De la Beowulf spre Pescărușul Livingstone…

De la Beowulf spre Pescărușul Livingstone…
________________________________________
E nevoie de lumină
adânc în suflet
când gândurile-s mai multe decât cuvintele
rămase imagini
pe pânza buzelor pe jumătate închise
de teama de-a scoate sunete vlăguite
și când singurătatea
mi-învinge mintea
și de mine nu pot scăpa
în durere-mi scufund mâinile
le usuc cu dragoste
și renasc cu puterea naturii .

-Traducere de Catalina Franco-
_________________________

C’è bisogno di luce
nel profondo dell‚anima
quando ci sono più pensieri delle parole
che rimangono come immagini
sullo schermo delle labbra socchiuse
per la paura di far uscire suoni stonati
e quando la solitudine
prevarica la mente
e sfuggire da me stessa non posso
immergo le mani nel dolore
le asciugo con la passione
e rinasco con la forza della natura

J. Csakanyi

Este posibil ca imaginea să conţină: 3 persoane, inclusiv Mihaela Tarlion, oameni stând jos şi interior

Emily Dickinson, ”Sunt lucruri ce zboară”-”Vi son cose che volano”-”Some things that fly there be”

03e729c7472e71fdeec01807bfbcff90
Emily Dickinson, ”Sunt lucruri ce zboară”-”Vi son cose che volano”-”Some things that fly there be”
 
Sunt lucruri ce zboară –
Păsări – Ore – Bondari –
Nu-i aici Elegia.
 
Sunt lucruri ce stau –
Dor – Deal – Veșnicie –
Nu contează nici ele.
 
Altele rămân, se înalță.
Pot oare eu tâlcui Înaltul?
Adâncă e Taina!
 
-traducere de Catalina Franco-
______________________________
 
Vi son cose che volano –
uccelli, ore, calabroni:
non è per queste l’elegia.
 
Vi son cose che restano –
il dolore ed i monti e l’eterno.
Nemmeno queste a me si addicono.
 
Altre sostano e sorgono.
Posso spiegare i cieli?
Com’è immoto l’enigma!
 
________
 
Some things that fly there be –
Birds – Hours – the Bumblebee –
Of these no Elegy.
 
Some things that stay there be –
Grief – Hills – Eternity –
Nor this behooveth me.
 
There are that resting, rise.
Can I expound the skies?
How still the Riddle lies!

Yves Bonnefoy, ”Fie ca lumea să dăinuie – Que ce monde demeure”

Pentru Irinel
__________

Yves Bonnefoy, ”Fie ca lumea să dăinuie  – Que ce monde demeure”

I

Ridic o ramură
Care s-a rupt. Frunzele
Sunt grele de apă și umbră
Ca și cerul acesta, de încă

Înainte de zi. O pământ,
Semne dezacordate, căi risipite,
Dar splendoare, splendoare-absolută,
Splendoare de fluviu,

Fie ca lumea să dăinuie,
În ciuda morții!
Să se strângă de ramură
Măslina verde.

II

Fie ca lumea să dăinuie,
Ca frunza perfectă
Sa păstreze mereu în arbore
Iminența fructului!

Iar pupezele, când cerul
Zorilor se deschide,
Să zboare întruna, de sub acoperișul
Hambarului gol,

Să se aștearnă apoi –
În legendă,
În nemișcare rămâie totul
Încă o oră.

III

Fie ca lumea să dăinuie!
Iar absența, cuvântul
Să fie doar unul, mereu,
În lucrul simplu.

Să fie unul altuia
Culoarea – umbrei,
Aurul rodului copt – aurului
Uscatei frunze.

Și să se despartă
Numai în moarte
Cum strălucire și apă cad de pe mână
Când se topește neaua.

IV

Oh, fie ca atâtea dovezi
Să nu se oprească
Precum cerul stingându-se
În balta seacă,

Fie ca lumea să dăinuie
Ca în seara asta,
Să ne culeagă alții
La nesfârșit, ca roade

Fie ca lumea să dăinuie,
Să intre, întruna,
Pulbere din lumina serii de vară
În sala goală,

Și să susure-întruna –
Pe drum
Apa dintr-o oră de ploaie-n
Lumină.

