A.Răduț, ,,Ucraina pentru o lume”

Ar putea fi artă cu copac

De la prietenul nostru din Cernăuți, acest poem:
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

A.Răduț, ,,Ucraina pentru o lume”

Cerul a înghețat, împușcat
De primul glonț tras din pușcă,
Sângerând neîncetat
De obuzele care îl mușcă.
După un timp, a căzut jos
Pe pământul cuprins de moarte,
Teroarea pătrunzându-i în os,
Dar neîngropându-l în noapte.
Un glas de speranță a prins
Inima din nou să i-o bată,
Trezindu-se ca din vis,
Fără nori negri și fără altă Yaltă.

Copyright @ A.Răduț / din vol. ”Anotimpuri”, 2022

Arthur Rimbaud, ”Ofélia”

Arthur Rimbaud, ”Ofélia”

I

Pe valul calm și negru sub stelele dormind

Ophelia cea albă plutește – un mare crin,

Încet-încet plutește, culcată-n large văluri…

Departe în pădure răsună lungi ecouri.

Sunt mii de ani de când Ofelia cea tristă,

Pe râul lung și negru, fantasmă albă trece;

Sunt mii de ani de când în blânda-i nebunie,

În boarea înserării, ea își șoptea iubirea.

Vântu-i sărută sânii și împrăștie-n corole,

Plutind ușor pe ape, largele-i sale văluri;

Iar sălcii tremurânde îi plâng încet pe umăr,

O trestie se înclină pe visătoarea-i frunte.

În jurul ei suspină răniții nenufari;

Ea uneori trezește aninii care dorm,

Se-aude dinspre cuiburi gingaș fior de aripe:

– Un cânt misterios din stele de-aur vine.

II

– Ofelia cea pală! frumoasă ca zăpada!

Tu ai murit, copilă, purtată acum de valuri!

Un vânt suflând din munții norvegieni înalți

De-o libertate amara vorbitu-ți-a duios;

O răsuflare, numai, prin păru-i unduios;

Ciudate sonuri naște un suflet visător;

Blândul murmur al lumii i-aude inima

Si-i plânset de copac și noaptea e suspine;

Și-n vaiet uriaș, și-n voci de mări nebune,

Prea omenesc, prea dulce o inimă se frânge;

Iar într-o zi de-april, un mândru cavaler,

Se așează la picioare-i, palid sărman nebun!

O! Cer! Iubire! Doruri! Nebună, vai, ce vis!

Precum în foc zăpada în el tu te-ai topit:

Căci al tău vis imens îți năbuși cuvântul,

– Cumplitul infinit ți-a spulberat azurul!

III

– Iară poetul spune că razelor de stele

Tu noaptea le-aduci flori, de ele le anini,

Că el văzu pe apă, culcată-n văluri grele,

Pe Ofelia cea albă plutind – un mare crin.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________________

I

Sur l’onde calme et noire où dorment les étoiles

La blanche Ophélia flotte comme un grand lys,

Flotte très lentement, couchée en ses longs voiles…

On entend dans les bois lointains des hallalis.

Voici plus de mille ans que la triste Ophélie

Passe, fantôme blanc, sur le long fleuve noir;

Voici plus de mille ans que sa douce folie

Murmure sa romance à la brise du soir.

Le vent baise ses seins et déploie en corolle

Ses grands voiles bercés mollement par les eaux;

Les saules frissonnants pleurent sur son épaule,

Sur son grand front rêveur s’inclinent les roseaux.

Les nénuphars froissés soupirent autour d’elle;

Elle éveille parfois, dans un aune qui dort,

Quelque nid, d’où s’échappe un petit frisson d’aile:

Un chant mystérieux tombe des astres d’or.

II

Ô pale Ophélia! belle comme la neige!

Oui tu mourus, enfant, par un fleuve emporté!

