
Charles Baudelaire, „Spleen de Paris” Capitolul XXXVI – „Dorința de a picta”-”Le desir de peindre”

Jorge Luis Borges, ”Elsa”-”Elsa”
Nesfârșite nopți de nesomn și pedeapsă
ce după zori tânjeau și de ei se temeau,
acele zile de ieri care tot repetau
un alt inutil ieri. Azi vă binecuvântez.
Cum puteam presimți în anii aceia
de singurătate în iubire că povești
atroce de febră și de cumplite
aurore n-au fost decât trepte
stângace și rătăciri prin galerii
care mă vor conduce la puritatea
albastrelor înălțimi, că albastrul va dăinui
din seara de azi și în toate zilele mele?
Elsa, în mâna mea e mâna ta. Vedem
în aer zăpada și o iubim.
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Noches de largo insomnio y de castigo
que anhelaban el alba y la temían,
días de aquel ayer que repetían
otro inútil ayer. Hoy los bendigo.
¿Cómo iba a presentir que en esos años
de soledad de amor que las atroces
fábulas de la fiebre y las feroces
auroras no eran más que los peldaños
torpes y las errantes galerías
que me conducirían a la pura
cumbre de azul, que el azul perdura
de esta tarde de un día y de mis días?
Elsa, en mi mano está tu mano. Vemos
en el aire la nieve y la queremos.
Fură vocile cele ce dispărură la urmă.
Nu vocile groaznice
Ale războaielor și uraganelor,
Nici vocile omenești, nici cele iubite,
Ci murmurul ierbii, al apelor, râsetul vântului, foșnetul
Frunzelor printre care nevăzut se zbenguiau veverițe,
Fericitul bâzâit al insectelor trecute prin veri
Până la insistentul țârâit al greierului
În încăperea unde noi nu voiam să murim.
Și toate se-amestecau într-o notă, într-un ferm
Și supus tumult, acela al sângelui
Când sângele ne era viu. Dar știam atunci
Că la toate acestea imposibil era de răspuns.
Și când ne-întrebă Îngerul. „Mai vreți să vă amintiți?”
Noi înșine implorarăm: „Lasă să vină tăcerea!”
-traducere de Catalina Franco-
____________________________
Furono ultime a staccarsi le voci. Non le voci tremende
Della guerra e degli uragani,
E nemmeno voci umane ed amate,
Ma mormorii d’erbe e d’acque, risa di vento, frusciare
Di fronde tra cui scoiattoli invisibili giocavano,
Ronzìo felice d’insetti attraverso molte estati
Fino a quell’insetto che più insistente ronzava
Nella stanza dove noi non volevamo morire.
E tutto si confuse in una nota, in un fermo
E sommesso tumulto, come quello del sangue
Quando era vivo il nostro sangue. Ma sapevamo ormai
Che a tutto ciò era impossibile rispondere.
E quando l’Angelo ci chiese. “Volete ancora ricordare?”
Noi stessi l’implorammo: “Lascia che venga il silenzio!”
Margherita Guidacci
Dantela mestecenilor
în vale
gânduri –
dar ieri
când eram singuri
pe muntele gol –
tăietura
semețelor stânci
era – pe cer
desenul puterilor mele.
Și nu-mi vorbi de ruină
tu inimă –
cât timp colțul negru al stâncii
străpunge azurul
și-o funie strânge sufletul
alb
ca oasele șoimului
care pe turnul cel mai înalt
regal și-a dorit
moartea.
-traducere de Catalina Franco-
_____________________________
Trine di betulla
nella valle
i pensieri –
ma ieri
quando soli erravamo
sulla nuda montagna –
il taglio
delle rupi piu eccelse
era il disegno
della mia forza – in cielo.
E non parlare di rovina
tu cuore –
fin che uno spigolo nero a strapiombo
spacchi l’azzurro
e una corda s’annodi all’anima
bianca
come le ossa del falco
che sul torrione piu alto
regalmente ha voluto
morire.
