Milionara – Die Millionärin
In ihrer fünfzimmerigen Wohnung wohnte ganz allein eine reiche Dame. Ich sage da Dame, aber die Frau verdiente nicht, Dame genannt zu werden, die Arme. Sie lief unordentlich daher, und die Nachbarsleute titulierten sie Hexe und Zigeunerin. Ihre eigene Person erschien ihr wertlos, am Leben hatte sie keine Freude. Sie kämmte und wusch sich oft nicht einmal, und dazu trug sie alte und schlechte Kleider, so sehr gefiel sie sich in der Vernachlässigung ihrer selber. Reich war sie, wie eine Fürstin hätte sie leben können, aber sie hatte keinen Sinn für den Luxus und auch keine Zeit dazu. Reich, wie sie war, war sie die Ärmste. Ganz allein mußte sie ihre Tage und ihre Abende zubringen. Kein Mensch, außer etwa der Emma, ihrem ehemaligen Dienstmädchen, leistete ihr Gesellschaft. Mit allen ihren Verwandten war sie verfeindet. Etwa noch Frau Polizeirat Stumpfnas besuchte sie zuweilen, sonst niemand. Die Leute hatten einen Abscheu vor ihr, weil sie wie eine Bettlerin daherkam, sie nannten sie eine Geizhalsin, und freilich war sie geizig. Der Geiz war ihr zur Leidenschaft geworden. Sie hatte kein Kind. So war der Geiz ihr Kind. Der Geiz ist kein schönes, kein liebes Kind. Wahrhaftig nicht. Aber irgend etwas muß der Mensch haben zum Herzen und Liebkosen. Die arme reiche Dame mußte oft in der stillen Nacht, wenn sie so allein saß im freudelosen Zimmer, in ihr Taschentuch weinen. Die Tränen, die sie weinte, meinten es noch am ehrlichsten mit ihr. Sonst wurde sie nur gehaßt und betrogen. Der Schmerz, den sie in der Seele fühlte, war der einzige aufrichtige Freund, den sie hatte. Sonst hatte sie weder Freund noch Freundin, noch Sohn, noch Tochter. Sie sehnte sich umsonst nach einem Sohne, der sie kindlich würde getröstet haben. Ihr Wohnzimmer war kein Wohnzimmer, sondern ein Bureau, überladen mit Geschäftspapieren, und in ihrem Schlafzimmer stand der gold- und juwelengefüllte eiserne Kassenschrank. Wahrlich: ein unheimliches, ein trauriges Schlafzimmer für eine Frau. Ich lernte diese Frau kennen, und sie interessierte mich lebhaft. Ich erzählte ihr mein Leben, und sie erzählte mir das ihrige. Bald darauf starb sie. Sie hinterließ mehrere Millionen. Die Erben kamen und warfen sich über die Erbschaft. Arme Millionärin! In der Stadt, wo sie lebte, sind viele, viele arme kleine Kinder, die nicht einmal genügend zu essen haben. In was für einer sonderbaren Welt leben wir?
*
O doamnă bogată locuia singură în apartamentul ei de cinci camere. Spun doamnă, dar femeia nu merita să fie numită doamnă, sărmana. Umbla neîngrijită și vecinii o numeau vrăjitoare și țigancă. Propria ei persoană i se părea lipsită de valoare, nu se bucura de viață. Adesea nici măcar nu se pieptăna sau nu se spăla și purta haine vechi și ponosite, atât de încântată era că se neglija. Era bogată, ar fi putut trăi ca o prințesă, dar nu avea nici simț și nici timp pentru lux. Oricât de bogată era, era săracă. Trebuia să-și petreacă zilele și serile singură. Nimeni nu-i ținea companie, cu excepția Emmei, fosta ei servitoare. Era în dușmănie cu toate rudele ei. Doamna consilier de poliție Stumpfnas, de pildă, o vizita din când în când, dar nimeni altcineva. Oamenii o detestau pentru că părea o cerșetoare, o numeau avară și bineînțeles că era zgârcită. Avariția devenise pasiunea ei. N-avea nici un copil. Așa că zgârcenia era copilul ei. Avariția nu este un copil frumos, nu este un copil iubit. Chiar nu. Dar omul trebuie să aibă ceva pentru sufletul lui și vreo mângâiere. Săraca doamnă bogată trebuia adesea să plângă în batistă în nopțile liniștite când stătea singură în încăperea lipsită de bucurie. Lacrimile pe care le plângea păreau sincere cu ea. Altfel, era doar urâtă și trădată. Durerea pe care o simțea în sufletul ei era singurul ei prieten adevărat. Altfel, nu avea nici prieten, nici prietenă, nici iubit, nici fiu, nici fiică. Tânjea în zadar după un fiu care să o fi mângâiat ca pe un copil. Sufrageria ei nu era o sufragerie, ci un birou, supraîncărcat cu acte de afaceri, iar în dormitorul ei stătea seiful de fier plin cu aur și bijuterii. Cu adevărat: un dormitor ciudat, trist pentru o femeie. Am cunoscut-o pe femeia asta e și m-a interesat foarte mult. I-am povestit viața mea și ea mi-a povestit-o pe a ei. La scurt timp după asta a murit. Lăsase milioane. Au venit moștenitorii și s-au aruncat asupra moștenirii. Săraca milionară! În orașul în care locuia erau mulți, mulți copii săraci care nici măcar nu aveau ce mânca. În ce lume ciudată trăim?
