Czesław Miłosz
~~~~~~~~~~

Elegie


Nu veșnicia uitării și nici măcar amintirea,
nici ceața munților, nici frenezia orașului
nu pot aduce liniștea lumii. După războaie,
pe cruce ori piatră cântă deja o pasăre,
cum altădată deasupra ruinelor Troiei.

Avem iubire, avem mâncare și băutură,
dar nu spre ele privirea înțeleaptă se întoarce.
O aprigă strălucire arde pleoapele noastre
îngreunate și somnoroase, în vreme ce
timpul, mut, ne previne înainte să treacă

tăcut prin carne. Oamenii, blânde animale,
bune și credincioase, ființe trecătoare,
lacrima lor și-o îngheață în van în extaze.
Și de pe pământ un glas adânc se înalță:
odraslă a noastră, umbră! oare trecut-am
doar spre-a te chema zadarnic de-atâta vreme?

––––––

O zi așa fericită



Ceața se ridicase devreme, și eu lucram în gradină.

Pe flori de caprifoi stăteau cocoțați colibrii.

Nimic de pe lumea asta nu mi-aș fi dorit să am.

Nu cunoșteam pe nimeni demn de invidiat.

Uitasem tot răul care mi s-a întâmplat.

Nu îmi era rușine de gândul de-a fi ce eram.

Nici o durere în trup. Iar când m-am îndreptat

Am văzut marea senină și pânzele.

–––––––––

Ciulinul, urzica


„le chardon et la haute
Ortie et l’ennemie d’enfance belladonna.” *

Oscar Miłosz


Ciulinul, urzica și mătrăguna
Au un viitor. Ale lor sunt pustiile
Și ruginitele șine, ale lor cerul și liniștea.
Pentru semenii mei, pentru urmașii sosiți după mine,
Cine voi fi eu,
Când, în forfota limbilor, premiul va fi primit de tăcere?
Voi fi poate răzbunat de harul îmbinării cuvintelor,
Însă va trebui să fiu pregătit unei patrii fără gramatică.
Cu ciulinul, urzica, cu brusturul și mătrăguna,
Deasupra-le vreo adiere, poate vreun nor somnoros,
Tăcerea.
~~~~~~~~~~~~
*,,Ciulinul și înalta
urzică și mătrăguna – vrăjmașa copilăriei.”

Oscar Miłosz

________________________

Cântecul unui biet om



O piatră-n adâncuri văzuse cum seacă oceanele,
Și cum agonic pești albi se zbat cu milioanele –
Eu, un biet om, văd furnicare albe de oameni goi,
Și fără libertate. Văd crabul care mănâncă din trupul lor.
Și văd căderea neamurilor, văd ruinarea popoarelor,
Văd fuga regilor și-a împăraților, și văd puterea tiranilor.
Și acum, în ceasul acest, pot să spun
Că eu trăiesc, chiar dacă totul moare,
Că, după cum ne spune Scriptura,
Un câine viu e mai bun decât leul mort.
Eu, un biet om, cu ochii strânși, stând pe-un scaun rece,
Oftez și mă minunez de cerul cu stele,
De non-euclidienele
Spații, de amibele în devenire,
Și de movilele înalte ale termitelor.
În timp ce merg adorm, și adormit sunt treaz,
Fug ca un urmărit, plin de nădușeală,
Prin piețele cetății cu luminile-i aurorale,
Pe sub marmura în ruină a unor portaluri sparte,
Eu fac schimb de vodcă și aur.
S-a întâmplat să fiu totuși de multe ori aproape
S-ajung la inima de metal, la duhul pământului, focului, apei,
Iar necunoscutul să își dezvăluie chipul
Cum liniștea nopții se-arată-n oglinda pârâului.
Am fost întâmpinat de livezi cu frunze de aramă în oglindă,
Care se sting când le prinzi.
Și aproape, chiar dincolo de ferestre, să văd sera lumilor,
Unde aidoma cu planetele sunt fluturul și păianjenul,
Unde precum Saturn rătăcitorul atom străluce,
Iar secerătorii ridică la gură ulciorul rece
În vara arzătoare.
Eu asta mi-am dorit, nimic altceva. La bătrânețe
Să stau ca bătrânul Goethe cu fața spre pământ,
Să-l recunosc, să-l îngădui
Cu truda nălțată
Precum o stâncă-n pădure deasupra râului
Luminilor schimbătoare și-a trecătoarelor umbre.
Eu asta mi-am dorit, nimic altceva. Și-atunci
A cui e vina? Și cine mi-a luat
Tinerețea și anii mei copți,
Și la ce-i bună spaima
Celor mai buni ani ai mei? A cui,
A cui, o, Doamne, e vina, a cui, o, Doamne?

