Odisseas Elitis ,”În seninul Iulitei – Nel blu di Iulita – Σέ μιτλέ ‘Iουλίτας”
Și într-un ciob din Briseis și într-o scoică din Eurypus
Se află ce vreau să spun. August va fi avut o sălbatică foame de bunătate
Ca să dorească briza; astfel încât să lase un pic de sare în gene cum
Și pe cer un senin al cărui nume de bun augur l-ai auzit printre altele
Dar în adâncuri se află seninul Iulitei
Iar înaintea lui parc-ar fi răsuflarea unui copil
Atât de clar de semeți stăteau înainte-ne munții
Și un antic gângurit de porumb tăind valul pierind
Dacă binele este sacru, atunci vântul o să-l
Reîntoarcă. Atât de mult reprodusă e Eu-
Morfia de către propriii ei copii omul se făcându-se
Atât de mare mai înainte ca de două-trei ori
Să îți închipui somnul. Adunând mandarini ori râuri de filozofi
Dacă nu cumva vreun sat diamantin de albine pe pubis.
Și dacă
Strugurii-s cei care fac soarele mai întunecat și pielea mai deschisă
Cine oare-ar pretinde asta dacă nu moartea? Cine – pentru răsplată – ar săvârși nedreptatea?
Viața este un acord
unde se interpune un al treilea sunet
Și asta spune cu adevărat ce aruncă săracul
Și ce adună bogatul: un tors de pisică împletit cu iarbă vrajită
Absint cu capere cuvinte înaintând c-o vocală scurtă
Îmbrățișări din Kythera. Așa că pe lucruri asemeni se înfășură
Iedera iar luna crește pentru ca îndrăgostirii să vadă
În care senin al Iulitei putea-vei să descifrezi păienjenișul soartei
O! Eu văzut-am multe amurguri și-am străbătut coridoare
De teatre antice. Dar mie timpul nicicând nu mi-a dat cu împrumut frumusețea,
Victoria obținută în contra întunericului, iubirea extinsă și prelungită astfel încât să devină
Mai melodioasă mai luminoasă decât din amvonu-i
Cântecul ciocârliei ‘năuntrul nostru
Nor încruntat pe care un simplu „nu” îl ridică ca pe o pană
Iar apoi cade din nou și ești sătul sătul sătul de ploaie
Devii de aceeași vârstă cu ce ce e intact fără să-l știi și continui
În colțuri tainice de grădină să te tot zbengui cu verișorii
Mâine un rătăcitor muzicant o să ne ude cu florile nocturne
Și vom rămâne un pic cam nefericiți în ciuda a toate
cum se întâmplă-n iubire
Dar din mastica de lut a pământului urcă un gust eretic
Pe jumătate din ură și vis pe jumătate din nostalgie
Continuând să fim perceptibili așa ca oamenii care
Or să-și petreacă viața sub bolți pline de tritoni de smarald atunci
La jumătate de clipă după amiază
Perfecțiunea absolută
fi-va s-ajungă-n grădina zambilelor
Nicicând sortite să se-ofilească. Va fi ceva cenușiu
Încât un singur strop de lămâie va străluci atunci când
Veți vedea ceea ce încă de la început voisem să fie gravat
Cu semne pătrunzătoare-n
seninul Iulitei.
-traducere de Catalina Franco-
________________________________
È quel che intendo. Deve avere avuto una fame selvaggia di bonaccia agosto Per volere il meltèmi; così da lasciare un po’ di sale sulle ciglia E nel cielo un blu il cui nome benaugurante sentirai tra molti altri Ma nel profondo è il blu di Iulita Quasi preceduto dal passaggio del respiro di un bimbo Se tanto nitide si stagliano le montagne di fronte E una voce di antica colomba fende l’onda e si perde Se il bene è sacro sarà il vento A restituirlo. Si riproduce così tanto Eu- Morfia dai suoi stessi figli e si fa grande l’uomo prima che due o tre volte Lo raffiguri il sonno Nel suo specchio. Raccogliendo mandarini o ruscelli di filosofi Se non anche un villaggio brulicante di api sul pube. E sia L’uva rende scuro il sole e più chiara la pelle Chi ci rivendica se non la morte? Chi compie atti ingiusti su ricompensa? La vita è un accordo cui si interpone un terzo suono Ed è questo che dice veramente cosa getta il povero E cosa accumula il ricco: fusa di gatto agnocasto intrecciato Assenzio con capperi parole in evoluzione con una vocale breve Abbracci da Citera. Così su cose simili si avviluppa L’edera e cresce la luna perché gli amanti vedano In quale blu di Iulita puoi leggere la ragnatela del destino Ah! Ho visto molti tramonti e attraversato corridoi Di antichi teatri. Ma il tempo non mi ha mai dato in prestito la bellezza La vittoria da ottenere contro l’oscurità e l’estensione dell’amore da prolungare così che Più brillante e melodioso sia dal suo pulpito Il canto dell’allodola dentro di noi Nuvola accigliata che un semplice «no» solleva come piuma E poi di nuovo cade e tu sei sazio sazio sazio di pioggia Diventi coetaneo dell’intatto senza conoscerlo e continui A farti il solletico con le tue cugine negli angoli segreti del giardino Domani un suonatore girovago ci innaffierà di fiori notturni E resteremo nonostante tutto un po’ infelici come accade nell’amore Ma dal mastice dell’argilla sale un sapore eretico della terra Per metà di odio e sogno per metà di nostalgia Se continueremo a essere percepibili come uomini che Trascorrono la vita sotto volte screziate da tritoni di smeraldo allora Mezzo secondo dopo mezzogiorno La perfezione assoluta sarà raggiunta in un giardino di giacinti Mai più destinati ad appassire. Qualcosa di grigio Che una sola goccia di limone rischiara quando Quel che fin dall’inizio intendevo lo vedi incidersi Con caratteri nitidi nel blu di Iulita.
La vernisajul expoziției „Faptele luminii”, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea tatălui, Joachim Werneburg a recitat la Tübingen aceasta poezie.
Walter Werneburg a petrecut trei ani și jumătate în captivitate rusă după al Doilea Război Mondial. Abia la mijlocul anilor 1980 a reușit să descrie ceea ce a trăit, în douăsprezece gravuri („Primăvara Rusă”).
Grafica și textul sunt incluse în volumul ”Faptele luminii”. Viața și opera lui Walter Werneburg”, 2022.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Joachim Werneburg, ”Pe drumul spre casă – Auf dem Heimweg”
Astăzi ar trebui să fac parte din trupa constructorilor,
gata cu pensula,
Să facem, într-un unghi drept, terasamentul drumului,
care conduce la Saratov.
După corvoadă, ne întoarcem iarăși în tabără,
Cinci câte cinci în rând.
Gândiți la faptele noastre, noi ne-am luptat cu pustiul,
un drum pe care voi îl urmați din placere.
Îmi pun capul pe sacul cu pâine, cu niște lucruri,
cu un caiet de note și cu creionul.
Zicea câte unul: ne întoarcem acasă, dar, iar și iar, noi ne-întoarcem în lagăr.
Iar eu întruna visez să mă întorc iar acasă.
În schițele din caiet îmi aflu hrana viselor.
Oare-o fi fost cineva în vizită?
„Sunt eu, Zâna Lunii, și te-am văzut la întoarcere,
Am fost pe urmele tale în noapte.”
-traducere de Catalina Franco-
_____________________________
Heute soll ich bei der Spatentruppe dabeisein,
nicht mehr der Pinselstrich,
Schaffen wir, im genauen Winkel, die Böschung der Straße,
führt sie nach Saratow.
Gehen, nach der Schufterei, zurück in das Lager,
Fünferreihe im Tritt.
Denkt nur unseres Tuns, wir stritten gegen das Ödland,
Weg, dem ihr lustwandelnd folgt.
Leg ich den Kopf auf den Brotbeutel, die Habseligkeiten,
das Notizbuch, ein Stift.
Sprach da jemand von Heimweg, doch immer geht es ins Lager.
Heimkehr erträume ich mir.
