grace,
no place to go, no reason to remain.

Mark Strand, ”Renunțând la mine – Giving Myself Up”

Mark Strand, ”Renunțând la mine – Giving Myself Up”

Renunț la ochi care-s ouă de sticlă.
Renunț la limbă.
Renunț la gură, care-i visul constant al limbii mele.
Renunț la gât, care-i mâneca vocii mele.
Renunț la inima mea, care este un măr aprins.
Renunț la plămânii mei, care-s arbori ce n-au văzut niciodată luna.
Renunț la mirosul meu, care-i cel al pietrei umblând prin ploaie.
Renunț la mâinile mele care sunt zece dorințe.
Renunț la brațele care voiau oricum să mă părăsească.
Renunț la picioarele mele, care-s îndrăgostite doar noaptea.
Renunț la fese, ce-s lunile copilăriei.
Renunț la penisul meu, ce-mi șoptește încurajându-mi coapsele.
Renunț la hainele mele, care-s pereți ce suflă în vânt
și renunț la fantoma care trăiește în ele.
Renunț. Renunț.
Și din asta nu o să ai nimic fiindcă deja încep
iarăși fără nimic.

-traducere de Catalina Franco-


I give up my eyes which are glass eggs.
I give up my tongue.
I give up my mouth which is the contstant dream of my tongue.
I give up my throat which is the sleeve of my voice.
I give up my heart which is a burning apple.
I give up my lungs which are trees that have never seen the moon.
I give up my smell which is that of a stone traveling through rain.
I give up my hands which are ten wishes.
I give up my arms which have wanted to leave me anyway.
I give up my legs which are lovers only at night.
I give up my buttocks which are the moons of childhood.
I give up my penis which whispers encouragement to my thighs.
I give up my clothes which are walls that blow in the wind
and I give up the ghost that lives in them.
I give up. I give up.
And you will have none of it because already I am beginning
again without anything.

Mark Strand, ”Îngerul păzitor – Guardiana – The guardian”

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană

Prieteni

Mark Strand, ”Îngerul păzitor – Guardiana – The guardian”

Soarele scade. Iarba arde.
Piere ziua, piere lumina.
De ce iubesc ce dispare?

Tu, ce te-ai dus, m-ai lăsat,
în ce-încăperi mohorâte stai?
Înger al morții mele,

păzește-mi absența.Trăiesc.

-traducere de Catalina Franco-
________________________

Il sole che cala. I tappeti erbosi in fiamme.
Il giorno perso, la luce persa.
Perché amo quel che svanisce?

Tu che te ne sei andata, che te ne stavi andando,
che stanze di tenebra abiti?
Guardiana della mia morte,

preserva la mia assenza. Sono vivo.
__________________________

The sun setting. The lawns on fire.
The lost day, the lost light.
Why do I love what fades?

You who left, who were leaving,
what dark rooms do you inhabit?
Guardian of my death,

preserve my absence. I am alive.

Emily Dickinson, ”Buchetul mi-e.. – Mes bouquets sont..- My nosegays are for..”

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană

Public

Emily Dickinson, ”Buchetul mi-e.. – Mes bouquets sont..- My nosegays are for..”

Buchetul mi-e pentru ochi
Vrăjiți, știind să aștepte,
Mâna-mi refuză culesul,
Răbdătoare până la cer.

Așa că, de-ar șoșoti
Despre zori ori țarână,
El n-ar purta alt mesaj
Și, nici eu, altă rugă.

-Traducere de Catalina Franco-
_________________________
Mes bouquets sont pour des yeux Captifs –
Incertains – et attendant depuis longtemps –
Les Doigts refusent de cueillir,
Patientent jusqu’au Paradis –
Pour eux – s’ils doivent chuchoter
Du matin et de la terre –
Ils ne portent aucun autre message,
Et moi, aucune autre priere.
_________________________

My nosegays are for Captives –
Dim – long expectant eyes –
Fingers denied the plucking,
Patient till Paradise –
To such, if they sh’d whisper
Of morning and the moor –
They bear no other errand,
And I, no other prayer

Maria Attanasio, ”Mereu – Per sempre”

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Public

Maria Attanasio, ”Mereu – Per sempre”

