Proaspăt tradus, pentru Voi, Prieteni! @@@@@@@@@@@@@@@@@@@@
Julio Cortazar, „La mulți ani – Happy new year”
Uite, nu cer mare lucru, doar mâna ta, ca s-o țin ca pe-o broscuță țestoasă dormind așa fericită. Am nevoie de ușa pe care tu mi-ai deschis-o ca să intru în lumea ta, de bucățica de zahăr verde, de rotunjimea ta veselă. Nu-mi dai mâna în noaptea asta când e sfârșitul anului răgușitelor bufnițe? Nu poți, din motive tehnice. Atunci, O întind în aer, urzind cu fiece deget, piersica mătăsoasă a palmei, și spatele – patria seninilor arbori. Așa că o iau și o țin, de parc-ar depinde de asta lumea întreagă, rotirea astrelor, cântatul cocoșilor și dragostea oamenilor.
-traducere de Catalina Franco- _____________________________ Mira, no pido mucho, solamente tu mano, tenerla como un sapito que duerme así contento. Necesito esa puerta que me dabas para entrar a tu mundo, ese trocito de azúcar verde, de redondo alegre. ?No me prestás tu mano en esta noche de fin de ano de lechuzas roncas? No puedes, por razones técnicas. Entonces la tramo en aire, urdiendo cada dedo, el durazno sedoso de la palma y el dorso, ese país de azules árboles. Asi la tomo y la sostengo, como si de ello dependiera muchísimo del mundo, la sucesión de las cuatro estaciones, el canto de los gallos, el amor de los hombres.
Fernando Pessoa,” Mă gândesc la tine – Penso em ti ”
În liniștea nopții, când totu-i nimic, mă gândesc la tine, Și zgomotul liniștii e însăși liniștea, Atunci, singur cu mine, trecător care s-a oprit Dintr-un drum fără Dumnezeu, la tine gândesc inutil.
Tot trecutul, în care erai momentul etern, E ca această tăcere a tot. Tot ce-i pierdut, în care erai ce-ai pierdut cel mai mult, E ca acest zgomot, Tot ce e inutil, în care erai tot ce nu trebuia a fi, E ca nimicul care-o să fie în astă tăcere nocturnă.
I-am văzut murind, ori am auzit c-au murit, Pe câți am iubit ori știut, Am văzut că nu știu nimic despre cei care-au fost o vreme Cu mine, că-înseamnă puțin dac-a fost un om ori doar un cuvânt; Că era uimit ori tăcut, Că lumea azi pentru mine-i ca noaptea un cimitir Alb și negru și plin de morminte-n lumina lunii Și că în astă liniște-absurdă a mea și a tot eu mă gândesc la tine.
Penso em ti no silêncio da noite, quando tudo é nada, Penso em ti no silêncio da noite, quando tudo é nada, E os ruídos que há no silêncio são o próprio silêncio, Então, sozinho de mim, passageiro parado De uma viagem em Deus, inutilmente penso em ti. Todo o passado, em que foste um momento eterno E como este silêncio de tudo. Todo o perdido, em que foste o que mais perdi, É como estes ruídos, Todo o inútil, em que foste o que não houvera de ser
É como o nada por ser neste silêncio nocturno. Tenho visto morrer, ou ouvido que morrem, Quantos amei ou conheci, Tenho visto não saber mais nada deles de tantos que foram Comigo, e pouco importa se foi um homem ou uma conversa; Ou um […] assustado e mudo, E o mundo hoje para mim é um cemitério de noite Branco e negro de campas e […] e de luar alheio E é neste sossego absurdo de mim e de tudo que penso em ti.
Penso a te nel silenzio della notte, quando tutto e nulla, e i rumori presenti nel silenzio sono il silenzio stesso, allora, solitario di me, passeggero fermo di un viaggio senza Dio, inutilmente penso a te. tutto il passato, in cui fosti un momento eterno, e come questo silenzio di tutto. tutto il perduto, in cui fosti quel che piu persi, e come questi rumori, tutto l’inutile, in cui fosti quel che non doveva essere, e come il nulla che sara in questo silenzio notturno. ho visto morire, o sentito che morirono, quanti amai o conobbi, ho visto non saper piu nulla di quelli che un po’ andarono con me, e poco importa se fu un’ora o qualche parola; o un passeggio emotivo e muto, e il mondo oggi per me e un cimitero di notte, bianco e nero di tombe e alberi e di estraneo chiardiluna ed e in questa quiete assurda di me e di tutto che penso a te.
Poate că asta e moartea, o amintire a ultimei voci în care se stinge ziua. ______________________________________ Alfonso Gatto, „Elegie – Elegia”
Tată, învins în somnul întunecat și îndepărtat, copilul te scoală cu mâna. Abia născut în visul tău el cere să-și amintească vârsta când alerga către tine cu ochii tineri, întristat de ușurătatea asemănării lui nu vrea să crezi că moartea întunecă în veșnicie. Era așa dulce cerul din jurul lui, în răsuflarea și în căderea serii tu mă purtai în brațe la somnul proaspetei primăveri. Poate că asta e moartea, o amintire a ultimei voci în care se stinge ziua.