V

Fie ca lumea să dăinuie,
Cuvintele să nu devină
Nicicând oase
cenușii, ciugulite

De păsări, țipând,
Revendicând,
Risipind, noaptea noastră-n
Lumină.

Fie ca lumea să dăinuie
Cum se oprește timpul
Când se curăță rana
Copilului care plânge,

Iar când ne întoarcem
În întunericul camerei
Vedem că doarme în pace,
E noapte, dar e lumină.

VI

Să bei, spuse cea care
Se aplecase,
Când, încrezător, el plângea
După căderea-i.

Să bei, mâna ta să-mi desfacă
Rochia roșie,
Gura ta să primească
Febra sa bună.

Din răul tău aproape
Nimic să nu te mai ardă,
Să bei din apa ce este
Spiritul care visează.

VII

Pământul să vină la noi
Cu ochii închiși
Ca pentru-a ne cere
Mâna ce-ar fi să-l îndrume.

Și să ne spună: vocile noastre
Care nimic nu și-or lua
Să-și fie una alteia
Îndeajuns.

Trupurile noastre să caute
Un timp mai larg,
Mâinile noastre nimic să știe
Despre țărmul cellalt.

Copilul din nimic nască-se
Din înaltul fluviului
Să se ducă în nimic,
Din barcă în barcă.

VIII

Și încă o dată : vara
Doar un ceas o să aibă
Dar să ne fie vastă
Ca fluviul.

Căci în dorință
Și nu în vreme
Stă puterea uitării
Și a morții lucrare,

Și vezi, pieptul mi-e gol
În lumina unde
Tablouri nedescifrate, sumbre,
Trec repede.

-traducere de Catalina Franco-
__________________________

I

Je redresse une branche
Qui s’est rompue. Les feuilles
Sont lourdes d’eau et d’ombre
Comme ce ciel, d’encore

Avant le jour. Ô terre,
Signes désaccordés, chemins épars,
Mais beauté, absolue beauté,
Beauté de fleuve,

Que ce monde demeure,
Malgré la mort !
Serrée contre la branche
L’olive grise.

II

Que ce monde demeure,
Que la feuille parfaite
Ourle à jamais dans l’arbre
L’imminence du fruit !

Que les huppes, le ciel
S’ouvrant, à l’aube,
S’envolent à jamais, de dessous le toit
De la grange vide,

Puis se posent, là-bas
Dans la légende,
Et tout est immobile
Une heure encore.

III

Que ce monde demeure !
Que l’absence, le mot
Ne soient qu’un, à jamais,
Dans la chose simple.

L’un à l’autre ce qu’est
La couleur à l’ombre,
L’or du fruit mûr à l’or
De la feuille sèche.

Et ne se dissociant
Qu’avec la mort
Comme brillance et eau quittent la main
Où fond la neige.

IV

Oh, que tant d’évidence
Ne cesse pas
Comme s’éteint le ciel
Dans la flaque sèche,

Que ce monde demeure
Tel que ce soir,
Que d’autres que nous prennent
Au fruit sans fin,

Que ce monde demeure,
Qu’entre, à jamais,
La poussière brillante du soir d’été
Dans la salle vide,

Et ruisselle à jamais
Sur le chemin
L’eau d’une heure de pluie
Dans la lumière.

V

Que ce monde demeure,
Que les mots ne soient pas
Un jour ces ossements
Gris, qu’auront becquetés,

Criant, se disputant,
Se dispersant,
Les oiseaux, notre nuit
Dans la lumière.

Que ce monde demeure
Comme cesse le temps
Quand on lave la plaie
De l’enfant qui pleure.

Et lorsque l’on revient
Dans la chambre sombre
On voit qu’il dort en paix,
Nuit, mais lumière.

VI

Bois, disait celle qui
S’était penchée,
Quand il pleurait, confiant,
Après sa chute.

Bois, et qu’ouvre ta main
Ma robe rouge,
Que consente ta bouche
À sa bonne fièvre.

De ton mal presque plus
Rien ne te brûle,
Bois de cette eau, qui est
L’esprit qui rêve.

VII

Terre, qui vint à nous
Les yeux fermés
Comme pour demander
Qu’une main la guide.