C’est que les vents tombant des grands monts de Norvège

T’avaient parlé tout bas de l’âpre liberté;

C’est qu’un souffle, tordant ta grande chevelure,

A ton esprit rêveur portait d’étranges bruits;

Que ton coeur écoutait le chant de la nature

Dans les plaintes de l’arbre et les soupirs des nuits;

C’est que la voix des mers folles, immense râle,

Brisait ton sein d’enfant, trop humain et trop doux;

C’est qu’un matin d’avril, un beau cavalier pâle,

Un pauvre fou, s’assit muet à tes genoux!

Ciel! Amour! Liberté! Quel rêve, ô pauvre folle!

Tu te fondais à lui comme une neige au feu:

Tes grandes visions étranglaient ta parole

Et l’infini terrible effara ton oeil bleu !

III

Et le poète dit qu’aux rayons des étoiles

Tu viens chercher, la nuit, les fleurs que tu cueillis,

Et qu’il a vu sur l’eau, couchée en ses longs voiles,

La blanche Ophélia flotter, comme un grand lys.

…Ultimele șapte cuvinte ale lui Isus…

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

https://www.youtube.com/watch?v=-cPchmU-pB4…
_____________________
… Die letzten 7 Worte Jesu…
…Ultimele șapte cuvinte ale lui Isus…
______________________
. „Vater, vergib ihnen, denn sie wissen nicht, was sie tun.“ (Lk 23,34 EU)
”Parinte,iarta-le , caci nu stiu ce fac.”

„Amen, ich sage dir: Heute noch wirst du mit mir im Paradies sein.“ (Lk 23,43 EU)
”Amin,iti spun tie:astazi vei fi cu mine in Paradis.”

„Frau, siehe, dein Sohn!“ und: „Siehe, deine Mutter!“ (Joh 19,26-27 EU)
”Femeie, iata fiul tau.” si ” Iat-o pe mama ta.”

„Mein Gott, mein Gott, warum hast Du mich verlassen?“ (Mk 15,34 EU; Mt 27,46 EU)
”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?”

„Mich dürstet.“ (Joh 19,28 EU)
”Mi-e sete”.

„Es ist vollbracht.“ (Joh 19,30 EU)
”S-a implinit”

„Vater, in deine Hände lege ich meinen Geist.“ (Lk 23,46 EU)
”Doamne, in mainile tale imi incredintez sufletul”

Thomas Hardy, ”Tăceri – Silences”

Azi am bucuria să vă ofer traducerea – in două variante – a unui poem – creație a unui mare romancier pe care Irinel îl citea cu nesaț.

Așadar, despre tăcerile lui Thomas Hardy !

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Thomas Hardy, ”Tăceri – Silences”

1

E liniștea unei dumbrăvi ori poieni

Când vântul se-adâncește,

Ori a unei clopotnițe,

Când scade tremurul clopotului.

Și e liniștea unui iaz singuratic

Unde un om s-a înecat,

Pe-aici pe-acolo, foșnește

Prin iarbă doar salamandra.

Însă adânca tăcere a unei case goale

Unde chiar noi ne-am născut, am trăit,

Și unde-am cinstit cu prieteni,

E, între tăcerile toate, cea mai cumplită.

Muzici și cântece care, cândva,

Acolo au răsunat, acum au murit;

Grinzi, acoperișuri, cotloane par

Adâncite în gânduri ori în rugăciune.

Pare că nicio putere în lume

N-ar putea să deștepte odăile,

Și nici trecutul să miște vreo adiere,

În liniștea ca de mormânt.

2

E liniștea dintr-un crâng ori livadă

Când vântul adie tăcut,

E liniștea unui turn

După ce clopotul nu mai vibrează.

Și e și liniștea acelui iaz solitar

Unde cândva un om s-a înecat..

Prin preajmă ori depărtare,

Nu cântec de broască, nu foșnet de triton.

Dar toropeala acelei case goale

Unde chiar noi ne-am născut

Și-am trăit, și-am sărbătorit

Cu cei dragi – e cea mai pustie tăcere!

S-au dus melodiile de care doar ne amintim

Care cândva acolo s-au auzit:

Acoperiș, ferestre și grinzi

Arată ca duse, ori adâncite în rugăciune.

