Adam Zagajewski, ”Lungile după-amiezi – Długie popołudnia”

Erau după-amiezile lungi când poezia mă părăsea.
Râul curgea răbdător, leneșe șlepuri spre mare pluteau.
Erau după-amiezile lungi, era coasta de fildeș.
Pe străzi zăceau umbre, iar din vitrine, în ochii
mei, priveau agresiv manechinele mândre.

Profesori ieșeau din licee, aveau fețele goale,
de parcă i-ar fi învins, umilit și ucis chiar Homer.
Ziare de seară veneau cu vești tulburătoare,
însă nu se schimba nimic, nimeni nu grăbea pasul.
La ferestre nu era nimeni, nu erai tu, chiar
călugărițelor părea a le fi rușine de viața lor.

Erau după-amiezile lungi când dispărea poezia, iar
eu rămâneam singur cu monstrul opac al orașului
ca un biet călător care stă în fața Gării de Nord
cu o valiză prea grea legată cu frânghie,
ud de o ploaie grea, o ploaie grea de septembrie.

O, spune-mi, cum oare te vindeci de ironie,
de privirea aceea pe care o vezi,
dar care nu te străpunge; spune-mi cum de tăcere
te vindeci.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

To były długie popołudnia, kiedy opuszczała mnie poezja.
Cierpliwie płynęła rzeka, pchając do morza leniwe barki.
To były długie popołudnia, wybrzeże kości słoniowej.
Cienie leżały w ulicach, wystawy były pełne dumnych manekinów,
patrzących mi w oczy zaczepnie, śmiało.

Z liceów wychodzili profesorowie i puste twarze honeys,
tak jakby Homer pokonał ich, upokorzył, zabił.
Gazety wieczorne przynosiły niepokojące wiadomości,
ale nic się nie zmieniało, nikt nie przyśpieszał kroku.
W oknach nie było nikogo, nie było ciebie,
i nawet zakonnice zdawały się wstydzić życia.

To były długie popołudnia, kiedy znikała poezja
i zostawałem sam z nieprzejrzystym molochem miasta
jak ubogi podróżny, stojący przed Gare du Nord
ze zbyt ciężką, przewiązaną sznurem walizką,
na którą pada czarny deszcz, czarny deszcz września.

O, powiedz, jak uleczyć się z ironii, ze spojrzenia,
które widzi, ale nie przenika; powiedz, jak uleczyć się
z milczenia.

Czesław Miłosz, ”Sensul – Sens”

– Când voi muri, voi vedea căptușeala lumii.
Cealaltă parte, în spatele păsării, muntele, apusul.
Adevăratul sens ce va fi să fie citit.
Ce-a fost de neîmpăcat va fi împăcat.
Ce-a fost de neînțeles va fi înțeles.

– Și dacă nu e nicicum căptușeală pe lume?
Și dacă sturzul pe ram nu-i deloc un semn
Ci numai un sturz pe ram, dacă zi și noapte-și
Succed nedând atenție vreunui sens, iar pe
Pământ nu se află nimic, ci doar pământul acest?

Dacă da, pe mai departe-ar rămâne cuvântul
Cândva la viață trezit de-o efemeră gură,
Alergând, alergând, neobosit mesager,
În câmpuri interstelare, ori în vârtejuri galactice
Spre-a protesta, a chema, a clama, a numi.

-traducere de Catalina Franco-
___________________________
– Kiedy umrę, zobaczę podszewkę świata.
Drugą stronę, za ptakiem, górą i zachodem słońca.
Wzywające odczytania prawdziwe znaczenie.
Co nie zgadzało się, będzie się zgadzało.
Co było niepojęte, będzie pojęte.

– A jeżeli nie ma podszewki świata?
Jeżeli drozd na gałęzi nie jest wcale znakiem
Tylko drozdem na gałęzi, jeżeli dzień i noc
Następują po sobie nie dbając o sens
I nie ma nic na ziemi, prócz tej ziemi?

Gdyby tak było, to jednak zostanie
Słowo raz obudzone przez nietrwałe usta,
Które biegnie i biegnie, poseł niestrudzony,
Na międzygwiezdne pola, w kołowrót galaktyk
I protestuje, woła, krzyczy.