Antonia Pozzi
Joseph Brodski, ”Un cântec”-”Песня ”
Ce păcat, lumina mea, că nu ești aici,
Ce păcat, o, Doamne!
Ai sta, înfășurată-ntr-un pled,
Eu chiar aici, lângă tine.
O lacrimă ar curge pe-obraz –
a mea ar fi, iar apoi,
s-ar usca pe-a ta mână.
Totuși, nu ast-ar conta.
Ce păcat, lumina mea, că nu ești aici!
Dimineața, fără de grijă,
am pleca la drum, tu mai repede-ai vrea
și-ai schimba viteza.
Și ne-am urca, tu și eu,
în depărtări înalte,
și apoi, poate și în alte tărâmuri,
unde am fost-am deja.
Ce păcat, lumina mea, că nu ești aici!
Cum să trăiești, fără să crezi,
că stelele-s o puzderie de monede mici
pe bolta cerească?
Luna – un spațiu argintat
pentru un automat,
de unde-as putea să te sun
după amurg.
Ce păcat că-n clipa asta nu ești
în acea parte a lumii,
unde stau în lumina serii,
în caldul pridvor,
c-o bere deschisă, ar țipa păsări
plaja pustie ar fi …
La ce bun uitarea? Zadarnic chin:
Oricum murim – la ce bun uitarea?
-traducere de Catalina Franco-
____________________________
Как жаль, мой свет, что тебя здесь нет,
как жаль, ей-богу!
Ты села бы, завернувшись в плед,
я тут же, сбоку.
Слеза, бегущая по щеке –
моя, а то, чем
ее смахнут, – у тебя в руке.
Неважно, впрочем.
Как жаль, мой свет, что тебя здесь нет!
С утра, без жалоб,
за руль я сел бы, ты скорость мне
переключала б.
И мы умчались бы, ты да я,
в чужие дали,
а то, пожалуй, и в те края,
где мы бывали.
Как жаль, мой свет, что тебя здесь нет!
Как жить, не веря,
что звезды – россыпь мелких монет
в небесной сфере?
Луна – серебряный четвертак
для автомата,
чтоб позвонить тебе просто так
после заката.
Как жаль, что в этот час тебя нет
в той части света,
где щурюсь я на вечерний свет,
крыльцо нагрето,
открыто пиво, чайки орут
и пляж безлюден…
А что забвенье? Напрасный труд:
Умрем – забудем.
Antonia Pozzi, „ Reconciliere “-”Riconciliazione”
Luna-i de sticlă și încă
ușoară, în vastul amurg.
De ce n-aș ieși
de aici? De ce n-aș duce
pe străzi, în jos, a mea
nostalgie de munți pierduți,
de ce n-aș schimba-o în dragoste
pentru lumea
pe care-o iubeam?
Deja prea mult suferă
de durerea mea
lucrurile: nu se poate trăi așa
la nesfârșit
dacă-n tăcere plâng
lucrurile pentru noi.
La noapte, la noapte,
când fețele oamenilor
pete de umbră vor fi și atât –
când casele
cu soarele sus
se vor hrăni din lumină –
mă voi regăsi
în lumea cea veche
și strânsă
fi-va îmbrățișarea
cu mine a lucrurilor.
Vom recunoaște firele
ce-mi leagă ochii
de luminații ochi ai drumurilor,
vom recunoaște pașii
unde sufletul își revarsă
setea-i de căile de
deasupra beznei pământului –
Poate lucrurile
ne-or da iarăși iertarea –
poate făcând
un imens arc
deasupră-mi,
pergole de vise or să steie
mâine
peste ziua mea solitară.
-traducere de Catalina Franco-
______________________________
La luna e vitrea e lieve
ancora, nel vasto tramonto.
Perché non uscire
di qui? Perché non portare
laggiu, nelle strade, la mia
nostalgia dei monti perduti,
tradurla in amore
pel mondo
che amai?
Gia troppo soffersero
del mio rancore
le cose: e vivere non si puo
a lungo
se silenziosamente piangono
le cose, su noi.