Pare că nicio putere de pe pământ

N-ar putea trezi încăperile,

Că nici trecutul nu mai îngăduie

Viața,-n torpoarea ca de mormânt.

-traducere de Catalina Franco

________________________________

There is the silence of a copse or croft

When the wind sinks dumb,

And a belfry-loft

When the tenor after tolling stops its hum.

And there’s the silence of a lonely pond

Where a man was drowned,

Nor nigh nor yond

A newt, frog, toad, to make the merest sound.

But the rapt silence of an empty house

Where oneself was born,

Dwelt, held carouse

With friends, is of all silences most forlorn!

Past are remembered songs and music-strains

Once audible there:

Roof, rafters, panes

Look absent-thoughted, tranced, or locked in prayer.

It seems no power on earth can waken it

Or rouse its rooms,

Or its past permit

The present to stir a torpor like a tomb’s.

Peter Huchel, ”Aprilie – April”

Ar putea fi un cadru apropiat cu floare

Peter Huchel, ”Aprilie – April”

Privind în sus dinspre tăietor
în ploaia ușoară,
cu toporul în mână,
printre bogatele ramuri în sus zăresc
cinci pui de gaiță.
Vânează-n tăcere, dau semne
din creangă în creangă,
arată soarelui
drumul spre- arbuștii în ceață.
Și o limbă de foc pătrunde prin arbori.
Mă înglobez
golului înghețat al anilor mei.
Sparg lemnul
lemnul dur al singurătății.
Și mă adăpostesc
în pânza păianjenilor,
în magazie adunați printre resturi,
în mirosul de pin
al lemnelor stivuite,
cu toporul în mână.
Privind în sus dinspre tăietor
în ploaia caldă de aprilie
zăresc printre goalele
crengi de castan
foițele lipicioase
de muguri strălucitori.
-traducere de Catalina Franco-
______________________________
Aufblickend vom Hauklotz
im leichten Regen,
das Beil in der Hand,
seh ich dort oben im breiten Geäst
fünf junge Eichelhäher.
Sie jagen lautlos, geben Zeichen
von Ast zu Ast,
sie weisen der Sonne
den Weg durchs Nebelgebüsch.
Und eine feurige Zunge fährt in die Bäume.
Ich bette mich ein
in die eisige Mulde meiner Jahre.
Ich spalte Holz,
das zähe splittrige Holz der Einsamkeit.
Und siedle mich an
im Netz der Spinnen,
die noch die Öde des Schuppens vermehren,
im Kiengeruch
gestapelter Zacken,
das Beil in der Hand.
Aufblickend vom Hauklotz
im warmen Regen des April,
seh ich an blanken
Kastanienästen
die leimigen Hüllen
der Knospen glänzen.

Louise Glück, ”Apropierea orizontului – Approach of the horizon”

Ziua mea de naștere (încă îmi amintesc) se apropie cu pași repezi.

De ce citim poezie!? Uite, ca să ne regăsim!

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Louise Glück, ”Apropierea orizontului – Approach of the horizon”

Într-o dimineață m-am trezit neînstare să-mi mișc brațul drept.

Periodic, suferisem de considerabile

dureri pe partea aceea, în brațul meu de artist,

dar în acest caz nu fusese durere.

De fapt, nu era nici o senzație.

Doctorul meu a sosit într-o oră.

Îndată au fost ceruți alți medici,

diverse teste și proceduri –

L-am expediat pe doctor

și-am angajat secretarul care transcrie aceste note,

ale cărui abilități, mi-au fost date asigurări, ar fi adecvate nevoilor mele.

Stă lângă pat cu capul în jos,

eventual ca sa evite descrierea.

Așadar, să începem. Este un sens

al bucuriei în aer,

de parc-ar cânta păsărelele.

Dinspre geamul deschis vin suflări de aer dulce și parfumat.

Ziua mea de naștere (îmi amintesc) se apropie cu pași repezi.

Poate că cele două mărețe momente se vor ciocni

am să mă văd întâlnindu-mă pe mine însămi, venind și plecând –

Desigur, o mare parte din sinele-mi original

e deja mort, deci o fantomă ar fi constrânsă

să îmbrățișeze o mutilare.