Elle dirait : nos voix
Qui se prennent au rien
L’une de l’autre soient
Notre suffisance.

Nos corps tentent le gué
D’un temps plus large,
Nos mains ne sachent rien
De l’autre rive.

L’enfant naisse du rien
Du haut du fleuve
Et passe, dans le rien,
De barque en barque.

VIII

Et encore : l’été
N’aura qu’une heure
Mais la nôtre soit vaste
Comme le fleuve.

Car c’est dans le désir
Et non le temps
Qu’a puissance l’oubli
Et que mort travaille,

Et vois, mon sein est nu
Dans la lumière
Dont les peintures sombres, indéchiffrées,
Passent rapides.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, copac, plantă şi în aer liber

Cesare Pavese, ”Steaua azurului”-”Der Morgenstern”-”Lo steddazzu”*

Cesare Pavese, ”Steaua azurului”-”Der Morgenstern”-”Lo steddazzu”*

Omul singur se trezește când marea-i încă întunecată
Și stelele rătăcesc. O adiere caldă
Dinspre țărm se ridică, dinspre-al mării pat,
Îndulcind răsuflarea. Aceasta-i ora în care nimic
Nu se poate-întâmpla. Chiar și pipa atârnă-
Între dinți. Adormită-i și blânda bătaie a valului.
Omul singur a aprins deja un foc mare de ramuri
Și privește cum înroșește pământul. Chiar și marea
Nu peste mult timp va fi ca focul, o arsură.

Nimic nu-i mai amar decât zorii zilei
În care nimic n-o să se-întâmple. Nimic mai amar
Decât să n-ai niciun rost. Obosită atârnă pe cer
O stea verzuie, surprinsă de zori.
Privește marea întunecată încă și focul
La care omul, ca să facă ceva, se încălzește;
Privirea-i somnoroasă trece prin munții cețoși
Către-un pat de zăpadă. Nemiloasă-i
Trecerea timpului pentru cel ce nimic nu așteaptă .
Are vreun rost ca soarele să se ridice din mare
Și ziua cea lungă să-înceapă? Mâine
S-or întoarce zorile calde cu lumina lor diafană
Va fi tot ca ieri și nimic vreodată n-o să se-întâmple.
Omul cel singur ar vrea doar să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Omul își pregătește pipa domol și și-o aprinde.

-Traducere de Catalina Franco-
_________________________

Der einsame Mann steht auf, wenn das Meer noch dunkel ist
und die Sterne flackern. Ein milder Hauch
steigt vom Ufer auf, wo des Meeres Bett ist,
und besänftigt den Atem. Dies ist die Stunde, da nichts
geschehen kann. Selbst die Pfeife hängt zwischen den Zähnen
erloschen herab. Nächtlich ist das gedämpfte Plätschern.
Der einsame Mann hat ein großes Feuer aus Reisig entzündet
und sieht, wie es die Erde rötet. Auch das Meer
wird bald sein wie das Feuer: auflodernd in Flammen.

Nichts ist bitterer als das Aufdämmern eines Tages,
an dem nichts geschehen wird. Nichts ist bitterer
als diese Nutzlosigkeit. Am Himmel hängt müde
ein grünlicher Stern, überrascht von der Dämmerung.
Er sieht das noch dunkle Meer und den Feuerfleck,
an dem sich der Mann wärmt, um etwas zu tun;
er sieht, und er fällt aus dem Schlaf zwischen die düstern Berge,
wo ihn ein Schneebett erwartet. Das langsame Rinnen der Stunde
ist ohne Mitleid für den, der nichts mehr erwartet.

Lohnt es der Mühe, dass die Sonne entsteigt dem Meer
und ihr langes Tagwerk beginnt? Morgen
wird die laue Dämmrung zurückkehren mit dem durchscheinenden Licht,
und es wird sein wie gestern, und nichts wird jemals geschehen.
Der einsame Mann wollte am liebsten nur schlafen.
Wenn der letzte Stern am Himmel verlischt,
stopft der Mann langsam die Pfeife und zündet sie an.