Și să mă pot gândi numai la cerul înstelat
Și la movilele înalte ale termitelor.

–––––––

Annalena



Mi s-a întâmplat uneori să-mi sărut în oglindă chipul; fiindcă a fost mângâiat de mâna, de gura, de lacrima Annalenei, chipul meu îmi părea zeiesc de frumos, și parcă luminat de-o bunătate cerească.

L’ Amoureuse Initiation


O, Annalena, eu am iubit catifelata ta yoni*, precum și marile călătorii în delta picioarelor tale.
Imboldul urcării fluviului în bătăile inimii tale printre curenții sălbatici îmbătați de zorelele negre și de lumina hameiului.
Avântul nostru și râsul triumfător și îmbrăcatul zorit în mijlocul nopții ca să urcăm în orașul de sus pe treptele de piatră.
Uimita, tăcuta ținere a răsuflării, asprimea tocitelor pietre, portalul catedralei.
Atingerea în întuneric a groșilor pinteni ai zidului, fărâmele de cărămidă, și buruienile de dinafara bisericii.
Privirea în jos, mai târziu, înspre livezile de peste pod când parcă îngenunchează sub lună fiece pom,
ecoul vârtejului apei în hăul tainicei inimi a plopilor.
Cui vom avea oare a spune ce se întâmplase cu noi pe pământ, și pentru cine
am pus peste tot, imense, oglindele,
nădăjduind că s-ar umple, și că așa vor rămâne?
Întotdeauna uimirea c-am fost, tu și eu, aici, Annalena,
nu îndrăgostiții fără de nume ai unui basm pe smalțul unei măsuțe.

* sexul femeiesc în sanscrită

––––––––
Sfaturi


În locul poeților tineri
(un loc înalt, oricare generație-o crede)
aș prefera să nu spun că pământu-i visul unui nebun,
un basm prostesc, plin de țipăt și de furie.

E adevărat, nu s-a întâmplat să văd justiția triumfând.
Buzele inocenților nu pot pretinde nimic.
Și cine știe dacă bufonul încoronat,
strigând cu potirul în mână că divinitatea îi e propice
fiindcă pe atâția i-a otrăvit, orbit ori decapitat,
nu ar mișca spectatorii: așa de blând era!

Dumnezeu, pentru cei virtuoși, nu înmulțește
oile și cămilele, și nici nu ia nimic pentru crimă ori înșelăciune.
De atâta timp stă ascuns, încât noi uitat-am cum
s-a arătat în tufișul de foc și-n pieptul evreului tânăr
gata a suferi pentru ceea ce a fost și va fi.

Nu e sigur că Ananke-și așteaptă vremea
spre-a răsplăti cum s-ar cuveni mândria
și lipsa de măsură.

Am reușit să-l facem pe om a înțelege
că, de trăiește, e numai din harul celor puternici.
Așa că lasă-l să-și beie cafeaua, să prindă fluturi.
Cei îndrăgind Res publica vor avea mâna tăiată.


Pământul merită totuși măcar un strop de tandrețe.
Nu c-am privi prea în serios mângâierile de la natură
ori recuzita barocă, Luna, ori norii cei dolofani (deși
e-un moment plăcut când pe Wilią-s în floare cireșii).

Nu, eu aș sfătui a sta la o parte chiar de natură,
chiar și de obstinata imagine a infinitului spațiu,
de timpul cel nesfârșit, de melcii-otrăviți
de pe poteca grădinii, și de armatele noastre.