Skizzen aus meinem Heft, die sind die Nahrung des Traumes.
Hat mich da jemand besucht?
„Mondin bin ich, und habe dich auf dem Rückweg gesehen,
folgte ich dir in die Nacht.“
**
– “Drumul morților” din Siberia – un drum dezgropat dupa indicațiile unei foste deținute dupa 60 de ani – drumul oaselor, calea ferata moarta a lui Stalin care nu ducea nicăieri…
Gëzim Hajdari s-a născut în 1957 în Lushnje, Albania. În 1992, forțat din motive politice să-și părăsească țara, s-a mutat în Italia și a locuit singur într-o clădire părăsită din orașul Frosinone. În 1997, când a primit prestigiosul Premiu Montale al Italiei pentru poezie inedită, consiliul municipal i-a oferit un apartament. Acum unul dintre cei mai importanți poeți non-italieni din Italia, Hajdari scrie atât în albaneză, cât și în italiană. Hajdari a publicat numeroase volume de poezie, dintre care multe sunt marcate de experiența sa de exil și izolare.
Traducerile lui Giovanni Giudici, dintre care multe sunt din rusă și cehă, nu reflectă tendințele comune în rândul poeților-traducători italieni. Niciun poet italian din secolul al XX-lea nu și-a cimentat cariera poetică cu traduceri formative din aceste două literaturi. Mai mult, a tradus mai mulți poeți anglo-americani decât orice alt poet-traducător italian din generația sa. Chiar dacă Giudici nu ar fi scris niciodată un vers al său, ar fi cunoscut și astăzi pentru traducerile sale artistice din rusă, cehă și engleză. Criticul Giorgio Manacorda sugerează chiar că „din punct de vedere cultural cea mai importantă activitate a lui Giudici este cu siguranță aceea de traducător.” Traducerea lui ”Evhenii Oneghin” de către Giudici a îmbinat cu măiestrie o utilizare inovatoare a registrelor poetice cu un metru poetic ductil, împlinindu-și propria dorință de a crea un lung poem narativ. Alexandru Pușkin a devenit cetățean italian, ca să spunem așa, iar acum se află permanent pe orbita literaturii italiene. Traducerile lui Giudici din poezia ceha, reunite pentru prima dată în ”Omaggio a Praga”, au constituit prima antologie de versuri cehe moderne publicată în italiană, iar Giudici a contribuit, în plus, la introducerea mai multor poeți cehi în lectura publicului italian. Traducerile sale din Robert Frost au devenit canonice; ale sale au fost primele volume de traduceri în italiană ale Sylviei Plath, John Crowe Ransom și Hart Crane. În timp ce majoritatea poeților-traducători au compus în general un quaderno de traduceri, de la Montale la Sanguineti, Giudici a publicat trei quad-erni separate: ”La revedere, e interzis să plângi și alte versuri traduse ” (1955–1980) (”O valediction, forbidding mourning and other translated poems”), 12 noi poezii traduse), și ”Frumoasă limbă ciudată: din poezii traduse”.
Giovanni Giudici’s translations, many of which are from Russian and Czech, do not reflect common trends among Italian poet-translators. No twentieth-century Italian poet cemented his poetic career with for-mative translations from these two literatures. Moreover, he translated more Anglo-American poets than any other Italian poet-translator of his generation. Even if Giudici had never written a verse of his own, he would still be known today for his artistic translations from Russian, Czech, and English. The critic Giorgio Manacorda even suggests that “from a cultural point of view Giudici’s most important activity is cer-tainly that of a translator.” Giudici’s translation of Eugene Onegin masterfully wedded an inno-vative use of poetic registers to a ductile poetic metre, fulfilling his own desire of creating a long narrative poem. Alexander Pushkin be-came an Italian citizen, so to speak, and now is permanently in the orbit of Italian literature. Giudici’s translations of Czech poetry, first gathered together in his Omaggio a Praga (Homage to Prague), consti-tuted the first anthology of modern Czech verse published in Italian and Giudici was, moreover, instrumental in introducing several Czech poets to the Italian reading public. His translations of Robert Frost6have become canonical; his were the first volumes of Italian transla-tions of Sylvia Plath, John Crowe Ransom, and Hart Crane. Whereas most poet-translators generally composed one quaderno di traduzioni, from Montale10 to Sanguineti, Giudici published three separate quad-erni: Addio, proibito piangere e altri versi tradotti (1955–1980) (A valedic-tion, forbidding mourning and other translated poems),12A una casa non sua: nuovi versi tradotti (1955–1995) (To a house not his own: new translated poems),13 and Vaga lingua strana: dai versi tradotti (Beautiful strange language: from translated poems).
Roberto Bolaño, ”Autoportret la douăzeci de ani – Autorretrato a los veinte años”
M-am lăsat dus, am prins-o-n zbor și n-am știut Niciodată unde-ar putea să mă poarte. Eram înspăimântat, Mi se strânsese stomacul, capul îmi zumzăia: Presupun că era de la aerul rece al morților. Nu știu. M-am lăsat dus, credeam că e un păcat să plec atât de curând, pe de altă parte eu auzisem chemarea aceea misterioasă și convingătoare. O simți ori n-o simți, iar eu simțisem asta și aproape că începusem să plâng: un sunet teribil, născut din aer, din mare. Un scut și o sabie. Atunci, cu toată spaima, m-am lăsat dus, mi-am pus obrazul lângă obrazul morții. Și era imposibil să închizi din ochi și să nu vezi acel spectacol straniu, ciudat și lent, deși încorporat într-o prea repede realitate: cum mii de băieți ca mine, fie imberbi fie cu barbă, dar toți latino-americani, își atingeau obrajii cu moartea.
-traducere de Catalina Franco-
Me dejé ir, lo tomé en marcha y no supe nunca hacia dónde hubiera podido llevarme. Iba lleno de miedo, se me aflojó el estómago y me zumbaba la cabeza: yo creo que era el aire frío de los muertos. No sé. Me dejé ir, pensé que era una pena acabar tan pronto, pero por otra parte escuché aquella llamada misteriosa y convincente. O la escuchas o no la escuchas, y yo la escuché y casi me eché a llorar: un sonido terrible, nacido en el aire y en el mar. Un escudo y una espada. Entonces, pese al miedo, me dejé ir, puse mi mejilla junto a la mejilla de la muerte. Y me fue imposible cerrar los ojos y no ver aquel espectáculo extraño, lento y extraño, aunque empotrado en una realidad velocísima: miles de muchachos como yo, lampiños o barbudos, pero latinoamericanos todos, juntando sus mejillas con la muerte.