Stasera, stasera,
quando i volti degli uomini
saran macchie d’ombra e non piu –
quando le case
al sommo
sole vivranno di luce –
io trovero me stessa
nel vecchio mondo
e profondo
sara l’abbraccio
delle cose con me.
Riconteremo i fili
che legano i miei occhi
agli occhi illuminati delle vie,
riconteremo i passi
per cui l’anima versa
la sua sete di strade
sopra la buia terra –
Forse le cose
perdoneranno ancora –
forse, facendo
delle gran braccia arco
su me,
pergolati di sogni stenderanno
domani sovra il mio
solitario meriggio.
Arthur Rimbaud, „Ofelia”
I
Pe valul calm și negru sub stelele dormind
Ophelia cea albă plutește – un mare crin,
Plutește încet-încet, culcată-în voaluri largi..
Ecouri lung răsună departe în păduri.
Sunt mii de ani de când Ophelia cea tristă
Trece, fantomă albă, pe râul lung și negru;
Sunt mii de ani de când în dulcea-i nebunie
Iubirea și-o șoptește în boarea înserării.
Vântu-i sărută sânii și-împrăștie-n corole
Vechile sale voaluri plutind ușor pe ape;
Iar sălcii tremurânde îi plâng încet pe umăr,
Pe fruntea-i visătoare o trestie se înclină.
Răniții nenufari suspină-n jurul ei;
Uneori ea trezește aninul care doarme,
Gingaș fior de aripă se-aude dinspre cuiburi:
-Din stelele de-aur un tainic cânt se-aude.
II
O, palidă Ophelia! frumoasă ca zăpada!
Da, ai murit, copilă, purtată ești de-un fluviu!
– Vânturi căzând din munții înalți norvegieni
Vorbitu-ți-au domol de-o libertate amară;
O răsuflare numai, prin părul ei bogat,
Ciudate sonuri poartă în visătoru-i suflet;
Blândul murmur al lumii i-ascultă inima
Și plânset de copac și suspinări în noapte;
Și voci de mări nebune, un vaier uriaș,
Pieptu-i fragil îi frânge, prea omenesc, prea dulce;
Și într-o zi de-april, un cavaler frumos,
Palid sărman nebun se așează la picioare-i!
O! Cer! Iubire! Libertate! Ce vis, o, vai, nebună!
În el tu te-ai topit precum în foc zăpada:
Căci al tău vis imens iți strangulă cuvântul
– Infinitul cumplit spulberă ochiul-albastru!
III
– Iară poetul spune că razelor de stele
Tu le-aduci, noaptea, flori pe care le culegi,
Că el văzu pe apă, culcată în largi voaluri,
Pe-Ophelia cea albă plutind – un imens crin.
______________________________________
-traducere de Catalina Franco-
I
Dove dormono le stelle, nell’onda calma e nera
la bianca Ofelia ondeggia come un grande giglio,
ondeggia lentamente, stesa nei suoi lunghi veli…
– Arrivano dai lontani boschi i gridi della caccia.
Sono più di mille anni che la triste Ofelia
passa, bianco fantasma, sul lungo fiume nero.
Sono più di mille anni che la sua dolce follia
mormora una romanza alla brezza della sera.
Il vento bacia i suoi seni, sciogliendo in corolle
i suoi grandi veli cullati mollemente dalle acque;
i salici fruscianti piangono sulla sua spalla,
sulla sua ampia fronte sognante s’inchinano i fuscelli.
Le sfiorate ninfee intorno le sospirano;
talvolta Ofelia sveglia, in un ontano che dorme,
qualche nido, da cui sfugge un breve fremito d’ala:
– un canto misterioso scende dagli astri d’oro.
II
O pallida Ofelia, bella come le nevi!
Tu sei morta bambina rapita dalle correnti!