E multă moarte și, prin urmare, tandrețe
pentru panglice, cosițe, fustițe înfoiate de vânt,
pentru bărcile de hârtie – la fel ca noi pieritoare …


–––––––

Poeziei

De-s vinovat, poezie, fiindcă-am luat
Acel glas al durerii, un glas uman,
Iartă-mă, jeluirile mele nu-s încurcate
Ca valul alb de mare în mlaștina de corali.
Tu, conturul nărilor nenăscutului cal,
Forma, culoarea mărului căzut în praf,
Fulgerul rândunicii pe-al lui Tiberiu cap,
Întru eternitate, la un moment dat,
Explică-mi tu ce-înseamnă a spune „tu” unor
Lucruri, care nu au un alt limbaj decât limbajul ființei, si-
Acolo aflându-se la capătul timpului
Departe, departe de ura și dragostea omului.
––––––-

Sensul


– Când voi muri, voi vedea căptușeala lumii.
Cealaltă parte, din spatele păsării, muntele, apusul.
Sensul adevărat ce va fi să fie citit.
Ce-a fost de neîmpăcat împăcat va fi.
Ce-a fost de neînțeles de înțeles va fi.
– Și dacă nu e nicicum căptușeală pe lume?
Și dacă sturzul pe ram nu e semn
Ci doar un sturz pe un ram, și dacă ziua și noaptea-și
Succed nedând atenție niciunui sens, iar pe
Pământ nu se află nimic, ci doar pământul acest?
Iar dacă da, pe mai departe-ar rămâne cuvântul
Cândva la viață trezit de o efemeră gură,
Cel alergând, alergând, neobosit mesager,
În câmpuri interstelare, ori în galactic vârtej,
Spre-a răbufni, a întreba, a clama, a numi.
–––––––––

Mărturisire

Mult mi-a plăcut, o, Doamne, o marmeladă de mure,
și întunecata dulceață a unui trup de femeie.
Vodca la ghiață, heringu-n ulei de măsline,
aroma de cuișoare, mireasma de scorțișoară.
Așa că ce fel de profet sunt eu? De ce spiritul trebuia
să-l viziteze pe unul ca mine? Mulți alții au fost desemnați
mai demni de încredere.
Dar cine să aibă încredere în mine? Pentru că m-au văzut
cum golesc pahare, cum mă reped la mâncare,
cum arunc lacome priviri în decolteul vreunei servitoare.
Eu am păcate și-s conștient de ele. De glorie
sunt însetat, recunoscând-o oriunde,
și chiar dacă nu aș fi fost de-a dreptul clarvăzător,
eu tot știam ce le-ar fi rămas celor mai mici ca mine:
vre o petrecere
de trecătoare nădejdi, vreo adunare de orgolioși,
ori vreun turneu de gârbovi, literatura.

–––––––
Cafea


De la măsuța asta,
unde în după-amieze de iarnă lucea
o grădină de ghiață,
doar eu rămas-am.
De-ai vrea, ai putea intra
și-n golul de frig, bătând din deget,
să invoci umbrele.
Negura iernii pe geam e aceeași,
dar nimeni nu intră.
E aceeași
grămada de cenușă,
e aceeași pata mucegăita de pe perete –
nimeni nu-și scoate pălăria, nimeni nu spune vesel:
Să bem o vodcă.
Neîncrezător ating marmura rece,
Neîncrezător mi-ating mâna:
asta e – mă aflu în devenirea istoriei
iar ei sunt acum închiși pentru toate secolele
în ultima lor afirmație, în ultima lor privire.
Departe-s, ca Valentinian împăratul,
ca ducii de Massageti, de care
nimic nu s-a mai știut –
deși doar un an ori doi, ori trei au trecut.
Încă mai pot să fiu pădurar în nordul îndepărtat,
să le vorbesc de la vreo tribună ori să pun un film
cu metode ce i nu le-au cunoscut.
Pot descoperi aroma rodului insulelor oceanice,
să-mi fac poze îmbrăcat ca-n alte secole.
Dar ei pentru totdeauna vor fi reduși la bust, în frac și în jabou
în vreun Larousse monstruos.
Uneori, totuși, pe când amurgul
spoiește acoperișurile străzii sărmane,
și mă uit la cer – acolo,-între nori, văd
o măsuță care se leagănă. Chelnerul învârte tava,
iar ei mă privesc izbucnind în râs.
Fiindcă încă nu știu să mor de cruda mână a vreunui bărbat.
Și ei o știu, știu bine asta.
––––-



Campo di Fiori

La Roma, în Campo di Fiori
Coșuri de lămâi, de măsline,
Stropi de vin pe pavaj
Și resturi de flori.
Fructe de mare roz
Înghesuite pe mese,
Strugurii negri-n grămezi
Peste piersici catifelate.
Chiar în piața asta
Giordano Bruno a fost ars,
Pe focul aprins de călău
Pentru mulțimea curioasă.
Nici nu s-a stins de tot focul,
Că lumea s-a întors să bea,
Printre coșuri de lămâi și măsline.