Cerul, din păcate, e încă departe,

nu se prea vede din pat.

Există acum ca o ipoteză de la distanță,

un loc de libertate complet desprins de realitate.

Îmi imaginez triumfurile bătrâneții,

imaculate, vizionare desene

făcute cu mâna stângă –

„Stânga”, și ea, un „reziduu”.

Fereastra-i închisă. Din nou tăcere, multiplicată.

Din brațul meu drept a dispărut orice senzație.

Exact ca atunci când stewardesa anunță concluzia

prin vocea serviciului de la bord.

Senzația a dispărut – îmi vine în minte

c-ar fi o minunată piatră funebră.

Dar am greșit sugerând

că asta s-ar fi întâmplat deja.

De fapt, am fost bântuită de sentiment;

este darul expresiei

care adesea mi-a eșuat.

M-a dezamăgit, m-a chinuit, practic toată viața.

Secretarul ridică capul,

plin de o deferență abstractă

inspirată de apropierea morții.

Nu poate ajuta, dar e palpitantă, într-adevăr,

apariția formei din haos.

O mașină – văd – lângă patul meu, a fost instalată

spre-a-mi informa vizitatorii

despre progresul meu către orizont.

Privirea mea se tot plimbă pe ea,

pe linia delicat instabilă

ascendent – descendent,

ca un glas omenesc într-un cântec de leagăn.

Și-apoi glasul crește.

În clipa aceea sufletul meu s-a topit

în infinitul, reprezentat

printr-o linie dreaptă,

ca un semn minus.

N-am moștenitori

în sensul că n-am nimic substanțial

de lăsat.

Timpul poate va corecta această dezamăgire.

Pentru cei care mă știu mai bine nu e nimica nou;

Simpatizez. Cei de care

mă leagă afecțiunea

vor ierta, sper, distorsiunile

impuse de întâmplare.

Voi fi scurtă. Aici sfârșește,

cum spune stewardesa,

prea scurtul nostru zbor.

Și toți acei oameni pe care n-ai să-i cunoști niciodată

se înghesuie în coridor și sunt toți îndreptați

către terminal.

-traducere de Catalina Franco

_________________________________

One morning I awoke unable to move my right arm.

I had, periodically, suffered from considerable

pain on that side, in my painting arm,

but in this instance there was no pain.

Indeed, there was no feeling.

My doctor arrived within the hour.

There was immediately the question of other doctors,

various tests, procedures—

I sent the doctor away

and instead hired the secretary who transcribes these notes,

whose skills, I am assured, are adequate to my needs.

He sits beside the bed with his head down,

possibly to avoid being described.

So we begin. There is a sense

of gaiety in the air,

as though birds were singing.

Through the open window come gusts of sweet scented air.

My birthday (I remember) is fast approaching.

Perhaps the two great moments will collide

and I will see my selves meet, coming and going—

Of course, much of my original self

is already dead, so a ghost would be forced

to embrace a mutilation.

The sky, alas, is still far away,

not really visible from the bed.

It exists now as a remote hypothesis,

a place of freedom utterly unconstrained by reality.

I find myself imagining the triumphs of old age,

immaculate, visionary drawings

made with my left hand—

“left,” also, as “remaining.”

The window is closed. Silence again, multiplied.

And in my right arm, all feeling departed.

As when the stewardess announces the conclusion

of the audio portion of one’s in-flight service.

Feeling has departed—it occurs to me

this would make a fine headstone.

But I was wrong to suggest

this has occurred before.

In fact, I have been hounded by feeling;

it is the gift of expression

that has so often failed me.

Failed me, tormented me, virtually all my life.

The secretary lifts his head,

filled with the abstract deference

the approach of death inspires.

It cannot help, really, but be thrilling,

this emerging of shape from chaos.

A machine, I see, has been installed by my bed

to inform my visitors

of my progress toward the horizon.

My own gaze keeps drifting toward it,

the unstable line gently

ascending, descending,

like a human voice in a lullaby.

And then the voice grows still.