-Ubersetztung von Roland Erb-

_______________________

L’uomo solo si leva che il mare è ancor buio
E le stelle vacillano. Un tepore di fiato
Sale su dalla riva, dov’è il letto del mare,
E addolcisce il respiro.Quest’è l’ora in cui nulla
Può accadere. Perfino la pipa tra i denti
Pende spenta. Notturno e il sommesso sciacquìo.
L’uomo solo ha già acceso un gran fuoco di rami
E lo guarda arrossare il terreno. Anche il mare
Tra non molto sarà come il fuoco, avvampante.

Non c’è cosa più amara che l’alba di un giorno
In cui nulla accadrà. Non c’è cosa più amara
Che l’inutilità. Pende stanca nel cielo
Una stella verdognola, sorpresa dall’alba.
Vede il mare ancor buio e la macchia di fuoco
A cui l’uomo, per fare qualcosa, si scalda;
Vede, e cade dal sonno tra le fosche montagne
Dov’è un letto di neve. La lentezza dell’ora
È spietata, per chi non aspetta più nulla.
Val la pena che il sole si levi dal mare
E la lunga giornata cominci? Domani
Tornerà l’alba tiepida con la diafana luce
E sarà come ieri e mai nulla accadrà.
L’uomo solo vorrebbe soltanto dormire.
Quando l’ultima stella si spegne nel cielo,
L’uomo adagio prepara la pipa e l’accende.

* In dialect înseamnă ”stea mare, verzuie”, nume atribuit planetei Venus.

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, nor, cer, în aer liber, natură şi apă

Yves Bonnefoy, ”Noaptea toată”-”Toute la nuit”

 

15589977_1830267227230425_8036612371369268027_n

Yves Bonnefoy, ”Noaptea toată”-”Toute la nuit”

Noaptea toată s-a mișcat prin cameră fiara.
Ce-i calea asta care nu vrea să sfârșească.
Noaptea toată a căutat țărmul barca.
Cine-s oare absenții ce-ar vrea să se întoarcă.
Noaptea toată sabia a cunoscut rana.
Ce-i chinul ce nimic nu poate să înțeleagă ?
Noaptea toată gemut-a în încăpere fiara.
Sângerând, tăgăduind lumina camerelor.
Ce este moartea ce nimic nu vindecă ?

O să te culci pe pământul acela simplu,
Despre care că-ți aparținea ai crezut?

Din neschimbatul cer rătăcitoare lumina
Își va-începe din nou eterna marină

Vei crede-a renaște în orele adânci
Din focul părăsit, din focul nu de tot stins.

Dar veni-va îngerul cu mâinile-i de cenușă
Să sugrume ardoarea ce n-are sfârșit.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Toute la nuit la bete a bougé dans la salle.
Qu’est-ce que ce chemin qui ne veut pas finir.
Toute la nuit la barque a cherché le rivage.
Qu’est – ce que ces absents qui veulent revenir.
Toute la nuit l’épée a connu la blessure.
Qu’est – ce que ce tourment qui ne sait rien saisir.
Toute la nuit la bete a gémi dans la salle.
Ensanglanté , nié la lumiere des salles.
Qu’est – ce que cette mort qui ne va rien guérir?

Tu te coucheras sur la terre simple,
De qui tenais-tu qu’elle t’appartînt?

Du ciel inchangé l’errante lumiere
Recommencera l’éternel marin

Tu croiras renaître aux heures profondes
Du feu renoncé, du feu mal éteint.

Mais l’ange viendra de ses mains de cendre
Étouffer l’ardeur qui n’a pas de fin.

 

 

 

Yves Bonnefoy, ”Ceea ce fără lumină a fost ”-”Ce qui fut sans lumière”

15697796_1833010810289400_4236046510945340392_n

 

Yves Bonnefoy, ”Ceea ce fără lumină a fost ”-”Ce qui fut sans lumière”
Dar e noapte acum, sunt singur,
Cei pe care i-am cunoscut în anii aceia
Vorbesc acolo și râd, într-o-încăpere
De unde lumina cade pe alee; și știu
Că am spus cuvinte ce, uneori hotărându-mi
Viața, sunt pe acest pământ, pământul acesta negru
Din jurul meu, labirint infinit
Al altor grădini mai mici cu serele lor
Pierdute, cu aleile lor, cu fâșiile întinse
În spatele gardului, cu magaziile
Unde mobile rupte, portrete fără de ramă,
Ulcioare și, uneori, oglinzi parcă-așteptând
Sub prelate, gata să prindă luminile care trec,
Toate mi-au fost, în afara timpului, întâia
Conștiință a lumii unde singur pășești.
-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