Mi-am amintii de Campo di Fiori
La un iarmaroc, în Varșovia,
Într-o seară plăcută de aprilie,
Pe muzica unei orchestre vesele.
Muzica ascundea
Împușcăturile din ghetou,
Zburau perechile
Nălțate pe cerul limpede.
Uneori vântul în flăcări
Rupea din zmeiele negre,
Iar mulțimea râdea
Când atingea cenușa.
Fustele fetelor se umflau
În vântul care bătea
Dinspre casele-n flăcări,
Se veseleau mulțimile
În duminica sărbătorească.
De-aici se desprinde morala
Că – fie-n Varșovia, fie în Roma –
Oamenii se veselesc, se distrează, iubesc,
Nici nu le pasă de cei arși pe rug, de martirii lor.
Ori veți vedea morala
În trecerea a tot
Ce e omenesc – în uitarea, care se naște deja
Mai înainte ca focul să înceteze.
Însă eu mă gândeam atunci
La cei ce mor singuri.
Gândeam că atunci când Giordano
Urcat pe rug
Nu găsise pre limba umană
Nici doar o singură vorbă
Să-și ia rămas bun de la oameni,
De la oamenii rămași acolo
Doar cât apoi s-alerge deja să se îmbete,
Să vândă stele de mare,
Lămâi și măsline,
Purtați de murmurul vesel.
La el, deja departe fiind,
De parc-ar fi fost de secole,
Iar arderea lui în flăcări
De parcă abia așteptaseră.
La morții aceia singuri,
Deja uitați, și părăsiți de lume.
Chiar limba lor ne e nouă străină,
Ca limba unei planete pierite.
Cât timp va fi totul legendă
Și după mulți ani
În noul Campo di Fiori
Revolta va fi aprinsă
De un cuvânt al poetului.

––

Elegie pentru N.N.

Spune-mi că pentru tine pare a fi prea departe.
Ai fi putut alerga pe micile valuri baltice
Peste câmpiile Danemarcei, peste pădurea de fag.
Și te-ai fi putut întoarce către ocean: și deja iată –
E Labradorul – e alb – în vremea asta din an.
Și dacă tu, aceea care visai o insulă singuratică,
Ești înspăimântată de orașe, de scrâșnetul autostradei,
Atunci ai avea o potecă în chiar adâncul pădurii sălbatice,
Peste albastrul topitelor lacuri cu urmele de elan.
Tocmai până-n Sierra, spre minele de aur abandonate,
Te-ai fi putut lua după râul ce duce departe spre dealuri,
Mai jos, inspre Sacramento, printre stejarii falnici. Și mai era
Plantația de eucalipt.
                                      Și-ai fi ajuns la mine.

Știi, deseori, când manzanita e în floare
Și golful e albastru în diminețile de primăvară
Mi-aduc aminte deodată de casa dintre lacuri,
De acele plase uscate sub soarele jos lituan.
Baia aceea unde-ți scoseseși fusta mai înainte
De-a te îmbăia s-a întărit – pentru totdeauna –
În cel mai pur cristal.
E-un întuneric de miere groasă acolo în jurul verandei.
Și sunt bufnițe caraghioase, și amiroase a piele.

Cum am fi reușit să trăim noi aici, nici eu nu știu.
Stiluri și haine s-ar amesteca vibrand indistinct spre final.
Și-atunci la ce-ar mai conta dorința noastră de lucrul în sine?
Vremea ce trece a pârjolit în piața orașului
Și caii din fața forjei și colonade și trepte
Și chiar și peruca madamei de Fliegeltaub.

Și-am învățat chiar destule, să știi.
Cum se îndepărtează, însă nu dintr-o dată,
Tot ce nu poate să fie îndepărtat – locuri, oameni.
Cum inima nu moare nici când e sfâșiată.
Surâdem, pe masă sunt ceai și pâine.
Doar remuşcarea de a nu fi iubit,
Sărmana cenușă a unei iubiri absolute
Aflate-n afara măsurii umane ne mai străfulgeră
Câteodată. Trupul nu ar putea să iubească cenușa.