– I venti di Norvegia dalle alte vette
ti avevano parlato dell’aspra libertà;
e un soffio, scompigliando la tua folta chioma,
al tuo animo sognatore portava strani rumori;
e il tuo cuore ascoltava il canto della Natura
nei pianti degli alberi, nei sospiri notturni;
e la voce dei mari folli, immenso rantolo,
spezzava il tuo sesso fanciullo; troppo dolce e umano,
e un mattino d’aprile, un bel cavaliere pallido,
un pazzariello, si accoccolò muto ai tuoi ginocchi!
Cielo! Amore! Libertà! Quale sogno, o pazza mia!
Tu ti scioglierai in lui come la neve al sole:
le tue grandi visioni strozzavano la tua parola
– e l’Infinito terribile sbigottì il tuo occhio cupo.
III
– E il poeta dice che ai raggi delle Stelle
vieni a cercare, di notte, i fiori che cogliesti;
e d’avere visto sull’acqua, distesa fra i suoi lunghi veli,
la bianca Ofelia, come un gran giglio, ondeggiare.
__________________________________
Sur l’onde calme et noire où dorment les étoiles
La blanche Ophélia flotte comme un grand lys,
Flotte très lentement, couchée en ses longs voiles …
– On entend dans les bois lointains des hallalis.
Voici plus de mille ans que la triste Ophélie
Passe, fantôme blanc, sur le long fleuve noir;
Voici plus de mille ans que sa douce folie
Murmure sa romance à la brise du soir.
Le vent baise ses seins et déploie en corolle
Ses grands voiles bercés mollement par les eaux;
Les saules frissonnants pleurent sur son épaule,
Sur son grand front rêveur s’inclinent les roseaux.
Les nénuphars froissés soupirent autour d’elle;
Elle éveille parfois, dans un aune qui dort,
Quelque nid, d’où s’échappe un petit frisson d’aile:
– Un chant mystérieux tombe des astres d’or.
I
O pâle Ophélia! belle comme la neige!
Oui, tu mourus, enfant, par un fleuve emporté!
– C’est que les vents tombant des grands monts de Norwège
T’avaient parlé tout bas de l’âpre liberté;
C’est qu’un souffle, tordant ta grande chevelure,
A ton esprit rêveur portait d’étranges bruits;
Que ton coeur écoutait le chant de la Nature
Dans les plaintes de l’arbre et les soupirs des nuits;
C’est que la voix des mers folles, immense râle,
Brisait ton sein d’enfant, trop humain et trop doux;
C’est qu’un matin d’avril, un beau cavalier pâle,
Un pauvre fou, s’assit muet à tes genoux!
Ciel! Amour! Liberté! Quel rêve, ô pauvre Folle!
Tu te fondais à lui comme une neige au feu:
Tes grandes visions étranglaient ta parole
– Et l’Infini terrible effara ton oeil bleu!
III
– Et le Poète dit qu’aux rayons des étoiles
Tu viens chercher, la nuit, les fleurs que tu cueillis,
Et qu’il a vu sur l’eau, couchée en ses longs voiles,
La blanche Ophélia flotter, comme un grand lys.
Arthur Rimbaud,”Ofelia”
15 maggio 1870
Noaptea
n-are deloc nevoie de stele,
nicăieri
nimănui nu-i pasă
de noi.
________________________
La nuit
n’a nul pas besoin d’étoiles,
nulle part
on ne s’intéresse
à nous.
_________________________
De-ar veni,
veni un om,
veni un om, pe pământ,
azi, cu
barba luminoasă
a patriarhilor:
ar trebui,
de-ar vorbi de-acest
timp el
ar trebui
să se bâlbâie doar să se bâlbâie,
mememereu
să se bâlbâie
_________________________
S’il venait,
venait un homme,
venait un homme, au monde,
aujourd’hui, avec
la barbe de clarté
des patriarches:
il devrait,
s’il parlait de ce
temps,
il devrait
bégayer seulement, bégayer,
toutoutoujours
bégayer
Paul Celan
__________________________
-traducere de Catalina Franco-
-fotografia mea-
Fernando Pessoa, ”Se va fi numind tristețe – Deve chamar-se tristeza”
Se va fi numind tristețe
Ceva ce nu știu ce este
Mă roade dar nu mă uimește
Nostalgia pe care n-o vreau.