–traducere de Catalina Franco – __________________________________ Padre vinto nel sonno oscuro e lontano, il bambino ti sveglia con la mano. Ancora nato nel tuo sogno chiede ricordo dell’età che ti correva giovane agli occhi, mesto al sollievo della sua sembianza non vuole che tu creda la morte buia nell’eternità. Era così soave il cielo intorno, a respiro e a cadenza della sera tu mi portavi in braccio al sonno fresco di primavera. Forse è questo la morte, un ricordare l’ultima voce che ci spense il giorno.
Cea ruinând ființa, splendoarea, Va fi torturată, trasă pe roată, Dezonorată, acuzată, însângerată Făcută țipăt, noapte, despuiată de freamăt – Sfâșiată pe gratii înaintea zorilor, Călcată-n picioare și călărită, Durerea mare e că trăiești, Că-n inimă ne înduri, în vocea noastră, Umilindu-te printre lacrimi, strigându-ți că ești Vicleana, madama cerului negru. Arși de dorință, dar într-un bolnav trup. Păcat de inima ce cu noroi împroașcă.
-Traducere de Catalina Franco- _________________________
Celle qui ruine l’etre, la beauté, Sera suppliciée, mise a la roue, Déshonorée, dite coupable, faite sang Et cri, et nuit, de toute joie dépossédée — O déchirée sur toutes grilles d’avant l’aube, 0 piétinée sur toute route et traversée, Notre haut désespoir sera que tu vives, Notre coeur que tu souffres, notre voix De l’humilier parmi tes larmes, de te dire La menteuse, la pourvoyeuse du ciel noir. Noue désir pourtant étant ton corps infirme. Notre pitié ce coeur menant a toute boue.
În fântână bătrâna și-aruncă regretele-i de pe urmă. Peste seara nesigură ea grele fustele-i negre și-adună. Deja străvezie în iarba ce va să învie, își împletește lacrimile le dăruiește ploii. Și-ar dori să adune cenușa, să-și deschidă iar brațele soarelui unui copil. Și-ar dori lângă ridurile-i să se-așeze, să găsească, în toate urmele, albastrul bălților, înfierbântatele vremuri. Și-ar dori să nu-i mai sece puterile Sub broboada de lână, peste carnea ei cenușie, cel mai verde-între valuri a ajuns să se stingă. Bătrâna ascunde adânc în privirile-i pietricelele ude lăsate de mare.
-traducere de Catalina Franco– ______________________________ Dans le puits la vieille femme a jeté ses derniers regrets. Sur la fragilité du soir elle ramène ses lourdes jupes noires. Déjà transparente pour l’herbe à venir, elle tresse ses larmes et les offre à la pluie. Elle aimerait moissonner la cendre, ouvrir encore ses bras au soleil d’un enfant. Elle aimerait s’allonger à côté de ses rides, retrouver, dans chaque flétrissure, les flaques d’azur et les saisons brûlantes. Elle aimerait ne plus tarir. Sous le fichu de laine, tout contre la chair grise, est venue s’échouer la plus verte des vagues. La vieille femme tient, enfoui dans ses yeux, le galet mouillé que la mer a laissé.
S-a risipit lumina Crăciunului Sunt cele din urmă zile din an. Un neastâmpăr aprinde, spre seară, în oameni, un fel de nebunie: o nerostită dorință să fie mai fericiți decât sunt … Mereu o speranță ce-ți face milă: până și cea mai oarbă ființă are dreptul acum să nădăjduiască, și să se bucure: este o clipă de toți trăită, și cu tot sufletul. Și toată capitala acestei sărmane patrii devine un gâfâit de mașini, o alergare neliniștită, preocupată de cheltuielile de Crăciun, ca de o nevoie crescută. Revino, lumină tare de iulie, întunecă firavul și ostenitul crepuscul al păcii, ce nu e pace, și voioșia care e frică: dă înapoi cuvinte durerii noastre tăcute(…)
-traducere de Catalina Franco– ______________________________
Non c’è più luce di Natale Sono gli ultimi giorni dell’anno. Il benessere accende, verso sera, in tutti gli uomini una specie di follia: la smania inespressa di essere più felici di quanto siano… È sempre una speranza che dà pietà: anche il piccolo borghese più cieco ha ragione di averla, di tremarne: c’è un istante in cui anch’egli infine vive di passione. E tutta la capitale di questo povero paese è un solo ansito di macchine, una corsa angosciata verso le antiche spese di Natale, come a una necessità risorta. Potente luce di Luglio, ritorna, oscura questo debole crepuscolo di pace, che non è pace, questo conforto ch’è paura: ridà parole al dolore che tace.(…)
Vântul de-apus crapă malurile, se vârtejește, bântuie-ogoarele, înțeapă apa din bălți, lasă sapele înfipte, plugurile în nemișcare. Dacă ieși cumva după lemne, sau, obosit, te miști mai încet, îndeși căciula pe cap, iți strângi haina, și-ți încleștezi dinții. În încăpere domnește tăcerea, martorul mut al zăpezii, al ploii, al fumului, al înțepenirii schimbării. Sunt eu cel ce pun pe foc lemne de pin, ce mi-aplec urechea când se cutremură geamul, nu-s nici senin nici neliniștit. Tu cea pentru lungă vreme promisă vino și stai pe locul lăsat de suferință să nu te doară de mine, de tine, scotocește pe lângă casă, ușile cenușii încearcă-le. Încetul cu încetul se împlinește măsura, încetul cu încetul, încetul cu încetul, cum o vrei tu, singurătatea revarsă, vino, intră, învinge-mă. E o zi de iarnă din anul acesta, e o zi, o zi din viața noastră.