Thomas Bernhard, din ”Sub fierul lunii”

54

Ce greu mi-e să spun un cuvânt
celor corupți,
ce nu pot distinge un vis
de-un ram gros de păr.

Ce greu mi-e să spun un cuvânt
pe-un drum prăfuit
mai ostil pantofilor mei
decât soarele pentru zăpadă
și apa pentru pustiu.

Ce greu mi-e să spun un cuvânt
mamei mele și tatălui meu,
ce greu mi-e să spun un cuvânt
celor ce văzandu-mă îmbătrânind
într-o toamnă înjunghiată.

Ce greu mi-e să spun un cuvânt
în zilele astea uitate
Ce greu mi-e să spun un cuvânt.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Wie schwer fällt mir ein Wort
an die Verkommenen
die einen Traum nicht unterscheiden können
von den starken Ästen des Birnbaums.

Wie schwer fällt mir ein Wort
auf dieser staubigen Straße
die meinen Schuhen feindlicher ist
als die Sonne dem Schnee
und das Wasser der Wüste.

Wie schwer fällt mir ein Wort
an meinen Vater und an meine Mutter,
wie schwer fällt mir ein Wort
an alle die mich sehen, alternd
in einem erstochenen Herbst.

Wie schwer fällt mir ein Wort
in diesen Tagen die vergeßlich sind.
Wie schwer fällt mir ein Wort.

Gottfried Benn, ”Chopin”

În conversații nu foarte productiv,

părerile nefiind punctul lui forte,

peste tot spun păreri că atunci

când dezvolta teoria lui Delacroix

el se neliniștea, fiindcă el nu putea

să explice nocturnele.

Cam neputincios ca amant;

făcea umbre în Noahnt,

unde odraslele lui George Sand

nu acceptau nici un sfat

din partea-i.

Bolnav de piept, avea

sângerări, cicatrice,

inutil prelungite;

o agonie tăcută

comparativ cu una făcută

din dureri paroxistice

sau din salve de pușcă:

Pianul (Erard) fusese urnit lângă uşa

unde Delphine Potocka

îi cântase în ultimul ceas

un prea amar cântec.

În Anglia el călătorea cu trei piane:

Pleyel, Erard, Broadwood,

iar seara, pentru 20 de guinee, cânta

un sfert de oră

pentru Rothschild ori Wellington, în Strafford House

înaintea a nenumărate manșete de pantaloni;

întunecat de-oboseală, aproape pe moarte,

s-a întors acasă

în Square d’Orleans.

Apoi și-a ars schițele

și manuscrisele,

niciun fel de resturi, fragmente, notiţe,

aceste priviri trădătoare –

spunând la sfârșit:

„Încercările mele sunt desăvârșite pe măsura

puterilor mele.”

Fiece deget al lui trebuia să cânte

cu potrivita putere a alcătuirii sale,

al patrulea fiind mai debil,

doar siamez celui mijlociu).

Când el începea, ele stăteau

pe e, pe efuri, pe geuri, pe h, pe c.

Cine vreodată i-a ascultat

anumite preludii

fie în case de țară ori

de pe vreo colină

ori prin uşa deschisă a unei terase

de pildă-n vreun sanatoriu

cu greu l-a putut uita.

N-a compus niciodată o operă

nici o simfonie, ci

numai tragice succesiuni

din credință artistică

și cu o mână mică.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Nicht sehr ergiebig im Gespräch,

Ansichten waren nicht seine Stärke,

Ansichten reden drum herum,

wenn Delacroix Theorien entwickelte,

wurde er unruhig, er seinerseits konnte

die Notturnos nicht begründen.

Schwacher Liebhaber;

Schatten in Nohant,

wo George Sands Kinder

keine erzieherischen Ratschläge

von ihm annahmen.

Brustkrank in jener Form

mit Blutungen und Narbenbildung,

die sich lange hinzieht;

stiller Tod

im Gegensatz zu einem

mit Schmerzparoxysmen

oder durch Gewehrsalven:

Man rückte den Flügel (Erard) an die Tür

und Delphine Potocka

sang ihm in der letzten Stunde

ein Veilchenlied.

Nach England reiste er mit drei Flügeln:

Pleyel, Erard, Broadwood,

spielte für zwanzig Guineen abends

eine Viertelstunde

bei Rothschilds, Wellingtons, im Strafford House

und vor zahlreichen Hosenbändern;

verdunkelt von Müdigkeit und Todesnähe

kehrte er heim

auf den Square d’Orleans.