Da, tristețe – însă anume
Cea din știință ivită
Că se află o stea departe,
Că n-o pot avea aproape.
Orice-ar fi, asta-i tot ce am.
Acest tot e tot ce am și ce știu.
Las să cadă praful ce-l iau
De pe mâinile-mi pline de praf…
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Deve chamar-se tristeza
Isto que não sei que seja
Que me inquieta sem surpresa,
Saudade que não deseja.
Sim, tristeza — mas aquela
Que nasce de conhecer
Que ao longe está uma estrela
E ao perto está não a ter.
Seja o que for, é o que tenho.
Tudo mais é tudo só.
E eu deixo ir o pó que apanho
De entre as mãos ricas de pó..
Fernando Pessoa,”Îmi amintesc bine privirea-i.”-” Recuerdo bien su mirada.”
Îmi amintesc bine privirea-i,
Încă îmi mai străbate sufletul,
Ca o dâră de foc în noapte;
Îmi amintesc bine privirea-i
Iar restul, da, restul
A fost doar simulacru de viață.
Ieri m-am plimbat pe străzi ca oricare,
Fără griji m-am uitat la vitrinele magazinelor
N-am găsit prieteni cu care să stau de vorbă
Dintr-o dată, m-a cuprins o tristețe
O tristețe de moarte, eram atât de trist
Încât gândii că n-aș mai putea să trăiesc încă-o zi
Nu pentru că aș fi murit sau m-aș fi ucis
Ci doar fiindcă mi-ar fi fost imposibil o alta să mai trăiesc și atât.
Fumez, visez zăcând în fotoliu;
Mă doare să trăiesc într-o stare stânjenitoare.
Trebuie să existe insule acolo, în părțile sudului
Unde viața e mai plăcută,
Unde viața nu costă atâta gândire
Unde să stai cu ochii închiși și să te mângâie soarele,
Să te poți trezi fără gândul la îndatoriri sociale,
În acea zi a lunii sau săptămânii care e azi.
Adăpostesc în pieptu-mi ca pe un dușman pe care mă tem să nu-l supăr,
O inimă excesiv de spontană
Ce simte tot ce visez de parcă ar fi real
Și care acompaniază bătând din picior melodii de gându-mi cântate
Cântece triste ca străzile strâmte când plouă.
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Recuerdo bien su mirada,
Atraviesa todavía mi alma,
Como un trazo de fuego en la noche;
Recuerdo bien su mirada
Lo demás, sí, lo demás
Fue solo un simulacro de vida.
Ayer paseé por las calles como cualquier persona,
Mire para los escaparates despreocupadamente
Y no encontré amigos con quienes hablar
De repente, vi que estaba triste
Mortalmente triste, tan triste
Que pensé que me sería imposible vivir un día más
No porque muriese o me matase
Si no porque sería imposible vivir un día más y eso es todo.
Fumo, sueño recostado en el sillón;
Me duele vivir como una postura incomoda.
Debe haber islas allá, al sur de las cosas
Donde vivir sea algo más suave,
Donde vivir cueste menos al pensamiento
Y donde uno pueda cerrar los ojos y adormecer al sol,
Y despertar sin tener que pensar en responsabilidades sociales,
En el día del mes o de la semana que es hoy.
Abrigo en mi pecho como a un enemigo al que temo ofender,
Un corazón extremadamente espontáneo
Que siente todo lo que yo sueño como si fuera real
Y acompaña con el pie la melodía de las canciones que mi pensamiento canta
Canciones tristes como las calles estrechas cuando llueve.
Over mountains my mind shouts freely like a melody
I miei amati poeti
Just another WordPress.com site
La cosa importante è di non smettere mai di interrogarsi. La curiosità esiste per ragioni proprie. Non si può fare a meno di provare riverenza quando si osservano i misteri dell'eternità, della vita, la meravigliosa struttura della realtà. Basta cercare ogni giorno di capire un po' il mistero. Non perdere mai una sacra curiosità. ( Albert Einstein )