O femeie inteligentă. O femeie frumoasă. Știa toate variantele, toate posibilitățile. Cititoare a aforismelor lui Duchamp și a poveștilor lui Defoe. De obicei, cu un autocontrol de invidiat, Exceptând cazul în care era deprimată și se îmbăta, Putând să dureze două, trei zile, O succesiune de bordeaux și de valium Îți făcea pielea ca de găină. Atunci îți spunea poveștile-i întâmplate Între 15 și 18 ani. Un film de sex și de groază, Corpuri goale și afaceri la marginea legii, O actriță cu har și totodată o fată cu trăsături ciudate de lăcomie. Am cunoscut-o când tocmai împlinise 25 de ani, Într-un timp liniștit. Presupun că îi era frică de bătrânețe și moarte. Bătrânețea pentru ea era la treizeci de ani, Războiul de treizeci de ani, Cei treizeci de ani ai lui Hristos când începuse să predice, O vârstă ca oricare alta, i-am spus la cină La lumina lumânărilor Contemplând curgerea celui mai literar fluviu De pe planetă. Dar pentru noi prestigiul era în altă parte, Dar pentru noi prestigiul era în altă parte, În fâșiile stăpânite de lentoare, în gesturile Chinuitor de lente De tulburare nervoasă, În paturile întunecate În geometrica multiplicare a vitrinelor goale În gaura realității, În absolutul nostru, În Voltaire-ul nostru, În filosofia noastră de dormitor și de boudoir. După cum spuneam, o fată inteligentă, Cu acea rară virtute a previziunii (Rară pentru noi, latino-americanii) Și atât de comună în patria ei, Unde până și criminalii au cont de economii Și nu avea ea să fie mai puțin, Și ea n-ar fi rămas mai prejos, Libretul de economii și poza lui Tristán Cabral, Nostalgiile netrăitului, În timp ce râul acela prestigios târa un soare murind Și lacrimi doar aparent gratuite îi străbăteau obrajii. Nu vreau să mor, șoptea în timp ce trecea Prin întunericul pătrunzător al camerei, Și nu știam ce să spun, Chiar nu știam ce să spun, Doar mângâind-o și susținând-o pe când umbla În sus și-n jos ca viața, În sus și în jos precum poetesele Franței,
Nevinovate și pedepsite, Până ce s-a întors pe planeta Pământ Și din buzele ei au țâșnit Pasaje din adolescența-i, ce brusc ne umpluseră camera Cu duplicatele ei plângând pe scările de la metrou, Cu duplicatele ei făcând dragoste deodată cu doi băieți Pe când ploaia cădea afară Pe sacii de gunoaie și peste armele abandonate În sacii de gunoaie, Ploaia ce spală totul Dar nu memoria și rațiunea. Rochii, jachete de piele, cizme italiene, o lenjerie nebună, Să te înnebunească, Au apărut și au dispărut în camera noastră fosforescent pulsatorie, Și urme repezi din ale aventuri mai puțin intime Au strălucit în ochii ei răniți ca niște licurici. O dragoste care n-avea să dureze mult Dar care va fi fost De neuitat. Spusese asta Stând lângă fereastră, Cu chipul ei suspendat în timp, Cu gura ei: gura unei statui. O iubire de neuitat Sub ploaie, Sub cerul acela plin de antene acolo unde trăiau cu Tavanele casetate din veacul 17 Cu găinațul de porumbei din veacul 20. Iar la mijloc Întreaga și nesfârșita capacitate a provocării durerii, De neînvins de-a lungul anilor, De neînvins prin iubirile Inubliabile. Da, spusese asta. O iubire de neuitat E scurtă, Ca uraganul? Nu, o iubire scurtă e un suspin de cap ghilotinat, E-un cap de rege, un cap de conte breton, E scurtă ca frumusețea, E frumusețe absolută, Aceea care conține întreaga măreție, toată mizeria lumii, Limpede numai celor Care iubesc.
-traducere de Catalina Franco-
La francesa Una mujer inteligente. Una mujer hermosa. Conocía todas las variantes, todas las posibilidades. Lectora de los aforismos de Duchamp y de los relatos de Defoe. En general con un autocontrol envidiable, Salvo cuando se deprimía y se emborrachaba, Algo que podía durar dos o tres días, Una sucesión de burdeos y valiums Que te ponía la carne de gallina. Entonces solía contarte las historias que le sucedieron Entre los 15 y los 18. Una película de sexo y de terror, Cuerpos desnudos y negocios en los límites de la ley, Una actriz vocacional y al mismo tiempo una chica con extraños rasgos de avaricia. La conocí cuando acababa de cumplir los 25, En una época tranquila. Supongo que tenía miedo de la vejez y de la muerte. La vejez para ella eran los treinta años, La Guerra de los Treinta Años, Los treinta años de Cristo cuando empezó a predicar, Una edad como cualquier otra, le decía mientras cenábamos A la luz de las velas Contemplando el discurrir del río más literario del planeta. Pero para nosotros el prestigio estaba en otra parte, En las bandas poseídas por la lentitud, en los gestos Exquisitamente lentos Del desarreglo nervioso, En las camas oscuras, En la multiplicación geométrica de las vitrinas vacías Y en el hoyo de la realidad, Nuestro absoluto, Nuestro Voltaire, Nuestra filosofía de dormitorio y tocador. Como decía, una muchacha inteligente, Con esa rara virtud previsora (Rara para nosotros, latinoamericanos) Que es tan común en su patria, En donde hasta los asesinos tienen una cartilla de ahorros Y ella no iba a ser menos, Una cartilla de ahorros y una foto de Tristán Cabral, La nostalgia de lo no vivido, Mientras aquel prestigioso río arrastraba un sol moribundo Y sobre sus mejillas rodaban lágrimas aparentemente gratuitas. No me quiero morir, susurraba mientras se corría En la perspicaz oscuridad del dormitorio, Y yo no sabía qué decir, En verdad no sabía qué decir, Salvo acariciarla y sostenerla mientras se movía Arriba y abajo como la vida, Arriba y abajo como las poetas de Francia Inocentes y castigadas, Hasta que volvía al planeta Tierra Y de sus labios brotaban Pasajes de su adolescencia que de improviso llenaban nuestra habitación Con duplicados que lloraban en las escaleras automáticas del metro, Con duplicados que hacían el amor con dos tipos a la vez Mientras afuera caía la lluvia Sobre las bolsas de basura y sobre las pistolas abandonadas En las bolsas de basura, La lluvia que todo lo lava Menos la memoria y la razón. Vestidos, chaquetas de cuero, botas italianas, lencería para volverse loco, Para volverla loca, Aparecían y desaparecían en nuestra habitación fosforescente y pulsátil, Y trazos rápidos de otras aventuras menos íntimas Fulguraban en sus ojos heridos como luciérnagas. Un amor que no iba a durar mucho Pero que a la postre resultaría inolvidable. Eso dijo, Sentada junto a la ventana, Su rostro suspendido en el tiempo, Sus labios: los labios de una estatua. Un amor inolvidable Bajo la lluvia, Bajo ese cielo erizado de antenas en donde convivían Los artesonados del siglo XVII Con las cagadas de palomas del siglo XX. Y en medio Toda la inextinguible capacidad de provocar dolor, Invicta a través de los años, Invicta a través de los amores Inolvidables. Eso dijo, sí. Un amor inolvidable Y breve, ¿Como un huracán?, No, un amor breve como el suspiro de una cabeza guillotinada, La cabeza de un rey o un conde bretón, Breve como la belleza, La belleza absoluta, La que contiene toda la grandeza y la miseria del mundo Y que sólo es visible para quienes aman.
Poezia intră în vis ca un scafandru într-un lac. Poezia, mai curajoasă între toate, intră și cade ca plumbul în acel lac infinit ca Loch Ness ori înnorat și de rău augur ca Balaton. Contemplă-l din adâncuri : e un scafandru nevinovat învestmântat în aripa voinței. Ca un scafandru mort poezia intră în vis în ochiul lui Dumnezeu.
-traducere de Catalina Franco-
La poesía entra en el sueño como un buzo en un lago. La poesía, más valiente que nadie, entra y cae a plomo en un lago infinito como Loch Ness o turbio e infausto como el lago Balatón. Contempladla desde el fondo: un buzo inocente envuelto en las plumas de la voluntad. La poesía entra en el sueño como un buzo muerto en el ojo de Dios.
Am visat că Georges Perec avea trei ani și că venise să mă vadă acasă. L-am îmbrățișat, l-am sărutat, i-am spus că este un copil minunat.
Suntem la jumătatea drumului, părinte, nici gătiți, nici cruzi, pierduți în măreția acestei gropi nesfârșite, rătăcind și greșind, ucigând și cerând iertare, maniac-depresivi în visul tău, tată, visul tău care n-avea limite și pe care-l eviscerasem de mii de ori și apoi de încă o mie, ca niște detectivi latino-americani pierduți într-un labirint de cristal și noroi, călătorind prin ploaie, văzând filme în care erau bătrâni ce țipau tornadă! tornadă!, privind lucrurile pentru o ultimă oară, dar fără să le vadă, ca niște fantome, ca broaștele pe fundul unei fântâni, părinte, pierduți în mizeria visului tău utopic, pierduți în varietatea vocilor tale și a abisurilor tale, maniaco-depresivi în imensa încăpere a Iadului unde ți se gătește umoarea.
Pe jumătate, nici cruzi, nici gătiți, bipolari capabili de-a călări uraganul.