Dann verbrennt er seine Skizzen

und Manuskripte,

nur keine Restbestände, Fragmente, Notizen,

diese verräterischen Einblicke –

sagte zum Schluß:

„Meine Versuche sind nach Maßgabe dessen vollendet,

was mir zu erreichen möglich war.”

Spielen sollte jeder Finger

mit der seinem Bau entsprechenden Kraft,

der vierte ist der schwächste

(nur siamesisch zum Mittelfinger).

Wenn er begann, lagen sie

auf e, fis, gis, h, c.

Wer je bestimmte Präludien

von ihm hörte,

sei es in Landhäusern oder

in einem Höhengelände

oder aus offenen Terrassentüren

beispielsweise aus einem Sanatorium,

wird es schwer vergessen.

Nie eine Oper komponiert,

keine Symphonie,

nur diese tragischen Progressionen

aus artistischer Überzeugung

und mit einer kleinen Hand.

Ossip Mandelstam, ”Ascultarea – velă încordată – Слух чуткий парус напрягает”

Ascult ca o velă strâns încordată,

Privirea e goală și dilatată,

La miezul nopții, un cor de păsări

Plutește-n tăcere, neauzit.

Sunt simplu aidoma cerului,

Și – ca natura – sărac.

Iluzorie mi-e libertatea: ca-n miez de noapte

Acele glasuri de păsări roind.

Văd o lună lipsită de suflet

Un cer mai mort ca pânza cea mai curată;

Lumea ta, dureroasă străină pustietate,

Eu o primesc, o iau!

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Слух чуткий парус напрягает,

Расширенный пустеет взор,

И тишину переплывает

Полночных птиц незвучный хор.Я так же беден, как природа,

И так же прост, как небеса,

И призрачна моя свобода,

Как птиц полночных голоса.Я вижу месяц бездыханный

И небо мертвенней холста;

Твой мир, болезненный и странный,

Я принимаю, пустота!

_________________

-Egon Schiele –

Li Bai, ”Resentiment”

Frumoasa femeie pliase perdeaua de perle;

pe minunatul ei chip durerea tăiase adânc:

deși puteai observa umede urme de plâns,

nu puteai ști pe cine plânge în inima sa.

-traducere din engleza de Catalina Franco-

___________________________________

A beautiful woman folds a pearl curtain;

a deep frown on a beautiful face:

though one sees wet tear stains,

one does not know whom she laments in her heart.

-traducere din chineza de Yuan Qing-

__________________________

Der Perlenvorhang rollte auf, die Schöne

Erhob die Brauen, weich wie Falterhaar.

Wohl konnte ich die Spur der Tränen schauen,

Doch nicht erraten, wem sie böse war.

-traducere de Günter Eich –

__________________________

美人卷珠簾， Měirén juǎn zhū lián,

深坐蹙蛾眉： shēn zuò cù éméi:

但見淚痕濕， dàn jiàn lèihén shī,

不知心恨誰？ bùzhī xīn hèn shuí?

(705-762)

De aceea, ar trebui să spunem, de pildă: Eminescu ESTE cel mai mare poet elegiac, nu A FOST cel mai mare poet elegiac.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Jorge Luis Borges, ,,Cred că există eternitate în frumusețe”

Cred că am atins, dacă nu o anume înțelepciune, atunci poate un anume bun simț. Mă consider scriitor. Ce înseamnă pentru mine să fii scriitor? Înseamnă pur și simplu să fiu fidel imaginației mele. Când scriu ceva, o fac nu pentru că exprimă un adevăr din punct de vedere obiectiv (ceea ce este pur obiectiv este o rețea de circumstanțe și accidente), ci ca fiind un adevăr a ceva mai profund. Când scriu o poveste, o scriu pentru că cred în ea: nu așa cum se crede în ceva pur istoric, ci mai degrabă așa cum se crede într-un vis sau o idee.