At which point my soul will have merged

with the infinite, which is represented

by a straight line,

like a minus sign.

I have no heirs

in the sense that I have nothing of substance

to leave behind.

Possibly time will revise this disappointment.

Those who know me well will find no news here;

I sympathize. Those to whom

I am bound by affection

will forgive, I hope, the distortions

compelled by the occasion.

I will be brief. This concludes,

as the stewardess says,

our short flight.

And all the persons one will never know

crowd into the aisle, and all are funneled

into the terminal.

———

Louise Gluck chiar s-a născut pe aceeași data cu mine!!!

Jorge Debravo , ”Poemul iubirii de neocolit – Poesia dell’amore inevitabile – Poema de amor inevitable”

Jorge Debravo , ”Poemul iubirii de neocolit – Poesia dell’amore inevitabile – Poema de amor inevitable”

Mi-ai venit în suflet când fusese uitată:

ușile sfâșiate, scaunele în canal,

căzute perdelele, patul zdrobit,

tristețea îngrijită ca florile-n vază.

Cu mâinile tale mici de femeie harnică

ai pus la loc toate lucrurile:

privirea la locul ei, la locul lui trandafirul,

viața la locul ei, covorul la locul lui.

Ai spălat pereții c-o cârpă udată

în bucuria ta limpede, în dulceața ta proaspătă,

ai așezat radioul în locul potrivit

și-ai curățat odaia de sânge și de gunoi.

Ai comandat și cărțile care lipsesc

și cu privirea ta largă ai întins patul,

ai pornit sărmanele stinse lămpile

și-ai lustruit podeaua de lemn uzată.

Ai fost deodată imensă, amplă, puternică:

ai transpirat spălând uneltele vechi.

Aflaseși că moartea crescuse în sufletul meu,

și cu bucăți de oglinzi ai aruncat-o în livada.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Tu arrivasti alla mia anima quando era dimenticata:

le porte divelte, le sedie nel canale,

le tende cadute, il letto sradicato,

la tristezza curata come un vaso di fiori.

Con le tue piccole mani di donna laboriosa

ponesti tutte le cose in fila:

lo sguardo al suo posto, al suo posto la rosa,

al suo posto la vita, al suo posto la stuoia.

Lavasti le pareti con uno straccio bagnato

nella tua chiara allegria, nella tua fresca dolcezza,

collocasti la radio nel luogo appropriato

e pulisti la stanza di sangue e spazzatura.

Ordinasti tutti i libri dispersi

e stendesti il letto nel tuo enorme sguardo,

accendesti le povere lampade spente

e lucidasti i pavimenti di legno consumato.

Fosti d’un tratto enorme, ampia, potente, forte:

sudasti grandi fatiche lavando arnesi vecchi.

Apprendesti che nella mia anima d’avanzo era la morte

e la tirasti all’orto con pezzi di specchio.

**

-traduz. di Tomaso Pieragnolo-

**

Tù llegaste a mi alma cuando estaba olvidada:

las puertas desprendidas, las sillas en reguero,

las cortinas caìdas, la cama descuajada,

la tristeza cuidada lo mismo que un florero.

Con tus manos pequeñas de mujer trabajosa

fuiste ponendo todas las cosas en hilera:

la mirada en su sitio, en su sitio la rosa

en su sitio la vida, en su sitio la estera.

Lavaste las paredes con un trapo mojado

en tu clara alegrìa, en tu fresca ternura,

colocaste la radio en el sitio apropriado

y limpiaste la alcoba de sangre y basura.

Acomodaste todos los libros dispersados

y tendiste la cama en tu enorme mirada

encendiste los pobres bombillos apagados

y enceraste sus pisos de madera gastadas.

Fuiste de pronto enorme, ancha, potente, fuerte:

sudaste altas fatigas lavando trastos viejos.

Supiste que en mi alma de sobra era la muerte

y la tiraste al huerto con pedazos de espejos.

Wislawa Szymborska, ”Adio unei priveliști – Pożegnanie widoku ”

Wislawa Szymborska, ”Adio unei priveliști – Pożegnanie widoku ”

Nu-i reproșez primăverii

că s-a întors înapoi.