În pustiirea asta, părinte, unde din râsul tău au rămas doar rămășițe arheologice.
Noi, acei nec spes nec metus.
Iar cineva spusese:
Sora memoriei noastre feroce, despre curaj mai bine să nu vorbim. Cine-a putut să învingă frica a devenit curajos pentru totdeauna. Să dansăm, atunci, pe când trece noaptea ca o cutie gigantică de pantofi deasupra stâncii și a terasei, într-un pliu al realității, și al posibilului, unde bunătatea nu este o excepție. Să dansăm în reflectarea incertă a detectivilor latino-americani, într-o baltă de ploaie care reflectă fețele noastre la fiece zece ani. Apoi venise visul.
Am visat atunci că am vizitat conacul lui Alonso de Ercilla. Aveam șaizeci de ani și eram rupt de boală (literalmente mă prăbușisem). Ercilla avea vreo nouăzeci și murea într-un pat uriaș cu baldachin. Bătrânul m-a privit cu dispreț și apoi mi-a cerut un pahar de rachiu. Am căutat și-am tot căutat rachiul, dar am găsit numai hamuri de cal.
Am visat că mă plimb în New York de-a lungul malului mării și că în depărtare am văzut figura lui Manuel Puig. Purta o cămașă senină și pantaloni de pânză ușoară, albastru deschis ori albastru închis, depinde.
Am visat că Macedonio Fernández a apărut pe cerul New York-ului sub forma unui nor: un nor fără nas și urechi, dar cu ochi și gură.
Am visat că mă aflu pe-un drum african care se transformase brusc într-un drum mexican. Așezat pe un teanc, Efraín Huerta juca zaruri cu poeții blestemați din Mexico City.
Am visat că într-un cimitir african uitat găsisem mormântul unui prieten al cărui chip nu mi-l mai aminteam.
Am visat că într-o după-amiază s-a auzit o bătaie la ușa casei. Ningea. N-aveam nici sobă nici bani. Cred că erau pe cale să stingă și lumina. Și cine era la ușă? Enrique Lihn cu o sticlă de vin, cu un pachet de mâncare și cu un cec de la Universitatea Necunoscută.
Am visat că citesc Stendhal în Centrala Nucleară din Civitavecchia: o umbră aluneca peste ceramica reactoarelor. Este fantoma lui Stendhal, a spus un tânăr în cizme și gol de la brâu în sus. Și cine ești tu? întrebai. Eu sunt drogatul ceramicii, husarul ceramicii și al rahatului, mi-a răspuns el.
Am visat că visez, pierdusem revoluția chiar înainte de a o face și decisesem să plec acasă. Încercând să mă bag în pat, l-am găsit adormit pe De Quincey. Trezește-te, Don Tomás, i-am spus, e aproape de zori, trebuie să pleci. (Ca și cum De Quincey ar fi fost un vampir.) Dar nimeni nu m-asculta și am ieșit din nou pe străzile-n beznă din Mexico City.
Am visat că l-am văzut pe Aloysius Bertrand născându-se și murind în aceeași zi, aproape fără întrerupere, de parcă trăiam amândoi într-un calendar de piatră pierdut în spațiu.
Am visat că sunt un detectiv bătrân și bolnav. Atât de bolnav încât literalmente mă prăbușisem. Eram pe urmele lui Gui Rosey. Mă plimbam prin cartierele unui port care putea fi ori nu Marsilia. În cele din urmă, un amabil bătrân chinez m-a dus într-un subsol. Iată ce-a mai rămas din Rosey, mi-a spus el. Un pumn de cenușă. Așa cum stau lucrurile, ar putea fi Li Po, i-am răspuns eu.
Am visat că sunt un detectiv bătrân și bolnav și caut oameni care au dispărut de mult. Mi se întâmpla uneori să mă văd în vreo oglindă și să-l recunosc pe Roberto Bolaño.
Am visat că Archibald McLeish plânge – doar trei lacrimi – pe terasa unui restaurant din Cape Cod. Era după miezul nopții și, deși nu știam să mă întorc, am ajuns să bem și să cinstim pentru îndărătnica Lume Nouă.
Am visat cadavre și plaje uitate.
Am visat că mortul s-a întors în Țara Făgăduinței călare pe o Legiune de Tauri Mecanici.
Am visat că am paisprezece ani și că sunt ultima ființă umană din emisfera sudică care-i citise pe frații Goncourt.
22. Am visat că am cunoscut-o pe Gabriela Mistral într-un sat african. Slăbise puțin și luase obiceiul să doarmă stând pe podea, cu capul pe genunchi. Până și țânțarii păreau să o cunoască.
Am visat că mă întorc din Africa cu un autobuz plin de animale moarte. Un medic veterinar fără chip a apărut la o graniță. Fața lui era ca un gaz, dar eu știam cine e.
Am visat că Philip K. Dick se tot plimba în jurul centralei nucleare din Civitavecchia.
Am visat că Arhiloh traversează un pustiu de oase umane. El se încuraja: „Hai, Arhiloh, nu te descuraja, dă-i înainte, dă-i înainte”.
Am visat că am cincisprezece ani și că mă duc acasă la Nicanor Parra să-mi iau rămas-bun. L-am găsit în picioare, rezemat de un perete negru. Unde te duci, Bolaño?, spusese el. Departe de emisfera sudică, am răspuns eu.
Am visat că am cincisprezece ani și că, de fapt, părăsesc emisfera sudică. Când am pus singura carte pe care o aveam în rucsac (Trilce, de Vallejo), a luat foc. Era șapte seara și mi-am aruncat rucsacul mic pârjolit pe fereastră.
Am visat că am șaisprezece ani și că Martín Adán îmi dă lecții de pian. Degetele bătrânului, lungi precum cele ale Fantasticului Om de Cauciuc, se scufundaseră în pământ și loveau în clapele unui lanț de vulcani subterani.
Am visat că îl traduc pe Vergiliu c-o piatră. Eram gol pe o lespede mare de bazalt și soarele, după cum spuneau piloții de vânătoare, plutea periculos la ora cinci.
Am visat că mor într-o curte africană și că un poet pe nume Paulin Joachim îmi vorbea în franceză (am înțeles doar fragmente precum „mângâierea”, „vremea”, „anii ce stau să vină”) pe când o maimuță spânzurată se legăna de-o creangă de copac.
Am visat că este sfârșitul lumii. Și că singura ființă umană care o contempla era Franz Kafka. Pe cer, Titanii luptaseră până la moarte. De pe o bancă din fier forjat din parcul New York, Kafka privea cum arde lumea.
Am visat că visez și că m-am întors acasă mult prea târziu. În pat l-am găsit pe Mario de Sá-Carneiro dormind cu prima mea dragoste. Când i-am descoperit, am văzut că muriseră și mușcându-mi buzele până la sânge, m-am întors pe poteca din spate.
Am visat că Anacreon și-a construit castelul pe vârful unui deal sterp, iar mai apoi l-a distrus.
Am visat că sunt un detectiv latino-american foarte bătrân. Locuiam în New York și Mark Twain mă angajase ca să salvez viața unuia care nu avea chip. Va fi un caz al naibii de dificil, domnule Twain, i-am zis.
Am visat că m-am îndrăgostit de Alice Sheldon. Ea însă nu mă iubea. Așa că încercasem să mă ucid pe trei continente. Au trecut anii. Până la urmă, pe când eram foarte bătrân, a apărut la capătul promenadei New Yorkului și cu gesturi (cum ar fi cele făcute pe portavioane pentru piloți la aterizare) mi-a spus că mă iubise mereu.
Am visat că fac un 69 cu Anaïs Nin pe o lespede uriașă de bazalt.
Am visat că în primăvara anului 1981 mi-am tras-o cu Carson McCullers într-o cameră întunecată. Și că eram amândoi nebunește de fericiți.
Am visat că mă întorc la vechiul meu liceu și că Alphonse Daudet era profesorul meu de franceză. Ceva imperceptibil ne făcuse să înțelegem că de fapt visăm. Daudet continuase a se uita pe fereastră și a fuma din pipa lui Tartarin.
