Mă gândesc la viețile nevinovate Ale oamenilor în romane, ei știu c-or să moară Dar nu și că se va sfârși romanul. Ce diferite-s De noi. Aici, printre norii împrăștiați, Se holbează luna la noi, la adormitul oraș, Vântul mână-n vârtej frunzele ce-au căzut, și Cineva în fotoliu-adâncit – anume eu – frunzărind Printre foile lipsă, știe că nu e mult timp pentru Bărbatul și pentru femeia din camera-închiriată, Pentru lumina roșie de peste ușă, nici pentru irisul Ce umbra și-aruncă peste perete; nu e mult timp Pentru soldații stând sub copaci pe malul Râului, nici pentru cei răniți ce vor fi duși în Orașul din spatele frontului, ca să rămână; Războiul care-a furat ani de zile se va sfârși, Și la fel va fi și cu altele, – în afara unei prezențe Greu de descris -o urmă- asemeni miresmei ierbii După ce plouă, ori ce-a mai rămas dintr-un glas Numai așa putem spune cuvântul fără de Deznădejde; Sfârșitul va trece și el, de vine.
-traducere de Catalina Franco- _________________________
I think of the innocent lives Of people in novels who know they’ll die But not that the novel will end. How different they are From us. Here, the moon stares dumbly down, Through scattered clouds, onto the sleeping town, And the wind rounds up the fallen leaves, And somebody – namely me – deep in his chair, Riffles the pages left, knowing there’s not Much time for the man and woman in the rented room, For the red light over the door, for the iris Tossing its shadow against the wall; not much time For the soldiers under the trees that line The river, for the wounded being hauled away To the cities of the interior where they will stay; The war that raged for years will come to a close, And so will everything else, except for a presence Hard to define, a trace, like the scent of grass After a night of rain or the remains of a voice That lets us know without spelling it out Not to despair; if the end is come, it too will pass.
Sunt argintie și clară. N-am preconcepții. Indiferent ce văd, eu înghit imediat, exact Așa cum e, neîncețoșat de iubire ori ostilitate. Nu-s crudă, ci numai onestă, Ochiul unui mic zeu, cu patru colțuri. Cel mai ades meditez pe un perete opus. E trandafiriu și cu pete. Atât de mult l-am privit, Încât cred că-i parte din inima mea. Ea, însă, Tremură. Iar și iar ne separă fețele și întunericul. Acum sunt un lac. Asupra-mi se-apleacă o femeie, Care-n ce vede scrutează cine-i cu-adevărat. Se întoarce spre cei ce-o mint, lumânare ori lună. Privirea și eu i-o întorc, și-o oglindesc fidel. Mă răsplătește cu lacrimi și cu mișcări din mână. Sunt important pentru ea. Ea vine și pleacă. În fiece zi fața ei înlocuiește întunericul. În mine-a înecat o copilă, și în mine o bătrână Zi de zi se ridică spre ea, ca un pește teribil.
–traducere de Catalina Franco- ______________________________ I am silver and exact. I have no preconceptions. Whatever I see I swallow immediately Just as it is, unmisted by love or dislike. I am not cruel, only truthful ‚ The eye of a little god, four-cornered. Most of the time I meditate on the opposite wall. It is pink, with speckles. I have looked at it so long I think it is part of my heart. But it flickers. Faces and darkness separate us over and over. Now I am a lake. A woman bends over me, Searching my reaches for what she really is. Then she turns to those liars, the candles or the moon. I see her back, and reflect it faithfully. She rewards me with tears and an agitation of hands. I am important to her. She comes and goes. Each morning it is her face that replaces the darkness. In me she has drowned a young girl, and in me an old woman Rises toward her day after day, like a terrible fish.
„Neliniștit, îmi amintesc azi de tine. E-atâta de greu, Pessoa, gândul! Acum înțeleg, Fernando, „neliniștirrea”. ** „Să poți gândi! Pentru a putea ști să simți! „
Pessoa, ”Cartea neliniștirii”
-traducere de Catalina Franco- _____________________________ Poder saber pensar! Poder saber sentir!