Nu-i fac vină

că-și împlinește ca-în fiece an

îndatoririle.

Înțeleg că tristețea mea

nu va opri verdele.

Firul ierbii, dacă se leagănă,

e doar în vânt.

Nu mă doare

că pe apă insule de anin

freamătă iar în vânt.

Recunosc

că malul acelui lac

a rămas – de parcă încă ai trăi –

la fel de frumos cum era.

Nu-mi face rău nicicum

să mă uit doar ca să privesc

sărutată de soare – marea.

Chiar pot să-mi închipui

cum alții, nu noi,

stau chiar în clipa asta

pe-un trunchi de mesteacăn.

Le respect dreptul

să șoptească, să râdă

și să tacă de fericire.

Chiar presupun

că-i leagă iubirea

și că el o va strânge

cu brațu-i puternic.

Aripi tinere-n zbor

vor fremăta prin lunci.

Din inimă le doresc

să le-simtă.

Nu cer vreo schimbare

valurilor ce bat în țărm,

acum grele, acum fără vlagă

și nu pe mine ascultându-mă.

Nu cer nimic

apelor ce se strâng spre pădure,

când de culoarea smaraldului,

când albastre,

când negre.

Doar un lucru nu-îngădui.

Întoarcerea mea.

La darul de-a fi acolo –

Am renunțat.

Am supraviețuit

destul

încât mi-e de-ajuns

să gândesc de departe.

-traducere de Catalina Franco-

__________________________________

Nie mam żalu do wiosny,

że znowu nastała.

Nie obwiniam jej o to,

że spełnia jak co roku

swoje obowiązki.

Rozumiem, że mój smutek

nie wstrzyma zieleni.

Źdźbło, jeśli się zawaha,

to tylko na wietrze.

Nie sprawia mi to bólu,

że kępy olch nad wodami

znowu mają czym szumieć.

Przyjmują do wiadomości,

że – tak jakbyś żył jeszcze –

brzeg pewnego jeziora

pozostał piękny jak był.

Nie mam urazy

do widoku w widok

na olśnioną słońcem zatokę.

Potrafię sobie nawet wyobrazić,

że jacyś nie my

siedzą w tej chwili

na obalonym pniu brzozy.

Szanuję ich prawo

do szeptu, śmiechu

i szczęśliwego milczenia.

Zakładam nawet,

że łączy ich miłość

i że on obejmuje ją

żywym ramieniem.

Coś nowego ptasiego

szeleści w szuwarach.

Szczerze im życzę,

żeby usłyszeli.

Żadnej zmiany nie żądam

od przyrbrzeżnych fal,

to zwinnych. to leniwych

i nie mnie posłusznych.

Niczego nie wymagam

od toni pod lasem,

raz szmaragdowej,

raz szafirowej,

raz czarnej.

Na jedno się nie godzę.

Na swój powrót tam.

Przywilej obecności –

rezygnuję z niego.

Na tyle Cię przeżyłam

i tylko na tyle,

żeby myśleć z daleka.

Odisseas Elitis, din ”Precum Endimion”- da “Come Endimione”

Doar Poezia e

Cea care rămâne. Poezia. Adânc adevărată și dreaptă,

Cum poate au imaginat-o întâile două ființe

Chiar în strășnicia grădinii, și neînvinsă în de vremuri.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Odisseas Elitis, din ”Precum Endimion”- da “Come Endimione”

E straniu

Trăim într-un mod așa de neînțeles, dar ne agățăm de asta Sărutul de busuioc ți l-am dat, Porumbiță verde, pe patul meu

Iar în poeme trei – patru adieri nu foarte gramaticale

Ca să înșele mările, dar,

Cu minte și prin știință, fiece barcă-și urmează cursul

Faptele se risipesc și-n cele din urmă se pierd chiar mai devreme ca oamenii

Dar contra vântului întunericul n-are un felinar

Unde-i Miletul unde Pergamul unde Attalia unde

Constantinopolul?

Din mii de vise se înalță doar unul,

Dar pentru totdeauna.