Am visat că am adormit în timp ce prietenii mei de liceu încercau să-l elibereze pe Robert Desnos din lagărul de concentrare de la Terezín. Când m-am trezit, o voce îmi ordona să mă mișc. Repede, Bolaño, repede, nu e timp de pierdut. Când am ajuns, era un singur detectiv bătrân ce scotocea ruinele La sosire, găsise doar un bătrân detectiv care săpa printre ruinele care mocneau ale jafului.
Am visat că o furtună de numere fantomatice era singurul lucru care le rămăsese ființelor umane la trei miliarde de ani după ce Pământul încetase să mai existe.
Am visat că visez și că în tunelurile viselor am găsit visul lui Roque Dalton: visul curajosului care a murit pentru o nenorocită de himeră.
Am visat că am optsprezece ani și mi-am văzut cel mai bun prieten de la acea vreme, tot de optsprezece ani, făcând dragoste cu Walt Whitman. O făceau pe-un fotoliu, contemplând un amurg furtunos în Civitavecchia.
Am visat că sunt în închisoare și că Boethius este colegul meu de celulă. Uite, Bolaño, zisese el, întinzând mâna și stiloul în semiîntuneric: nu tremură!, nu tremură! (După un timp, adăugase cu voce liniștită: dar or să tremure când îl vor recunoaște pe nenorocitul ăla de Teodoric.)
Am visat că-l traduceam cu lovituri de topor pe marchizul de Sade. Înnebunisem și locuiam într-o pădure.
Am visat că Pascal vorbea despre spaimă în cristaline într-o tavernă din Civitavecchia: „Minunile nu slujesc la convertire, ci la condamnare”, îmi spunea el.
Am visat că sunt un bătrân detectiv latino-american și că o fundație misterioasă mă însărcinase să găsesc certificatele de deces ale ale soților Sudacas Voladores. Am umblat prin toată lumea: spitale, câmpuri de luptă, taverne, școli părăsite.
Am visat că Baudelaire făcea dragoste cu o umbră într-o cameră în care fusese comisă o crimă. Dar lui Baudelaire nu-i păsa. Întotdeauna-i la fel, spunea el.
Am visat că o fată de șaisprezece ani intrase în tunelul viselor și că ne trezise cu două feluri de bețe. Fata locuia într-un spital de boli mintale și încetul cu încetul înnebunea tot mai tare.
Am visat că pe diligențele care intrau și ieșeau din Civitavecchia văzusem chipul lui Marcel Schwob. Viziunea a fost trecătoare. Un chip aproape translucid, cu ochii obosiți, plini de fericire și de durere.
Am visat că după furtună un scriitor rus și prietenii săi francezi au optat și ei pentru fericire. Fără să întrebe, fără a cere nimic. Ca cineva care se prăbușește inconștient pe covorul său preferat.
Am visat că visătorii plecaseră la războiul florilor. Nimeni nu se întorsese. Pe scândurile cazărmilor uitate din munți am reușit să citesc numai câteva nume. Dintr-un loc îndepărtat, o voce anunța iar și iar lozincile pentru care fuseseră condamnați.
Am visat că vântul mișca semnul căzător al unei taverne. Înăuntru, James Matthew Barrie juca zaruri cu cinci domni care amenințau.
Am visat că mă întorc în stradă, dar de data aceasta nu aveam cincisprezece ani, ci peste patruzeci. Aveam o singură carte, pe care-o purtam în micul meu rucsac. Deodată, în timp ce mergeam, cartea luase foc. Era în zori și aproape că nicio mașină nu mai trecea. Când mi-am aruncat rucsacul carbonizat într-un șanț, am simțit că mă ustură spatele de parc-avusesem aripi.
Am visat că drumurile Africii erau pline de căutători de aur și de stegari și de somolişti.
Am visat că nimeni nu moare în ajun.
Am visat că un bărbat își întorsese înapoi privirea, asupra peisajului anamorfic al viselor, și că privirea lui era dură ca un oțel dar încă fragmentată în priviri multiple din ce în ce mai inocente, din ce în ce mai neajutorate.
Am visat că Georges Perec avea trei ani și că, nemângâiat, plângea. Eu încercam să-l calmez. L-am luat, i-am cumpărat bomboane și cărți de colorat. Apoi ne-am dus pe promenada New Yorkului și în timp ce el se juca pe un tobogan, eu îmi spuneam: Nu sunt bun de nimic, dar am să știu să am grijă de tine, nimeni n-o să-ți facă vreun rău, nimeni n-o să încerce să te ucidă. Apoi începuse să plouă și noi liniștiți am plecat acasă. Dar unde era casa noastră?
-traducere de Catalina Franco-
_________________________________
para Rodrigo Pinto y Andrés Neuman
1. Soñé que Georges Perec tenía tres años y visitaba mi casa. Lo abrazaba, lo besaba, le decía que era un niño precioso.
2. A medio hacer quedamos, padre, ni cocidos ni crudos, perdidos en la grandeza de este basural interminable, errando y equivocándonos, matando y pidiendo perdón, maniacos depresivos en tu sueño, padre, tu sueño que no tenía límites y que hemos desentrañado mil veces y luego mil veces más, como detectives latinoamericanos perdidos en un laberinto de cristal y barro, viajando bajo la lluvia, viendo películas donde aparecían viejos que gritaban ¡tornado! ¡tornado!, mirando las cosas por última vez, pero sin verlas, como espectros, como ranas en el fondo de un pozo, padre, perdidos en la miseria de tu sueño utópico, perdidos en la variedad de tus voces y de tus abismos, maniacos depresivos en la inabarcable sala del Infierno donde se cocina tu Humor.
3. A medio hacer, ni crudos ni cocidos, bipolares capaces de cabalgar el huracán.
4. En estas desolaciones, padre, donde de tu risa sólo quedaban restos arqueológicos.
5. Nosotros, los nec spes nec metus.
6. Y alguien dijo:
Hermana de nuestra memoria feroz,
sobre el valor es mejor no hablar.
Quien pudo vencer el miedo
se hizo valiente para siempre.
Bailemos, pues, mientras pasa la noche
como una gigantesca caja de zapatos
por encima del acantilado y la terraza,
en un pliegue de la realidad, de lo posible,
en donde la amabilidad no es una excepción.
Bailemos en el reflejo incierto
de los detectives latinoamericanos,
un charco de lluvia donde se reflejan nuestros rostros
cada diez años.
Después llegó el sueño.
7. Soñé entonces que visitaba la mansión de Alonso de Ercilla. Yo tenía sesenta años y estaba despedazado por la enfermedad (literalmente me caía a pedazos). Ercilla tenía unos noventa y agonizaba en una enorme cama con dosel. El viejo me miraba desdeñoso y después me pedía un vaso de aguardiente. Yo buscaba y rebuscaba el aguardiente pero sólo encontraba aperos de montar.
8. Soñé que iba caminando por el Paseo Marítimo de Nueva York y veía a lo lejos la figura de Manuel Puig. Llevaba una camisa celeste y unos pantalones de lona ligera, azul claro o azul oscuro, depende.
9. Soñé que Macedonio Fernández aparecía en el cielo de Nueva York en forma de nube: una nube sin nariz ni orejas, pero con ojos y boca.
10. Soñé que estaba en un camino de África que de pronto se transformaba en un camino de México. Sentado en un farellón, Efraín Huerta jugaba a los dados con los poetas mendicantes del DF.
11. Soñé que en un cementerio olvidado de África encontraba la tumba de un amigo cuyo rostro ya no podía recordar.
12. Soñé que una tarde golpeaban la puerta de mi casa. Estaba nevando. Yo no tenía estufa ni dinero. Creo que hasta la luz me iban a cortar. ¿Y quién estaba al otro lado de la puerta? Enrique Lihn con una botella de vino, un paquete de comida y un cheque de la Universidad Desconocida.