Pessoa , ”Libro del desasosiego”’
** “Inquieto, hoy te recuerdo. Pesa tanto, Pessoa, el pensamiento! Ahora entiendo, Fernando, ” el desasosiego “.
Paul Celan, ”Plop tremurător – Espenbaum” Plop alb, frunza ta tremură-n beznă. Mamei nu i-a albit niciodată părul. Păpădie, Ucraina i-atâta de verde. Mama mea blondă acasă nu vine. Nor plin de ploaie, rămâi la fântână? Mama tăcut pentru toți suspină. Întinzi coardă de aur, tu, stea rotundă. Mama mea fu rănită de plumb în inimă. Ușă de fag, cine te-a smuls din țâțână? Mama mea blândă nu poate să vină. -traducere de Catalina Franco- _________________________ Espenbaum, dein Laub blickt weiß ins Dunkel. Meiner Mutter Haar ward nimmer weiß. Löwenzahn, so grün ist die Ukraine. Meine blonde Mutter kam nicht heim. Regenwolke, säumst du an den Brunnen? Meine leise Mutter weint für alle. Runder Stern, du schlingst die goldne Schleife. Meiner Mutter Herz ward wund von Blei. Eichne Tür, wer hob dich aus den Angeln? Meine sanfte Mutter kann nicht kommen.
–––––– Isaac Levitan
Yves Bonnefoy, ”Mirtul – Le myrte”
Yves Bonnefoy, ”Mirtul – Le myrte”
Uneori îți știam pământul, îți beam Pe buze neliniștirea fântânilor Când inundă din pietre fierbinți, iar vara Din înalt stăpânea fericita piatră și băutorul.
Uneori îți spuneam despre mirt și ardeam Arborele frământărilor ziua întreagă. Erau mari vălvătăi de lumină vestală, Prin părul tău luminat mie te-închipuiam.
Vara întreagă nimic nu ne-a secat visele, Vocile – dulci, trupuri mlădii, alungate și fiarele. Uneori patul nostru plutea ca o barcă ușoară Ce încet cucerea cea mai mare mare.
-traducere de Catalina Franco- ______________________________
Parfois je te savais la terre, je buvais Sur tes levres l’angoisse des fontaines Quand elle sourd des pierres chaudes, et l’été Dominait haut la pierre heureuse et le buveur.
Parfois je te disais de myrte et nous brulions L’arbre de tous tes gestes tout un jour. C’étaient de grands feux brefs de lumiere vestale, Ainsi je t’inventais parmi tes cheveux clairs.
Tout un grand été nul avait séché nos reves, Rouillé nos voix, accru nos corps, défait nos fers. Parfois le lit tournait comme une barque libre Qui gagne lentement le plus haut de la mer.
Georg Trakl, ”Toamna singuraticului – Der herbst des einsamen”
Întunecata toamnă vine cu roade bogate, Cu aur strălucitor din frumoase zile de vară. Un albastru curat apare prin învelișul dărăpănat; Zbor de păsări răsună din vechi legende. Vinul e tras, o tăcere blândă umple cu Răspuns liniștitor întrebările sumbre.
Cruci se-întrevăd pe un deal obosit; În rugina pădurii se pierde o turmă. Rătăcește un nor peste oglinda iazului; Cu mișcări potolite se-odihnește țăranul. Ușor atinge aripa albastră a serii Un acoperiș de paie uscate, pământul negru.
Stele se cuibăresc curând pe frunți obosite; O pace umilă umple înfrigurate odăile Iar îngeri pășesc blând peste ochii senini Ai îndrăgostiților suferința îndulcindu-le. Păpurișul foșnește; simte spaima în oase, Când negru picură roua din sălcii goale.
-traducere de Catalina Franco- _________________________
Der dunkle Herbst kehrt ein voll Frucht und Fülle, Vergilbter Glanz von schönen Sommertagen. Ein reines Blau tritt aus verfallener Hülle; Der Flug der Vögel tönt von alten Sagen. Gekeltert ist der Wein, die milde Stille Erfüllt von leiser Antwort dunkler Fragen.