Tu te-ai învățat cu iernile noi, ploioase
Cu zidul casei, de unde sângele neamțului –
Proprietarul – a fost spălat pentru totdeauna.
Eu – eu de la viață am luat ce-am putut: patrii, orașe.
Nu poți intra de două ori în același lac;
Pe fundul acoperit cu frunze de arin
Doar o fâșie îngustă de soare mai rătăcește.

Păcatele tale și ale mele? Neimportante.
Tainele tale și ale mele? Neînsemnate.
Cum legi o falcă cu o batistă, cum pun o cruce între degete,
Cum latră acolo vreun câine, cum steaua strălucește.

Și nu, nu fiindcă ar fi fost prea departe
Nu ai venit să mă vezi nici ziua nici noaptea.
An de an, tot mai tare, s-a copt în noi  
Un fruct comun: uriașă – indiferența.

                                                 -traducere de Cătălina Frâncu

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

1

Doar în frumusețea creată

de către alții ne aflăm mângâierea.

                                 Czeslaw Milosz

Czesław Miłosz (1911–2004) s-a născut în Szetejnie, Lituania. De-a lungul unei cariere lungi și bogate, a publicat lucrări în mai multe genuri, incluzând critică, ficțiune, memorii și poezie. A fost membru al Institutului American de Arte și Litere și a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1980.

  Cătălina Frâncu
 

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

2 

Un clasic modern

    De-a lungul unei cariere lungi și bogate, poetul lituanian Czesław Miłosz (1911-2004) a publicat lucrări în mai multe genuri, incluzând critică, ficțiune, memorii și poezie.Creația sa pare a fi a fost inspirată de dorința „de a aduce Europa mai aproape de europeni”, fiind o explorare a identității – a sângelui, a limbii, a religiei și a pământului – de către cineva foarte conștient de forțele care modelează istoria și politica europeană. Experiența ocupației, a supraviețuirii sub regimuri totalitare, și genocidul (a rămas în Varșovia în timpul celui de-al doilea război mondial) i-au dat „un dezgust aproape fizic” față de naționalism și o convingere profundă „că atâta timp cât trăim, trebuie să ne ridicăm la pragurile conștiinței”. Pentru un poet liber, aici s-ar afla singura promisiune de fericire. Poezia lui Miłosz – care a câștigat Premiul Nobel pentru literatură în 1980 – îmbină personalul și istoricul într-un „aliaj” distinctiv, plin de imagini și intuiții uimitoare.

   Convingerea sa consistă în puterea sfântă a artei: credința imemorială în puterea salvatoare a poeziei, o poezie chemată să lupte împotriva morții și a neantului, o poezie care trebuie să fie „Un mesager neobosit care aleargă și aleargă / Prin câmpuri interstelare, prin galaxii rotitoare, / Și strigă, și protestează, și urlă” („Sens”).

    Pentru a umaniza cântecul era nevoie de conștientizarea banalității și a suferințelor din viața altor oameni. Nu era destul să te afli în saloanele avangardei. ”Anumite lucruri nu puteau fi învățate „din Apollinaire, / Sau din manifestele cubiste, sau din festivalurile de pe străzile Parisului” (”1945”). Milosz pare a fi înțeles profund afirmația lui John Keats conform căreia rostul unei lumi a durerii este să învețe inteligența să facă din ea un suflet.

     Afectat de veacul atroce în care ne-a fost sortit să trăim,  Milosz dezminte afirmația lui TS Eliot că omenirea nu poate suporta prea multă realitate.

Căutarea unei forme de exprimare mai cuprinzătoare decât  este omenește posibil a fost o temă la care a revenit mereu și mereu. Cu toate acestea, el s-a bucurat și de certitudinea că a fi poet  înseamnă „să glorifici lucrurile doar pentru că sunt” și că „viața ideală pentru un poet este să contemple cuvântul este”.

”Ceea ce se pronunță se întărește. / Ceea ce nu se pronunță tinde spre inexistență”.

                                         („Citindu-l pe Issa – poet japonez ”).

„Din materie reticentă

 Ce s-ar putea întocmi? Nimic, frumusețe în cel mai bun caz.

  Așadar, ar trebui să ne mulțumim

  Cu flori de cireș 

 Cu crizanteme, cu lună plină”.

                                 ”Nu mai mult”

                                                                         Cătălina Frâncu