13. Soñé que leía a Stendhal en la Estación Nuclear de Civitavecchia: una sombra se deslizaba por la cerámica de los reactores. Es el fantasma de Stendhal decía un joven con botas y desnudo de cintura para arriba. ¿Y tú quién eres?, le pregunté. Soy el yonqui de la cerámica, el húsar de la cerámica y de la mierda, dijo.
14. Soñé que estaba soñando, habíamos perdido la revolución antes de hacerla y decidía volver a casa. Al intentar meterme en la cama encontraba a De Quincey durmiendo. Despierte, don Tomás, le decía, ya va a amanecer, tiene que irse. (Como si De Quincey fuera un vampiro.) Pero nadie me escuchaba y volvía a salir a las calles oscuras de México DF.
15. Soñé que veía nacer y morir a Aloysius Bertrand el mismo día, casi sin intervalo de tiempo, como si los dos viviéramos dentro de un calendario de piedra perdido en el espacio.
16. Soñé que era un detective viejo y enfermo. Tan enfermo que literalmente me caía a pedazos. Iba tras las huellas de Gui Rosey. Caminaba por los barrios de un puerto que podía ser Marsella o no. Un viejo chino afable me conducía finalmente a un sótano. Esto es lo que queda de Rosey, decía. Un pequeño montón de cenizas. Tal como está, podría ser Li Po, le contestaba.
17. Soñé que era un detective viejo y enfermo y que buscaba gente perdida hace tiempo. A veces me miraba casualmente en un espejo y reconocía a Roberto Bolaño.
18. Soñé que Archibald McLeish lloraba – apenas tres lágrimas – en la terraza de un restaurante de Cape Code. Era más de medianoche y pese a que yo no sabía cómo volver terminábamos bebiendo y brindando por el Indómito Nuevo Mundo.
19. Soñé con los Fiambres y las Playas Olvidadas.
20. Soñé que el cadáver volvía a la Tierra Prometida montado en una Legión de Toros Mecánicos.
21. Soñé que tenía catorce años y que era el último ser humano del Hemisferio Sur que leía a los hermanos Goncourt.
22. Soñé que encontraba a Gabriela Mistral en una aldea africana. Había adelgazado un poco y adquirido la costumbre de dormir sentada en el suelo con la cabeza sobre las rodillas. Hasta los mosquitos parecían conocerla.
23. Soñé que volvía de África en un autobús lleno de animales muertos. En una frontera cualquiera aparecía un veterinario sin rostro. Su cara era como un gas, pero yo sabía quién era.
24. Soñé que Philip K. Dick paseaba por la Estación Nuclear de Civitavecchia.
25. Soñé que Arquíloco atravesaba un desierto de huesos humanos. Se daba ánimos a sí mismo: «Vamos, Arquíloco, no desfallezcas, adelante, adelante».
26. Soñé que tenía quince años y que iba a la casa de Nicanor Parra a despedirme. Lo encontraba de pie, apoyado en una pared negra. ¿Adónde vas, Bolaño?, decía. Lejos del Hemisferio Sur, le contestaba.
27. Soñé que tenía quince años y que, en efecto, me marchaba del Hemisferio Sur. Al meter en mi mochila el único libro que tenía (Trilce, de Vallejo), éste se quemaba. Eran las siete de la tarde y yo arrojaba mi mochila chamuscada por la ventana.
28. Soñé que tenía dieciséis y que Martín Adán me daba clases de piano. Los dedos del viejo, largos como los del Fantástico Hombre de Goma, se hundían en el suelo y tecleaban sobre una cadena de volcanes subterráneos.
29. Soñé que traducía a Virgilio con una piedra. Yo estaba desnudo sobre una gran losa de basalto y el sol, como decían los pilotos de caza, flotaba peligrosamente a las 5.
30. Soñé que estaba muriéndome en un patio africano y que un poeta llamado Paulin Joachim me hablaba en francés (sólo entendía fragmentos como «el consuelo», «el tiempo», «los años que vendrán») mientras un mono ahorcado se balanceaba de la rama de un árbol.
31. Soñé que la Tierra se acababa. Y que el único ser humano que contemplaba el final era Franz Kafka. En el cielo los Titanes luchaban a muerte. Desde un asiento de hierro forjado del parque de Nueva York Kafka veía arder el mundo.
32. Soñé que estaba soñando y que volvía a mi casa demasiado tarde. En mi cama encontraba a Mario de Sá-Carneiro durmiendo con mi primer amor. Al destaparlos descubría que estaban muertos y mordiéndome los labios hasta hacerme sangre volvía a los caminos vecinales.
33. Soñé que Anacreonte construía su castillo en la cima de una colina pelada y luego lo destruía.
34. Soñé que era un detective latinoamericano muy viejo. Vivía en Nueva York y Mark Twain me contrataba para salvarle la vida a alguien que no tenía rostro. Va a ser un caso condenadamente difícil, señor Twain, le decía.
35. Soñé que me enamoraba de Alice Sheldon. Ella no me quería. Así que intentaba hacerme matar en tres continentes. Pasaban los años. Por fin, cuando ya era muy viejo, ella aparecía por el otro extremo del Paseo Marítimo de Nueva York y mediante señas (como las que hacían en los portaaviones para que los pilotos aterrizaran) me decía que siempre me había querido.
36. Soñé que hacía un 69 con Anaïs Nin sobre una enorme losa de basalto.
37. Soñé que follaba con Carson McCullers en una habitación en penumbras en la primavera de 1981. Y los dos nos sentíamos irracionalmente felices.
38. Soñé que volvía a mi viejo Liceo y que Alphonse Daudet era mi profesor de francés. Algo imperceptible nos indicaba que estábamos soñando. Daudet miraba a cada rato por la ventana y fumaba la pipa de Tartarín.
39. Soñé que me quedaba dormido mientras mis compañeros de Liceo intentaban liberar a Robert Desnos del campo de concentración de Terezin. Cuando despertaba una voz me ordenaba que me pusiera en movimiento. Rápido, Bolaño, rápido, no hay tiempo que perder. Al llegar sólo encontraba a un viejo detective escarbando en las ruinas humeantes del asalto.
40. Soñé que una tormenta de números fantasmales era lo único que quedaba de los seres humanos tres mil millones de años después de que la Tierra hubiera dejado de existir.
41. Soñé que estaba soñando y que en los túneles de los sueños encontraba el sueño de Roque Dalton: el sueño de los valientes que murieron por una quimera de mierda.
42. Soñé que tenía dieciocho años y que veía a mi mejor amigo de entonces, que también tenía dieciocho, haciendo el amor con Walt Whitman. Lo hacían en un sillón, contemplando el atardecer borrascoso de Civitavecchia.
43. Soñé que estaba preso y que Boecio era mi compañero de celda. Mira, Bolaño, decía extendiendo la mano y la pluma en la semioscuridad: ¡no tiemblan!, ¡no tiemblan! (Después de un rato, añadía con voz tranquila: pero temblarán cuando reconozcan al cabrón de Teodorico.)
44. Soñé que traducía al Marqués de Sade a golpes de hacha. Me había vuelto loco y vivía en un bosque.
45. Soñé que Pascal hablaba del miedo con palabras cristalinas en una taberna de Civitavecchia: «Los milagros no sirven para convertir, sino para condenar», decía.
46. Soñé que era un viejo detective latinoamericano y que una Fundación misteriosa me encargaba encontrar las actas de defunción de los Sudacas Voladores. Viajaba por todo el mundo: hospitales, campos de batalla, pulquerías, escuelas abandonadas.
47. Soñé que Baudelaire hacía el amor con una sombra en una habitación donde se había cometido un crimen. Pero a Baudelaire no le importaba. Siempre es lo mismo, decía.
48. Soñé que una adolescente de dieciséis años entraba en el túnel de los sueños y nos despertaba con dos tipos de vara. La niña vivía en un manicomio y poco a poco se iba volviendo más loca.
49. Soñé que en las diligencias que entraban y salían de Civitavecchia veía el rostro de Marcel Schwob. La visión era fugaz. Un rostro casi translúcido, con los ojos cansados, apretado de felicidad y de dolor.