Und hier und dort ein Kreuz auf ödem Hügel ; Im roten Wald verliert sich eine Herde. Die Wolke wandert übern Weiherspiegel ; Es ruht des Landmanns ruhige Geberde. Sehr leise rührt des Abends blauer Flügel Ein Dach von dürrem Stroh, die schwarze Erde.
Bald nisten Sterne in des Müden Brauen ; In kühle Stuben kehrt ein still Bescheiden Und Engel treten leise aus den blauen Augen der Liebenden, die sanfter leiden. Es rauscht das Rohr ; anfällt ein knöchern Grauen, Wenn schwarz der Tau tropft von den kahlen Weiden.
Joachim Werneburg, ” Ziceri indiene – Indische Sprüche”
14
Însa Garuda, vulturul, are un cap de om, Vishnu îl călărește cu două aripi de aur, Căzut din cer ca un fier, zboară spre mijlocul lumii, Toți șerpii se sperie, când stă printre noi ca oamenii. Toate palatele se dărâmă, când fâlfâie regele păsărilor, Sfărâmă, când cade – bine gândit -, orice minciună. Stâlpul de meteor unde aterizează Garuda, Ii vindecă pe toți cei răniți de vreun dinte otrăvitor.
-traducere de Catalina Franco- ______________________________
14
Doch Garuda, der Adler, er trägt den Kopf eines Menschen, Vishnu reitet ihn gern, golden der Fittiche Paar, Fliegt bis zur Mitte der Welt, vom Himmel gefallenes Eisen, Jede Schlange erschrickt, lebt sie als Mensch unter uns. Flattert der König der Vögel, zerbrechen alle Paläste, Stürzt es, gut ausgedacht, jegliches Lügengebild. Säule des Meteors, auf der Garuda gelandet, Wer sie berührt, ist geheilt, hat ihn ein Giftzahn verletzt.
_________________________- Vishnu și Lakshmi călare pe un Garuda – Desen din Rajasthan, Bundi, cca.1730
Carl Sandburg, ”Sub luna culesului – Sotto la luna del raccolto – Under the Harvest Moon”
Sub luna culesului, când argintiul moale picură strălucire în nopțile grădinii, Moartea, sură ocară, vine și îți șoptește ca un drag prieten ce-și amintește.
În vară sub trandafiri când miresmele purpurii pătrund în amurg dintre roșii sălbatice frunze,
Iubirea, cu mâinile-i mici, vine, te atinge cu amintiri o mie, și-ți pune o mie de întrebări frumoase, de nerăspuns.
-traducere de Catalina Franco-
Sotto la luna del raccolto, quando il tenero argento gocciola scintillante sulle notti del giardino, la Morte, il grigio sbeffeggiatore, viene e ti sussurra come un bellissimo amico che ricorda.
Sotto le rose estive quando il flagrante cremisi si nasconde nel crepuscolo delle selvagge foglie rosse, l’Amore, con minuscole mani, viene e ti tocca con mille ricordi, e ti pone bellissime domande ancora senza risposta.
Under the harvest moon, When the soft silver Drips shimmering Over the garden nights, Death, the gray mocker, Comes and whispers to you As a beautiful friend Who remembers.
Under the summer roses When the flagrant crimson Lurks in the dusk Of the wild red leaves, Love, with little hands, Comes and touches you With a thousand memories, And asks you Beautiful, unanswerable questions.
„Numai în timp se cucerește timpul.” – „Only throught time time is conquered.” T. S. Eliot
** „Sub orice durere, sub tot sfârșitul și începutul, sub aparițiile trecutului, prezentului și viitorului , există un adevăr divin, o axă, care transcende conjuncturile și consolidează ordinea adevărului ”.