**
Amintire – Erinnerung
So viel ich mich erinnere, war es so: er, der sonderbare ältere Mann und ich, der ebenso seltsame, sonderbare, jedoch junge Mann, saßen einander in seinem, des älteren Mannes, Zimmer gegenüber. Er schwieg nur immer, und ich, ich redete nur immer. – Was war es, was mich bewegen konnte, so stürmisch zu reden, und was war es, was ihn, der mir gegenüber saß, bewegen konnte, so beharrlich zu schweigen? Je ungeduldiger, feuriger und offenherziger ich sprach, um so tiefer hüllte er sich in sein geheimnisvolles, düsteres und trauriges Schweigen. Mit traurigen Augen betrachtete er mich vom Kopf bis zu den Füßen, und von Zeit zu Zeit, und das war mir das Allerunangenehmste, gähnte er, indem er die Hand wie entschuldigend zum Munde führte. Seltsame Käuze, sonderbare Sonderlinge waren wir sicherlich beide, er mit seinem Gähnen und beharrlichen Stillschweigen und ich mit meinem fortgesetzten Bestürmen eines Ohres, das offenbar auf alles, was ich sagte, gar nicht hörte, das ganz wo anders hinhorchte, als auf mein herzliches Reden. Jedenfalls war es eine bedeutungsvolle Stunde, und darum ist sie mir so lebhaft in der Erinnerung geblieben. Auf der einen, d. h. auf seiner, des älteren, gereiften Mannes Seite ein glanzloses Auge und ein Benehmen, welches Gelangweiltheit verkündete, und auf der anderen, d. h. auf meiner Seite idealisch loderndes Wesen und eine hingeworfene, hingegossene Beredsamkeit, die, der leichten Welle ähnlich, am Felsen von des mürrischen Mannes trockenem und hartem Betragen zerschellte. Sonderbar bei der ganzen Sache war, daß ich wohl wußte, wie wenig Wert all mein Reden und Sprechen habe, wie wenig Eindruck es machen müsse, und daß ich vielleicht gerade darum mich nur um so inniger in das beseelte Sprechen hineinsprach. Ich glich einem Brunnen, der nicht anders konnte als zu sprudeln, einer Quelle, die hervorbrach mit all ihrem drängenden Inhalt, ohne daß sie es wollte. Ich wollte und wollte wieder absolut nicht reden. Es drang so heraus, und alles, was ich fühlte und dachte, sprang mir als Wort und Satz über die Lippen, welche öfters in der Eile und in der seltsamen Beklemmung anfingen zu stottern, wobei es mir war, als sehe ich mein Gegenüber spöttisch lächeln, als habe er eine Art von dunkler, stiller Freude, mich in der Bedrängnis zu sehen, welche mich umflatterte.
*
Din câte îmi amintesc, s-a întâmplat astfel: el, bătrânul ciudat și eu, bărbatul la fel de ciudat, de straniu, dar tânăr, stăteam unul în fața celuilalt în camera bătrânului. El tăcea, iar eu continuam să vorbesc. – Ce mă putea împinge să vorbesc atât de furtunos, și ce-l putea împinge pe el, care stătea în fața mea, să tacă cu atâta încăpățânare? Cu cât vorbeam mai nerăbdător, mai înflăcărat și cu inima mai deschisă, cu atât se învăluia mai adânc în tăcerea lui misterioasă, sumbră și tristă. Mă privea din cap până-n picioare cu ochi triști și, din când în când, și asta era cel mai incomod pentru mine, căsca, ducându-și mâna la gură, scuzându-se. Eram cu siguranță amândoi niște huhurezi ciudați, niște bizari excentrici, el cu căscatul și tăcerea lui persistentă și eu bătându-l întruna la cap pe el, care evident nu asculta tot ce spuneam, care asculta altceva decât vorbirea mea din inimă. În orice caz, a fost o oră plină de sens și de aceea îmi amintesc atât de viu. Pe de o parte, adică pe partea lui, un bărbat mai în vârstă, matur, o privire lipsită de strălucire și un comportament care arăta plictiseala, iar pe de altă parte, adică pe partea mea, o natură idealistă înflăcărată și arzătoare, revărsând o elocvență, care, precum un val de lumină, se spulbera pe stânca comportamentului uscat și dur al bărbatului morocănos. Ceea ce era ciudat la toată povestea era că știam foarte bine cât de puțin prețuiesc toate cuvintele și toată elocvența mea, ce slabă impresie trebuie că făceau și că, poate tocmai din acest motiv, mă cufundam și mai adânc în vorbirea aceea înfocată. Eram ca un izvor care nu se poate abține să izbucnească cu tot conținutul său apăsător, fără s-o fi dorit. Nu voisem, și chiar nu voiam să vorbesc deloc. Ieșise altfel, și tot ce simțeam și gândeam sărea în cuvinte și propoziții de pe buzele mele, care de multe ori, în grabă și în neliniștea ciudată, începeau să se bâlbâie, iar mie mi se părea că-l văd pe cel din fața mea zâmbind batjocoritor, de parcă ar fi avut un fel de bucurie întunecată, tăcută, văzându-mă în necazul care fâlfâia în jurul meu.
Scriitorul și Opera lui 
catalinafrancoblog 