Artemis Artemis mie arată-mi câinele lunii

Mușcă un chiparos, iar Celor Veșnici li-e

teamă,

Doarme tot mai adânc cel îmbibat de istorie Se-aprinde doar cu un

băț de chibrit ca alcoolul

Doar Poezia e

Cea care rămâne. Poezia. Adânc adevărată și dreaptă,

Cum poate au imaginat-o întâile două ființe

Chiar în strășnicia grădinii, și neînvinsă în de vremuri.

-traducere din italiana de Catalina Franco-

______________________________

È strano

Viviamo in modo così incomprensibile ma ci aggrappiamo a questo

Piccola verde colomba bacio del basilico che ti ho dato sul mio letto

E nei miei scritti tre e quattro venti sgrammaticati

Da disorientare i mari ma

Con intelletto e conoscenza ogni imbarcazione segua la sua rotta

Vacillano i fatti e alla fine cadono anche prima degli uomini

Ma l’oscurità non ha la lanterna antivento

Dove è Mileto dove è Pergamo dove Attalia e dove

Costan Costantino Costantinopoli?

Tra mille sonni solo uno è il risveglio ma per sempre.

Artemide Artemide reggi per me il cane della luna

Morde un cipresso e stanno in ansia gli Eterni

Dorme più profondamente chi è intriso di Storia

Avanti accendila con un fiammifero come fosse alcol

Solo Poesia è

Quello che rimane. Poesia. Giusta essenziale e retta

Come forse l’hanno immaginata le prime due creature

Giusta nell’asprezza del giardino e infallibile nel tempo.

-traduzione di Paola Maria Minucci-

Adam Zagajewski, ”Înfrângerea – La sconfitta – Klęska”

Știm cu adevărat să trăim doar după înfrângere.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Adam Zagajewski, ”Înfrângerea – La sconfitta – Klęska”

Știm cu adevărat să trăim doar după înfrângere,

prieteniile se adâncesc,

dragostea ridică capul cu grijă.

Devin mai pure chiar lucrurile.

Rândunelele-n aer dansează,

în imensul abis.

Tremură frunzele plopilor,

numai vântul e-n nemișcare.

Sumbre, siluetele dușmanilor se arată

pe luminoasa pânză a nădejdii,

Crește curajul… Ceaiul amar

are aroma profețiilor biblice.

Numai de nu ne-ar surprinde victoria.

**

-traducere de Catalina Franccco-

**

Davvero sappiamo vivere solo dopo la sconfitta,

le amicizie si fanno più profonde,

l’amore solleva attento il capo.

Perfino le cose diventano pure.

I rondoni danzano nell’aria,

a loro agio nell’abisso.

Tremano le foglie dei pioppi,

solo il vento è immoto.

Le sagome cupe dei nemici si stagliano

sullo sfondo chiaro della speranza. Cresce

il coraggio. Loro, diciamo parlando di loro, noi, di noi,

tu, di me. Il tè amaro ha il sapore

di profezie bibliche. Purché

non ci sorprenda la vittoria.

-Traduzione di Krystyna Jaworska-

–––––––––

Autorem wiersza jest Adam Zagajewski

Interpretacja

Na­praw­dę po­tra­fi­my żyć do­pie­ro w klę­sce.

Przy­jaź­nie po­głę­bia­ją się,

mi­łość czuj­nie pod­no­si gło­wę.

Na­wet rze­czy sta­ją się czy­ste.

Je­rzy­ki tań­czą w po­wie­trzu

za­do­mo­wio­ne w ot­chła­ni.

Drżą li­ście to­po­li,

tyl­ko wiatr jest nie­ru­cho­my.

Ciem­ne syl­wet­ki wro­gów od­ci­na­ją się

od ja­sne­go tła na­dziei. Ro­śnie mę­stwo.

Oni, mó­wi­my o nich, my – o so­bie,

ty o mnie. Gorz­ka her­ba­ta sma­ku­je

jak bi­blij­ne prze­po­wied­nie. Oby

nie za­sko­czy­ło nas zwy­cię­stwo.