Luis García Montero, despre ”Patru cvartete” ____________________________________________________________
T. S. Eliot, ”Patru cvartete – Four Quartets” – ”Burnt Norton ”
I
Timp prezent timp trecut Ambele-s poate prezentul în viitor, Și timp viitor conținut în trecut. Dacă timpul tot e veșnic prezent, Timpul tot e irevocabil pierdut. Ce putea fi e-o presupunere Posibilitate eternă Doar într-o lume-a poveștilor. Ce-ar fi putut a fi și ce-a fost Arată un capăt, ce-i totdeauna acum. Ne tropăie-n minte ecoul pașilor De-a lungul drumului neumblat de noi Spre ușa nicicând de nimeni deschisă A grădinii de trandafiri. Cuvintele mele-s ecou În mintea ta, așadar. Dar de ce oare Tresare praful pe vasul cu petale de trandafir Eu nu știu. De alte ecouri E locuită grădina. Să le urmăm? Repede, spuse pasărea, prinde-le, prinde-le Chiar după colț. Prin prima poartă, În lumea noastră dintâi fi-va să urmărim Înșelăciunea mierlei? În lumea noastră dintâi Erau acolo, invizibile, demne, nestingherit Mișcându-se peste frunzele moarte, În căldura toamnei, prin aerul sclipitor, Și pasărea a chemat, ca răspuns la – Ascunsă-n desișuri – muzica inaudibilă, Cu raza ochiului nevăzut se-întâlnise, Căci trandafirii ca florile arătau, când sunt privite. Erau acolo ca oaspeții noștri, grijulii, primitori. Așadar ne-am mutat, și noi, și ele, într-un model, De-a lungul arcadei goale, ca într-un cerc, Spre-a privi în jos la bazinul secat. Uscat bazinul, betonul uscat, maronie bordura, Bazinul fusese umplut cu apă din strălucirile soarelui, Și crescuse și lotusul, liniștit, liniștit, și Chipul apei luase sclipiri din lumina inimii, Și erau în spatele nostru, oglindite-n bazin. Apoi trecuse un nor și se golise bazinul. Du-te, spusese pasărea, frunzișul e plin de copii, Fremătând zglobiu, cu râset necontenit. Du-te, du-te acum, spusese pasărea: genul uman Nu poate îndura prea multă realitate. Timp trecut și timp viitor Ce-ar fi putut a fi și ce-a fost Arată un capăt, capătul care-i acum.
-traducere de Catalina Franco- –––––––––––––-
I
Time present and time past Are both perhaps present in time future, And time future contained in time past. If all time is eternally present All time is unredeemable. What might have been is an abstraction Remaining a perpetual possibility Only in a world of speculation. What might have been and what has been Point to one end, which is always present. Footfalls echo in the memory Down the passage which we did not take Towards the door we never opened Into the rose-garden. My words echo Thus, in your mind. But to what purpose Disturbing the dust on a bowl of rose—leaves I do not know. Other echoes Inhabit the garden. Shall we follow? Quick, said the bird, find them, find them, Round the corner. Through the first gate, Into our first world, shall we follow The deception of the thrush? Into our first world. There they were, dignified, invisible, Moving without pressure, over the dead leaves, In the autumn heat, through the vibrant air, And the bird called, in response to The unheard music hidden in the shrubbery, And the unseen eyebeam crossed, for the roses Had the look of flowers that are looked at. There they were as our guests, accepted and accepting. So we moved, and they, in a formal pattern, Along the empty alley, into the box circle, To look down into the drained pool. Dry the pool, dry concrete, brown edged, And the pool was filled with water out of sunlight, And the lotos rose, quietly, quietly, The surface glittered out of heart of light, And they were behind us, reflected in the pool. Then a cloud passed, and the pool was empty. Go, said the bird, for the leaves were full of children, Hidden excitedly, containing laughter. Go, go, go, said the bird: human kind Cannot bear very much reality. Time past and time future What might have been and what has been Point to one end, which is always present.
La cosa importante è di non smettere mai di interrogarsi. La curiosità esiste per ragioni proprie. Non si può fare a meno di provare riverenza quando si osservano i misteri dell'eternità, della vita, la meravigliosa struttura della realtà. Basta cercare ogni giorno di capire un po' il mistero. Non perdere mai una sacra curiosità. ( Albert Einstein )
catalinafrancoblog 