La tramontana screpola le argille, stringe, assoda le terre di lavoro, irrita l’acqua nelle conche; lascia zappe confitte, aratri inerti nel campo. Se qualcuno esce per legna, o si sposta a fatica o si sofferma rattrappito in cappucci e pellegrine, serra i denti. Che regna nella stanza è il silenzio del testimone muto della neve, della pioggia, del fumo, dell’immobilità del mutamento. Son qui che metto pine sul fuoco, porgo orecchio al fremere dei vetri, non ho calma né ansia. Tu che per lunga promessa vieni ed occupi il posto lasciato dalla sofferenza non disperare o di me o di te, fruga nelle adiacenze della casa, cerca i battenti grigi della porta. A poco a poco la misura è colma, a poco a poco, a poco a poco, come tu vuoi, la solitudine trabocca, vieni ed entra, attingi a mani basse. È un giorno dell’inverno di quest’anno, un giorno, un giorno della nostra vita.
Philippe Jaccottet, „Spune asta din nou… – Dis encore cela… ”
Spune asta din nou cu răbdare, și mai cu răbdare ori cu furie, dar iarăși spune-o spre provocarea călăilor, spune-o, încearcă, chiar și sub juvățul timpului. Încă mai sper că ultimul strigăt, înainte de a cădea, al fugarului să fie astfel, încât neauzit, fiind slab, inutil, să scape, dacă nu el, măcar gâtul lui, din spațiul acel unde glonțul morții nu se abate nicicând, și de altă ureche, și nu de pământul mare deschis sa fie primit, mai sus, și nu prea sus, altunde, și nici măcar altunde: poate sa fie primit mai jos, ca apa ce se-adâncește în praful grădinii, ca sângele care se împrăștie, dus în necunoscut. Pentru toți osândiții fără de nume, ultima șansă: să o aibă, însă nu dincolo de coline ori dincolo de nori, și nu deasupra de ceruri nici în minunații ochi clari, și nici ascunsă între sânii goi, ci cumva nu știu cum aici amestecată cu lumea pe care-o străbatem, să o aibă, pătrunsă-n fărâmele cele mai mici, în ceea ce vocea nu poate numi, în ceea ce nu-i măsurat de nimic, astfel încât din nou și din nou să putem să iubim lumina ori doar măcar s-o înțelegem, ori pur și simplu, din nou, să vedem lumina, pe ea, așa cum o primește pământul, și nu numai doar în urmele ei de cenușă.
-traducere de Catalina Franco– ____________________________ Dis encore cela patiemment, plus patiemment ou avec fureur, mais dis encore, en défi aux bourreaux, dis cela, essaie, sous l’étrivière du temps. Espère encore que le dernier cri du fuyard avant de s’abattre soit tel, n’étant pas entendu, étant faible, inutile, qu’il échappe, au moins lui sinon sa nuque, à l’espace où la balle de la mort ne dévie jamais, et par une autre oreille que la terre grande ouverte soit recueilli, plus haut, non pas plus haut, ailleurs, pas même ailleurs : soit recueilli peut-être plus bas, comme une eau qui s’enfonce dans la poussière du jardin, comme le sang qui se disperse, fourvoyé, dans l’inconnu. Dernière chance pour toute victime sans nom : qu’il y ait, non pas au-delà des collines ou des nuages, non pas au-dessus du ciel ni derrière les beaux yeux clairs, ni caché dans les seins nus, mais on ne sait comment mêlé au monde que nous traversons, qu’il y ait, imprégnant ses moindres parcelles, de cela que la voix ne peut nommer, de cela que rien ne mesure, afin qu’encore il soit possible d’aimer la lumière ou seulement de la comprendre, ou simplement, encore, de la voir elle, comme la terre recueille, et non pas rien que sa trace de cendre. ** din ”În lumina iernii – A la lumière d’hiver”
La cosa importante è di non smettere mai di interrogarsi. La curiosità esiste per ragioni proprie. Non si può fare a meno di provare riverenza quando si osservano i misteri dell'eternità, della vita, la meravigliosa struttura della realtà. Basta cercare ogni giorno di capire un po' il mistero. Non perdere mai una sacra curiosità. ( Albert Einstein )
Proaspăt tradus, pentru Voi, Prieteni!
catalinafrancoblog 