Cred că putem fi induși în eroare de unul dintre studiile pe care le prețuiesc cel mai mult: studiul istoriei literaturii. Mă întreb (sper să nu fie blasfemie) dacă nu acordăm prea multă atenție istoriei. A acorda atenție istoriei literaturii – sau a oricărei alte arte, de altfel – este de fapt o formă de neîncredere, de scepticism. Dacă îmi spun, de exemplu, că Wordsworth și Verlaine au fost excelenți poeți ai secolului al XIX-lea, sunt în pericol să cred că timpul i-a distrus oarecum, că nu mai sunt la fel de buni ca atunci. Cred că vechea idee că putem recunoaște perfecțiunea artei indiferent de date a fost mai bună.

Am citit câteva istorii ale filozofiei indiene. Autorii (englezi, germani, francezi, americani) sunt mereu uimiți că în India oamenii nu au simțul istoriei, că îi tratează pe toți gânditorii ca și cum ar fi contemporani. Ei traduc cuvintele filozofiei antice în limbajul modern al filosofiei de astăzi. Dar asta înseamnă ceva magnific: confirmă ideea că se crede în filozofie sau că se crede în poezie; că lucrurile care erau frumoase pot fi încă frumoase.

Deși presupun că sunt complet anti-istoric când spun asta (din moment ce, evident, semnificațiile și conotațiile cuvintelor se schimbă), tot astfel cred că există versuri – de exemplu, când Virgil a scris „Ibant obscuri sola sub nocte per umbram” [Mă întreb dacă voi fi scandat versul așa cum ar fi trebuit: latina mea este mai degrabă ruginită), sau când un vechi poet englez a scris „Norpan sniwde…” sau când citim „Music to hear, why hear’s tu music sadly” ? – în care, într-o anumită măsură, suntem dincolo de timp. Cred că există eternitate în frumusețe; și asta, desigur, este ceea ce a avut în vedere Keats când a scris „Un lucru frumos e-o bucurie neistovită”. Acceptăm acest verset și îl acceptăm ca pe un fel de adevăr, ca pe un fel de formulă. Uneori am destul curaj – sper – să gândesc că poate fi adevărat: că, deși toți oamenii scriu într-un anume timp, implicați în împrejurări și accidente și frustrări temporale, este posibil, cumva, a realiza un strop de splendoare veșnică.

Jorge Luis Borges, Crezul poetului

– Prelegere susținută la Universitatea Harvard-

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

John Keats, din ” Endymion – from ” Endymion”

Un lucru frumos e-o bucurie neistovită:

gratia lui mereu crește; ea niciodată nu trece-n

nimic ori în altceva; dar fi-va întotdeauna

un liniștit umbrar, un somn de încântătoare

vise, va fi vigoare și răsuflare senină.

Odată cu fiece mâine noi împletim așadar

un lanț de flori spre a ne putea lega de pământ,

în ciuda disperării și-a inumanei penurii

de suflete înalte, și în pofida melancoliei,

și împotriva a tot și a toate, da, frumusețea

dă la o parte zgura de pe întunecatele spirite.

Astfel, și soare și lună, și arbori bătrâni ori fragezi

aduc fericirea umbrei pentru smeritele turme;

așa și narcisele-n lumea lor verde; așa și pâraiele

limpezi în căutarea acoperișului rece, când

vine vara fierbinte; așa și-n pădure tufișul, așa

și mușcata bogată în flori roșii abia îmbobocite:

da, chiar și măreția destinului, cel imaginat

pentru morții noștri iluștri; așa și toate

acele povești minunate – citite ori auzite –

izvorul de nesecat al licorii nemuritoare,

cel pentru noi curgând de la hotarele cerului.

Splendoarea aceasta toată – noi n-o trăim

numai o oră scurtă; nu, ea, aidoma șoaptelor

acelor arbori din jurul templului, ea ne devine

repede dragă – precum însuși templul, așa și

luna, și poezia iubirii, precum și marile glorii,

toate ne bântuie până devin – în sufletul nostru –

lumină strălucitoare, toate atât de tare legate

de noi,

fie că e lumină, fie că este noapte;

Avem nevoie mereu de splendoare, altfel – pierim.

-fragment-

-traducere de Catalina Franco–

Dante Alighieri, din ”Divina Comedie”

„O, doamnă, în care-mi veghează nădejdea,

tu care ai suferit spre a-mi lăsa în iad

câteva urme-ale tale spre mântuirea-mi,

în toate acele lucruri mărețe,

urme ale puterii și inimii tale,

eu îți recunosc și virtutea și harul.