50. Soñé que después de la tormenta un escritor ruso y también sus amigos franceses optaban por la felicidad. Sin preguntar ni pedir nada. Como quien se derrumba sin sentido sobre su alfombra favorita.
51. Soñé que los soñadores habían ido a la guerra florida. Nadie había regresado. En los tablones de cuarteles olvidados en las montañas alcancé a leer algunos nombres. Desde un lugar remoto una voz transmitía una y otra vez las consignas por las que ellos se habían condenado.
52. Soñé que el viento movía el letrero gastado de una taberna. En el interior James Matthew Barrie jugaba a los dados con cinco caballeros amenazantes.
53. Soñé que volvía a los caminos, pero esta vez ya no tenía quince años sino más de cuarenta. Sólo poseía un libro, que llevaba en mi pequeña mochila. De pronto, mientras iba caminando, el libro comenzaba a arder. Amanecía y casi no pasaban coches. Mientras arrojaba la mochila chamuscada en una acequia sentí que la espalda me escocía como si tuviera alas.
54. Soñé que los caminos de África estaban llenos de gambusinos, bandeirantes, sumulistas.
55. Soñé que nadie muere la víspera.
56. Soñé que un hombre volvía la vista atrás, sobre el paisaje anamórfico de los sueños, y que su mirada era dura como el acero pero igual se fragmentaba en múltiples miradas cada vez más inocentes, cada vez más desvalidas.
57. Soñé que Georges Perec tenía tres años y lloraba desconsoladamente. Yo intentaba calmarlo. Lo tomaba en brazos, le compraba golosinas, libros para pintar. Luego nos íbamos al Paseo Marítimo de Nueva York y mientras él jugaba en el tobogán yo me decía a mí mismo: no sirvo para nada, pero serviré para cuidarte, nadie te hará daño, nadie intentará matarte. Después se ponía a llover y volvíamos tranquilamente a casa. ¿Pero dónde estaba nuestra casa?
Roberto Bolaño, ”O plimbare prin literatură”
lui Rodrigo Pinto și Andrés Neuman
Am visat că Georges Perec avea trei ani și că venise să mă vadă acasă. L-am îmbrățișat, l-am sărutat, i-am spus că este un copil minunat.
Suntem la jumătatea drumului, părinte, nici gătiți, nici cruzi, pierduți în măreția acestei gropi nesfârșite, rătăcind și greșind, ucigând și cerând iertare, maniac-depresivi în visul tău, tată, visul tău care n-avea limite și pe care-l eviscerasem de mii de ori și apoi de încă o mie, ca niște detectivi latino-americani pierduți într-un labirint de cristal și noroi, călătorind prin ploaie, văzând filme în care erau bătrâni ce țipau tornadă! tornadă!, privind lucrurile pentru o ultimă oară, dar fără să le vadă, ca niște fantome, ca broaștele pe fundul unei fântâni, părinte, pierduți în mizeria visului tău utopic, pierduți în varietatea vocilor tale și a abisurilor tale, maniaco-depresivi în imensa încăpere a Iadului unde ți se gătește umoarea.
Pe jumătate, nici cruzi, nici gătiți, bipolari capabili de-a călări uraganul.
În pustiirea asta, părinte, unde din râsul tău au rămas doar rămășițe arheologice.
Noi, acei nec spes nec metus.
Iar cineva spusese:
Sora memoriei noastre feroce, despre curaj mai bine să nu vorbim. Cine-a putut să învingă frica a devenit curajos pentru totdeauna. Să dansăm, atunci, pe când trece noaptea ca o cutie gigantică de pantofi deasupra stâncii și a terasei, într-un pliu al realității, și al posibilului, unde bunătatea nu este o excepție. Să dansăm în reflectarea incertă a detectivilor latino-americani, într-o baltă de ploaie care reflectă fețele noastre la fiece zece ani. Apoi venise visul.
Am visat atunci că am vizitat conacul lui Alonso de Ercilla. Aveam șaizeci de ani și eram rupt de boală (literalmente mă prăbușisem). Ercilla avea vreo nouăzeci și murea într-un pat uriaș cu baldachin. Bătrânul m-a privit cu dispreț și apoi mi-a cerut un pahar de rachiu. Am căutat și-am tot căutat rachiul, dar am găsit numai hamuri de cal.
Am visat că mă plimb în New York de-a lungul malului mării și că în depărtare am văzut figura lui Manuel Puig. Purta o cămașă senină și pantaloni de pânză ușoară, albastru deschis ori albastru închis, depinde.
Am visat că Macedonio Fernández a apărut pe cerul New York-ului sub forma unui nor: un nor fără nas și urechi, dar cu ochi și gură.
Am visat că mă aflu pe-un drum african care se transformase brusc într-un drum mexican. Așezat pe un teanc, Efraín Huerta juca zaruri cu poeții blestemați din Mexico City.
Am visat că într-un cimitir african uitat găsisem mormântul unui prieten al cărui chip nu mi-l mai aminteam.
Am visat că într-o după-amiază s-a auzit o bătaie la ușa casei. Ningea. N-aveam nici sobă nici bani. Cred că erau pe cale să stingă și lumina. Și cine era la ușă? Enrique Lihn cu o sticlă de vin, cu un pachet de mâncare și cu un cec de la Universitatea Necunoscută.
Am visat că citesc Stendhal în Centrala Nucleară din Civitavecchia: o umbră aluneca peste ceramica reactoarelor. Este fantoma lui Stendhal, a spus un tânăr în cizme și gol de la brâu în sus. Și cine ești tu? întrebai. Eu sunt drogatul ceramicii, husarul ceramicii și al rahatului, mi-a răspuns el.
Am visat că visez, pierdusem revoluția chiar înainte de a o face și decisesem să plec acasă. Încercând să mă bag în pat, l-am găsit adormit pe De Quincey. Trezește-te, Don Tomás, i-am spus, e aproape de zori, trebuie să pleci. (Ca și cum De Quincey ar fi fost un vampir.) Dar nimeni nu m-asculta și am ieșit din nou pe străzile-n beznă din Mexico City.
Am visat că l-am văzut pe Aloysius Bertrand născându-se și murind în aceeași zi, aproape fără întrerupere, de parcă trăiam amândoi într-un calendar de piatră pierdut în spațiu.
Am visat că sunt un detectiv bătrân și bolnav. Atât de bolnav încât literalmente mă prăbușisem. Eram pe urmele lui Gui Rosey. Mă plimbam prin cartierele unui port care putea fi ori nu Marsilia. În cele din urmă, un amabil bătrân chinez m-a dus într-un subsol. Iată ce-a mai rămas din Rosey, mi-a spus el. Un pumn de cenușă. Așa cum stau lucrurile, ar putea fi Li Po, i-am răspuns eu.
Am visat că sunt un detectiv bătrân și bolnav și caut oameni care au dispărut de mult. Mi se întâmpla uneori să mă văd în vreo oglindă și să-l recunosc pe Roberto Bolaño.
Am visat că Archibald McLeish plânge – doar trei lacrimi – pe terasa unui restaurant din Cape Cod. Era după miezul nopții și, deși nu știam să mă întorc, am ajuns să bem și să cinstim pentru îndărătnica Lume Nouă.
Am visat cadavre și plaje uitate.
Am visat că mortul s-a întors în Țara Făgăduinței călare pe o Legiune de Tauri Mecanici.
Am visat că am paisprezece ani și că sunt ultima ființă umană din emisfera sudică care-i citise pe frații Goncourt.
22. Am visat că am cunoscut-o pe Gabriela Mistral într-un sat african. Slăbise puțin și luase obiceiul să doarmă stând pe podea, cu capul pe genunchi. Până și țânțarii păreau să o cunoască.
Am visat că mă întorc din Africa cu un autobuz plin de animale moarte. Un medic veterinar fără chip a apărut la o graniță. Fața lui era ca un gaz, dar eu știam cine e.
Am visat că Philip K. Dick se tot plimba în jurul centralei nucleare din Civitavecchia.
Am visat că Arhiloh traversează un pustiu de oase umane. El se încuraja: „Hai, Arhiloh, nu te descuraja, dă-i înainte, dă-i înainte”.