Mais c’est la nuit maintenant, je suis seul,
Les êtres que j’ai connus dans ces années
Parlent là-haut et rient, dans une salle
Dont tombe la lueur sur l’allée ; et je sais
Que les mots que j’ai dits, décidant parfois
De ma vie, sont ce sol, cette terre noire
Autour de moi, le dédale infini
D’autres menus jardins avec leurs serres
Défaites, leurs tuyaux sur des plates bandes
Derrière des barrières, leurs appentis
Où des meubles cassés, des portraits sans cadre,
Des brocs, et parfois des miroirs comme à l’aguets
Sous des bâches, prêts à s’ouvrir aux feux qui passent,
Furent aussi, hors du temps, ma première
Conscience de ce monde où l’on va seul.

Yves Bonnefoy, ”Frumoasa vară”-”Le bel été”

Yves Bonnefoy, ”Frumoasa vară”-”Le bel été”

Focul ne bântuia zilele și ni le-împlinea,
Fierul lui rănea timpul în diminețile tot mai gri,
Vântul lovea a moarte acoperișul-încăperilor,
Frigul nu mai sfârșea a ne-împresura inimile.
O vară frumoasă a fost, fadă, frântă și sumbră,
Ție-ți plăcea ploaia de vară blândă
Și-ți plăcea moartea ce stăpânea vara
În cabana tremurând din aripi de cenușă.
În acel an, ochii tăi începuseră chiar
Să distingă un semn mereu tot mai negru
Adus de pietre, vânturi, ape și frunze.
Așa că fierul mușca deja din pământul pierdut
Iar mândria ta deja iubea noua lumină,
Beția înfricoșării pe tărâmul verii.
Adesea, în tăcerea prăpastiei
Aud (sau vreau să aud, nu știu)
Un trup prăbușindu-se printre ramuri.
Lungă înceată-i
Căderea aceea oarbă; de nici un plâns
Întreruptă ori terminată vreodată.
Acum mă gândesc la procesiunea luminii
În țara fără de naștere și fără de moarte. ..

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

Le feu hantait nos jours et les accomplissait,
Son fer blessait le temps à chaque aube plus grise,
Le vent heurtait la mort sur le toit de nos chambres,
Le froid ne cessait pas d’environner nos cœurs.
Ce fut un bel été, fade, brisant et sombre,
Tu aimas la douceur de la pluie en été
Et tu aimas la mort qui dominait l’été
Du pavillon tremblant de ses ailes de cendre.
Cette année-là, tu vins à presque distinguer
Un signe toujours noir devant tes yeux porté
Par les pierres, les vents, les eaux et les feuillages.
Ainsi le soc déjà mordait la terre meuble
Et ton orgueil aima cette lumière neuve,
L’ivresse d’avoir peur sur la terre d’été.
Souvent dans le silence d’un ravin
J’entends (ou je désire entendre, je ne sais)
Un corps tomber parmi des branches. Longue et lente
Est cette chute aveugle; que nul cri
Ne vient jamais interrompre ou finir.
Je pense alors aux processions de la lumière
Dans le pays sans naître ni mourir..

Este posibil ca imaginea să conţină: plantă

Yves Bonnefoy, „Mormântul lui L.B.Alberti”-”Le tombeau d’Alberti”

sagrada-familia-barcelona

 

Yves Bonnefoy, „Mormântul lui L.B.Alberti”-”Le tombeau d’Alberti”

Și-a visat mormântul-în fațada aceea?
A presimțit oare harfa în piatră
Și-a voit ca sunetul arcaturilor
Să se facă aur fără materie, poezie?
Să nu schimbi nimic,
Îi spunea el maestrului său, altfel moartea
Va neliniști numerele, vei distruge
„Toată-această muzică”, viața noastră.
Fațada e neterminată, ca orice viață,
Dar numerele-s copiii, ce, simpli, se joacă,
Spre-a fi aur în apa unde-și croiesc drum.
Se-îmbrâncesc, se lovesc între ei,
Țipă, se stropesc cu lumină,
Se despart râzând când noaptea cade.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

Rêva-t-il son tombeau cette façade ?
Il pressentit la harpe dans la pierre
Et voulut que le son de ces arcatures
Se fît or sans matière, poésie.

