Ziua mea de naștere (încă îmi amintesc) se apropie cu pași repezi.
De ce citim poezie!? Uite, ca să ne regăsim!
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Louise Glück, ”Apropierea orizontului – Approach of the horizon”
Într-o dimineață m-am trezit neînstare să-mi mișc brațul drept.
Periodic, suferisem de considerabile
dureri pe partea aceea, în brațul meu de artist,
dar în acest caz nu fusese durere.
De fapt, nu era nici o senzație.
Doctorul meu a sosit într-o oră.
Îndată au fost ceruți alți medici,
diverse teste și proceduri –
L-am expediat pe doctor
și-am angajat secretarul care transcrie aceste note,
ale cărui abilități, mi-au fost date asigurări, ar fi adecvate nevoilor mele.
Stă lângă pat cu capul în jos,
eventual ca sa evite descrierea.
Așadar, să începem. Este un sens
al bucuriei în aer,
de parc-ar cânta păsărelele.
Dinspre geamul deschis vin suflări de aer dulce și parfumat.
Ziua mea de naștere (îmi amintesc) se apropie cu pași repezi.
Poate că cele două mărețe momente se vor ciocni
am să mă văd întâlnindu-mă pe mine însămi, venind și plecând –
Desigur, o mare parte din sinele-mi original
e deja mort, deci o fantomă ar fi constrânsă
să îmbrățișeze o mutilare.
Cerul, din păcate, e încă departe,
nu se prea vede din pat.
Există acum ca o ipoteză de la distanță,
un loc de libertate complet desprins de realitate.
Îmi imaginez triumfurile bătrâneții,
imaculate, vizionare desene
făcute cu mâna stângă –
„Stânga”, și ea, un „reziduu”.
Fereastra-i închisă. Din nou tăcere, multiplicată.
Din brațul meu drept a dispărut orice senzație.
Exact ca atunci când stewardesa anunță concluzia
prin vocea serviciului de la bord.
Senzația a dispărut – îmi vine în minte
c-ar fi o minunată piatră funebră.
Dar am greșit sugerând
că asta s-ar fi întâmplat deja.
De fapt, am fost bântuită de sentiment;
este darul expresiei
care adesea mi-a eșuat.
M-a dezamăgit, m-a chinuit, practic toată viața.
Secretarul ridică capul,
plin de o deferență abstractă
inspirată de apropierea morții.
Nu poate ajuta, dar e palpitantă, într-adevăr,
apariția formei din haos.
O mașină – văd – lângă patul meu, a fost instalată
spre-a-mi informa vizitatorii
despre progresul meu către orizont.
Privirea mea se tot plimbă pe ea,
pe linia delicat instabilă
ascendent – descendent,
ca un glas omenesc într-un cântec de leagăn.
Și-apoi glasul crește.
În clipa aceea sufletul meu s-a topit
în infinitul, reprezentat
printr-o linie dreaptă,
ca un semn minus.
N-am moștenitori
în sensul că n-am nimic substanțial
de lăsat.
Timpul poate va corecta această dezamăgire.
Pentru cei care mă știu mai bine nu e nimica nou;
Simpatizez. Cei de care
mă leagă afecțiunea
vor ierta, sper, distorsiunile
impuse de întâmplare.
Voi fi scurtă. Aici sfârșește,
cum spune stewardesa,
prea scurtul nostru zbor.
Și toți acei oameni pe care n-ai să-i cunoști niciodată
se înghesuie în coridor și sunt toți îndreptați
către terminal.
-traducere de Catalina Franco–
_________________________________
One morning I awoke unable to move my right arm.
I had, periodically, suffered from considerable
pain on that side, in my painting arm,
but in this instance there was no pain.
Indeed, there was no feeling.
My doctor arrived within the hour.
There was immediately the question of other doctors,
various tests, procedures—
I sent the doctor away
and instead hired the secretary who transcribes these notes,
whose skills, I am assured, are adequate to my needs.
He sits beside the bed with his head down,
possibly to avoid being described.
So we begin. There is a sense
of gaiety in the air,
as though birds were singing.
Through the open window come gusts of sweet scented air.
My birthday (I remember) is fast approaching.
Perhaps the two great moments will collide
and I will see my selves meet, coming and going—
Of course, much of my original self
is already dead, so a ghost would be forced
to embrace a mutilation.
The sky, alas, is still far away,
not really visible from the bed.
It exists now as a remote hypothesis,
a place of freedom utterly unconstrained by reality.
I find myself imagining the triumphs of old age,
immaculate, visionary drawings
made with my left hand—
“left,” also, as “remaining.”
The window is closed. Silence again, multiplied.
And in my right arm, all feeling departed.
As when the stewardess announces the conclusion
of the audio portion of one’s in-flight service.
Feeling has departed—it occurs to me
this would make a fine headstone.
But I was wrong to suggest
this has occurred before.
In fact, I have been hounded by feeling;
it is the gift of expression
that has so often failed me.
Failed me, tormented me, virtually all my life.
The secretary lifts his head,
filled with the abstract deference
the approach of death inspires.
It cannot help, really, but be thrilling,
this emerging of shape from chaos.
A machine, I see, has been installed by my bed
to inform my visitors
of my progress toward the horizon.
My own gaze keeps drifting toward it,
the unstable line gently
ascending, descending,
like a human voice in a lullaby.
And then the voice grows still.
At which point my soul will have merged
with the infinite, which is represented
by a straight line,
like a minus sign.
I have no heirs
in the sense that I have nothing of substance
to leave behind.
Possibly time will revise this disappointment.
Those who know me well will find no news here;
I sympathize. Those to whom
I am bound by affection
will forgive, I hope, the distortions
compelled by the occasion.
I will be brief. This concludes,
as the stewardess says,
our short flight.
And all the persons one will never know
crowd into the aisle, and all are funneled
into the terminal.
———
Louise Gluck chiar s-a născut pe aceeași data cu mine!!!
catalinafrancoblog 