Am visat că am cincisprezece ani și că mă duc acasă la Nicanor Parra să-mi iau rămas-bun. L-am găsit în picioare, rezemat de un perete negru. Unde te duci, Bolaño?, spusese el. Departe de emisfera sudică, am răspuns eu.
Am visat că am cincisprezece ani și că, de fapt, părăsesc emisfera sudică. Când am pus singura carte pe care o aveam în rucsac (Trilce, de Vallejo), a luat foc. Era șapte seara și mi-am aruncat rucsacul mic pârjolit pe fereastră.
Am visat că am șaisprezece ani și că Martín Adán îmi dă lecții de pian. Degetele bătrânului, lungi precum cele ale Fantasticului Om de Cauciuc, se scufundaseră în pământ și loveau în clapele unui lanț de vulcani subterani.
Am visat că îl traduc pe Vergiliu c-o piatră. Eram gol pe o lespede mare de bazalt și soarele, după cum spuneau piloții de vânătoare, plutea periculos la ora cinci.
Am visat că mor într-o curte africană și că un poet pe nume Paulin Joachim îmi vorbea în franceză (am înțeles doar fragmente precum „mângâierea”, „vremea”, „anii ce stau să vină”) pe când o maimuță spânzurată se legăna de-o creangă de copac.
Am visat că este sfârșitul lumii. Și că singura ființă umană care o contempla era Franz Kafka. Pe cer, Titanii luptaseră până la moarte. De pe o bancă din fier forjat din parcul New York, Kafka privea cum arde lumea.
Am visat că visez și că m-am întors acasă mult prea târziu. În pat l-am găsit pe Mario de Sá-Carneiro dormind cu prima mea dragoste. Când i-am descoperit, am văzut că muriseră și mușcându-mi buzele până la sânge, m-am întors pe poteca din spate.
Am visat că Anacreon și-a construit castelul pe vârful unui deal sterp, iar mai apoi l-a distrus.
Am visat că sunt un detectiv latino-american foarte bătrân. Locuiam în New York și Mark Twain mă angajase ca să salvez viața unuia care nu avea chip. Va fi un caz al naibii de dificil, domnule Twain, i-am zis.
Am visat că m-am îndrăgostit de Alice Sheldon. Ea însă nu mă iubea. Așa că încercasem să mă ucid pe trei continente. Au trecut anii. Până la urmă, pe când eram foarte bătrân, a apărut la capătul promenadei New Yorkului și cu gesturi (cum ar fi cele făcute pe portavioane pentru piloți la aterizare) mi-a spus că mă iubise mereu.
Am visat că fac un 69 cu Anaïs Nin pe o lespede uriașă de bazalt.
Am visat că în primăvara anului 1981 mi-am tras-o cu Carson McCullers într-o cameră întunecată. Și că eram amândoi nebunește de fericiți.
Am visat că mă întorc la vechiul meu liceu și că Alphonse Daudet era profesorul meu de franceză. Ceva imperceptibil ne făcuse să înțelegem că de fapt visăm. Daudet continuase a se uita pe fereastră și a fuma din pipa lui Tartarin.
Am visat că am adormit în timp ce prietenii mei de liceu încercau să-l elibereze pe Robert Desnos din lagărul de concentrare de la Terezín. Când m-am trezit, o voce îmi ordona să mă mișc. Repede, Bolaño, repede, nu e timp de pierdut. Când am ajuns, era un singur detectiv bătrân ce scotocea ruinele La sosire, găsise doar un bătrân detectiv care săpa printre ruinele care mocneau ale jafului.
Am visat că o furtună de numere fantomatice era singurul lucru care le rămăsese ființelor umane la trei miliarde de ani după ce Pământul încetase să mai existe.
Am visat că visez și că în tunelurile viselor am găsit visul lui Roque Dalton: visul curajosului care a murit pentru o nenorocită de himeră.
Am visat că am optsprezece ani și mi-am văzut cel mai bun prieten de la acea vreme, tot de optsprezece ani, făcând dragoste cu Walt Whitman. O făceau pe-un fotoliu, contemplând un amurg furtunos în Civitavecchia.
Am visat că sunt în închisoare și că Boethius este colegul meu de celulă. Uite, Bolaño, zisese el, întinzând mâna și stiloul în semiîntuneric: nu tremură!, nu tremură! (După un timp, adăugase cu voce liniștită: dar or să tremure când îl vor recunoaște pe nenorocitul ăla de Teodoric.)
Am visat că-l traduceam cu lovituri de topor pe marchizul de Sade. Înnebunisem și locuiam într-o pădure.
Am visat că Pascal vorbea despre spaimă în cristaline într-o tavernă din Civitavecchia: „Minunile nu slujesc la convertire, ci la condamnare”, îmi spunea el.
Am visat că sunt un bătrân detectiv latino-american și că o fundație misterioasă mă însărcinase să găsesc certificatele de deces ale ale soților Sudacas Voladores. Am umblat prin toată lumea: spitale, câmpuri de luptă, taverne, școli părăsite.
Am visat că Baudelaire făcea dragoste cu o umbră într-o cameră în care fusese comisă o crimă. Dar lui Baudelaire nu-i păsa. Întotdeauna-i la fel, spunea el.
Am visat că o fată de șaisprezece ani intrase în tunelul viselor și că ne trezise cu două feluri de bețe. Fata locuia într-un spital de boli mintale și încetul cu încetul înnebunea tot mai tare.
Am visat că pe diligențele care intrau și ieșeau din Civitavecchia văzusem chipul lui Marcel Schwob. Viziunea a fost trecătoare. Un chip aproape translucid, cu ochii obosiți, plini de fericire și de durere.
Am visat că după furtună un scriitor rus și prietenii săi francezi au optat și ei pentru fericire. Fără să întrebe, fără a cere nimic. Ca cineva care se prăbușește inconștient pe covorul său preferat.
Am visat că visătorii plecaseră la războiul florilor. Nimeni nu se întorsese. Pe scândurile cazărmilor uitate din munți am reușit să citesc numai câteva nume. Dintr-un loc îndepărtat, o voce anunța iar și iar lozincile pentru care fuseseră condamnați.
Am visat că vântul mișca semnul căzător al unei taverne. Înăuntru, James Matthew Barrie juca zaruri cu cinci domni care amenințau.
Am visat că mă întorc în stradă, dar de data aceasta nu aveam cincisprezece ani, ci peste patruzeci. Aveam o singură carte, pe care-o purtam în micul meu rucsac. Deodată, în timp ce mergeam, cartea luase foc. Era în zori și aproape că nicio mașină nu mai trecea. Când mi-am aruncat rucsacul carbonizat într-un șanț, am simțit că mă ustură spatele de parc-avusesem aripi.
Am visat că drumurile Africii erau pline de căutători de aur și de stegari și de somolişti.
Am visat că nimeni nu moare în ajun.
Am visat că un bărbat își întorsese înapoi privirea, asupra peisajului anamorfic al viselor, și că privirea lui era dură ca un oțel dar încă fragmentată în priviri multiple din ce în ce mai inocente, din ce în ce mai neajutorate.
Am visat că Georges Perec avea trei ani și că, nemângâiat, plângea. Eu încercam să-l calmez. L-am luat, i-am cumpărat bomboane și cărți de colorat. Apoi ne-am dus pe promenada New Yorkului și în timp ce el se juca pe un tobogan, eu îmi spuneam: Nu sunt bun de nimic, dar am să știu să am grijă de tine, nimeni n-o să-ți facă vreun rău, nimeni n-o să încerce să te ucidă. Apoi începuse să plouă și noi liniștiți am plecat acasă. Dar unde era casa noastră?
La cosa importante è di non smettere mai di interrogarsi. La curiosità esiste per ragioni proprie. Non si può fare a meno di provare riverenza quando si osservano i misteri dell'eternità, della vita, la meravigliosa struttura della realtà. Basta cercare ogni giorno di capire un po' il mistero. Non perdere mai una sacra curiosità. ( Albert Einstein )
catalinafrancoblog 