Ne change rien,
Disait-il à son maître d’œuvre, sinon la mort
Ravagera les nombres, tu détruiras
“Toute cette musique”, notre vie ?

La façade est inachevée, comme toute vie,
Mais les nombres y sont enfants, qui y jouent, simples,
A être de l’or dans l’eau où ils pataugent.

Ils se bousculent, ils se donnent des coups,
Ils crient, ils s’éclaboussent de lumière,
Ils se séparent en riant quand la nuit tombe.
_____________________________
Gaudi, ”Sagrada Familia”’

Yves Bonnefoy, ”Cuvântul de seară ”-”La parole du soir”

 

Yves Bonnefoy, ”Cuvântul de seară – La parole du soir”

Țara de-început de octombrie nu avea rod
Care să nu cadă în iarbă, iar păsările să nu vină
cu țipăt de-absență și de bolovăniș
pe-coasta-naltă și gârbovită spre noi grăbind.

Cuvântul meu de seară,
Tu – rece ca strugurul de astă-toamnă,
Dar în suflet vinul deja îți arde și-mi aflu
Între pereții tăi singura căldură adevărată.

Nava sfârșitului de octombrie, clar,
poate veni. Vom ști să topim cele două lumini,
O, luminoasa mea navă pe mări rătăcind,

Claritate de noapte venind, claritate-a vorbirii,
– Brumă urcând din tot ce e viu
Și tu, jarul luminii mele în moarte.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Le pays du début d’octobre n’avait fruit

Qui ne se déchirât dans l’herbe, et ses oiseaux

en venaient a des cris d’absence et de rocaille

sur un haut flanc courbé qui se hâtait vers nous.

Ma parole du soir,

Comme un raisin d’arriere-automne tu as froid,

Mais le vin déja brule en ton âme et je trouve

Ma seule chaleur vraie dans tes murs fondateurs.

Le vaisseau d’un achevement d’octobre, clair,

peut venir. Nous saurons meler ces deux lumieres,

Ô mon vaisseau illuminé errant en mer,

Clarté de proche nuit et clarté de parole,

– Brume qui montera de toute chose vive

Et toi, mon rougeoiement de lampe dans la mort.

Yves Bonnefoy, ”Cuvântul de seară ”-”La parole du soir”

rougeoiement-matinal-1946818718-1470952

 

Yves Bonnefoy, ”Cuvântul de seară – La parole du soir”

Țara de-început de octombrie nu avea rod
Care să nu cadă în iarbă, iar păsările să nu vină
cu țipăt de-absență și de bolovăniș
pe-coasta-naltă și gârbovită spre noi grăbind.

Cuvântul meu de seară,
Tu – rece ca strugurul de astă-toamnă,
Dar în suflet vinul deja îți arde și-mi aflu
Între pereții tăi singura căldură adevărată.

Nava sfârșitului de octombrie, clar,
poate veni. Vom ști să topim cele două lumini,
O, luminoasa mea navă pe mări rătăcind,

Claritate de noapte venind, claritate-a vorbirii,
– Brumă urcând din tot ce e viu
Și tu, jarul luminii mele în moarte.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Le pays du début d’octobre n’avait fruit

Qui ne se déchirât dans l’herbe, et ses oiseaux

en venaient a des cris d’absence et de rocaille

sur un haut flanc courbé qui se hâtait vers nous.

Ma parole du soir,

Comme un raisin d’arriere-automne tu as froid,

Mais le vin déja brule en ton âme et je trouve

Ma seule chaleur vraie dans tes murs fondateurs.

Le vaisseau d’un achevement d’octobre, clair,

peut venir. Nous saurons meler ces deux lumieres,

Ô mon vaisseau illuminé errant en mer,

Clarté de proche nuit et clarté de parole,

– Brume qui montera de toute chose vive

Et toi, mon rougeoiement de lampe dans la mort.