Am fost iobag – iar tu m-ai eliberat

prin toate căile și mijloacele,

ce pentru asta erau în puterea ta.

Păstrează în mine acea măreție,

încât sufletu-mi vindecat mulțumită ție,

să se desprindă de trup în toată grația ta”.

Așa m-am rugat, iar ea (deși părea așa

Depărtată)-mi surâse, la mine s-a uitat,

apoi s-a întors spre fântâna cea veșnică.

-traducere de Catalina Francu-

________________________________

”O donna in cui la mia speranza vige,

e che soffristi per la mia salute

in inferno lasciar le tue vestige,

di tante cose quant’ i’ ho vedute,

dal tuo podere e da la tua bontate

riconosco la grazia e la virtute.

Tu m’hai di servo tratto a libertate

per tutte quelle vie, per tutt’ i modi

che di ciò fare avei la potestate.

La tua magnificenza in me custodi,

sì che l’anima mia, che fatt’ hai sana,

piacente a te dal corpo si disnodi”

Così orai ; e quella, sì lontana

come parea, sorrise e riguardommi;

poi si tornò a l’etterna fontana.

-din ”Paradisul’, Cântul XXXI –

Vichi Radu

William Butler Yeats s-a născut la Dublin. Familia lui s-a mutat la Londra când el avea doi ani. A locuit acolo până la vârsta de șaisprezece ani. Cântecele și poveștile tradiționale irlandeze ale mamei sale și vacanțele la Sligo au păstrat puternică legătura cu Irlanda.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

William Butler Yeats, ”Lăutarul din Dooney – The Fiddler of Dooney”

Când eu la scripca mea cânt în Dooney,

Dansează lumea ca valul mării;

Vărul mi-e preot în Kilvarnet,

Din Moharabuiee îmi e fratele.

Eu am trecut pe lângă frate și văr:

In cartea lor de rugăciune citeau;

Iar eu în cartea mea de cântări,

Aceea cumpărată la târgul din Sligo.

Când fi-va să fim la capătul vremii,

Și dacă Peter va fi în stare,

El va zâmbi la trei duhuri bătrâne,

Dar mai întâi prin poartă o să mă cheme;

Cei buni sunt totdeauna cei veseli,

Sunt cei salvați dintr-o soartă potrivnică,

Iară cei veseli iubesc lăutarul,

Și celor veseli le place dansul:

Ș când acolo lumea de mine întreabă,

Venind cu toții la mine vor spune,

„Iată-l, el este lăutarul din Dooney!”

O, el ca valul mării dansează!

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

When I play on my fiddle in Dooney,

Folk dance like a wave of the sea;

My cousin is priest in Kilvarnet,

My brother in Moharabuiee.

I passed my brother and cousin:

They read in their books of prayer;

I read in my book of songs

I bought at the Sligo fair.

When we come at the end of time,

To Peter sitting in state,

He will smile on the three old spirits,

But call me first through the gate;

For the good are always the merry,

Save by an evil chance,

And the merry love the fiddle

And the merry love to dance:

And when the folk there spy me,

They will all come up to me,

With ‘Here is the fiddler of Dooney!’

And dance like a wave of the sea.

Emily Dickinson, ”Chiar înainte de a presupune – Before you thought of Spring”

Chiar mai-nainte de-a presupune,

Va apărea primăvara.

Că vine așa deodată –

Să o binecuvânte Domnul.

Vezi tu – prietena din înalt,

S-a dezlănțuit în nuanțe,

Mișcată de-un fir de vânt

În haine voioase îmbrăcată

De sineală și de pământ,

Ea vine cu triluri parcă

Doar pentru tine alese,

Fâlfâie în răstimpuri,

Zboară apoi jucăușă

Până în vârful cireșului,

Însă – nedând de vreo frunză,

De bucurie, strigă la nimeni,

Din marea și îngereasca ei inimă.

-traducere de Catalina Franco-

____________________________

Before you thought of Spring

Except as a Surmise

You see — God bless his suddenness —

A Fellow in the Skies

Of independent Hues

A little weather worn

Inspiriting habiliments

Of Indigo and Brown —

With specimens of Song

As if for you to choose —

Discretion in the interval

With gay delays he goes

To some superior Tree

Without a single Leaf

And shouts for joy to Nobody

But his seraphic sel