Mereu
fiica mea ce râde
în ianuarie – o zi cu soare
o clipă de grație
o poezie nouă – vechea durere.
Mereu
o felie de lămâie în ceai
o reușită încercare
doi ochi îndrăgostiți într-ai mei
fiica mea ce se roagă
poezii mai bune-n zile bizare
o casă pe lac
un om credincios
sau doar bun.
Mereu
pace în lume
(cuvinte banale,
dar eu încă mai cred în ele)
o voce prietenă la telefon
eu foarte îndrăgostită
generoasă
nevinovată ca un nou-născut
sau ca un nebun.
Mereu
cuvinte în mișcare
și eu adunându-le-în vânt
eu – în gol mă adun, opresc timpul
eu – mă înseninez și fac tot mai puțin
eu, care-adun petece din micul meu cer
care mai pot auzi în oraș
ceva bun.
Mereu
eu, în sfârșit,
înțelegând al iertării dar
găsind chipuri și atomi din sângele meu
împrăștiate prin lume.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Per sempre
mia figlia che ride
una giornata di sole a Gennaio
un attimo d’ispirazione
poesia nuova e vecchio dolore.
Per sempre
una fetta di limone nel tè
la ricerca riuscita di me
due occhi innamorati nei miei
mia figlia che prega
le poesie migliori nei giorni dispari
una casa sul Lago
un uomo fedele
o solamente buono.
Per sempre
la pace nel mondo
(come sono banale,
ma ancora ci credo)
una voce amica al telefono
io molto innamorata
compassionevole
innocente come un bambino appena nato
o un pazzo qualunque.
Per sempre
parole in movimento
ed io che le raccolgo sottovento
io che mi raccolgo sottovuoto e fermo il tempo
io che mi rassereno e faccio tutto di meno
io che metto insieme i pezzi del mio piccolo cielo
io che riesco a sentire nella città
qualcosa di buono.
Per sempre
io che finalmente
comprendo il dono del perdono
e ritrovo volti e cellule del mio sangue
sparse per il mondo.

Maria Attanasio, ”Trec zilele trec – Passano i giorni ”

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană

Public

Maria Attanasio, ”Trec zilele trec – Passano i giorni ”

Trec zilele trec
Și părul mi-e alb
Ca munții în iarnă
Mă mint schimb culorile
Dar trec zilele trec
Eu aici mă întreb
Care-i rostul a toate
Dacă tot te pierd.
Plouă pe câmpuri
E soare visele mi se topesc
Și din nou te pierd
În fiece zi în fiece oră în fiece clipă
Iarăși te pierd
––––––
Încă te pierd
Nu fug de durere
Fiindcă până în ultima clipă
Te voi pierde mereu.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________
Passano i giorni passano
Ed i capelli mi si imbiancano
Come le montagne d’inverno
E mi illudo di cambiare colori
Ma passano i giorni passano
Ed io qui a chiedermi
Che senso ha tutto questo
Se devo perderti ancora.
Piove s’allagano i campi
C’è sole e mi si sciolgono i sogni
E devo perderti ancora
Ogni giorno nei minuti di ogni ora
Devo perderti ancora.
–––––––

Ma devo perderti ancora
Senza fuggire mai da questo dolore
Perché fino all’ultimo istante
Ti perderò ancora.

Franco Fortini, ”N-a fost așa – Così non fu”

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Prieteni

Franco Fortini, ”N-a fost așa – Così non fu”

N-a fost așa, n-a fost așa, nu era…

Ce era?
Bolta cerească
încet încet se contractă. Suavă, flacăra
luminează lung seara,
neînduplecate firele pinilor,
lichidele linii pe care martie
printre pietre jos le desparte.
Și iarba copilă și perplexele broaște,
Deasupra strânsura norilor, admirabila amăgire
pe care-o susținem totuși.

**
-traducere de Catalina Franco-
**

Così non fu, non fu così, non era…

Che era?
La volta del cielo
piano si contrae, piano. La fiamma soave
illumina a lungo la sera,
le classi inesorabili dei pini,
le fila liquide che marzo
giù tra i sassi divide.
E le erbe bambine, i rospetti perplessi,
Le nuvole eccelse rapprese, il mirabile inganno
che sosteniamo tuttavia.

Hugo Mujica, ”Depărtare”- Lontananza”-”Lejania”

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Prieteni

Hugo Mujica, ”Depărtare”- Lontananza”-”Lejania”

Îndepărtatul,

mai depărtat ca orice-ar veni,

e-înăuntrul a tot ce-i afară,

e un pas, o uimire.

-Traducere de Catalina Franco-
__________________________

La lontananza,

il piu lontano di qualsiasi arrivare,

e il dentro di ogni fuori,

e un passo, uno stupore.

-Traduzione di Alessandro Ghignoli-
_____________________________

Lo lejano,

lo más lejos que cualquier llegar,

es el adentro de todo afuera,

es un paso, un asombro. V