Pentru Irinel
__________
Yves Bonnefoy, ”Fie ca lumea să dăinuie – Que ce monde demeure”
I
Ridic o ramură
Care s-a rupt. Frunzele
Sunt grele de apă și umbră
Ca și cerul acesta, de încă
Înainte de zi. O pământ,
Semne dezacordate, căi risipite,
Dar splendoare, splendoare-absolută,
Splendoare de fluviu,
Fie ca lumea să dăinuie,
În ciuda morții!
Să se strângă de ramură
Măslina verde.
II
Fie ca lumea să dăinuie,
Ca frunza perfectă
Sa păstreze mereu în arbore
Iminența fructului!
Iar pupezele, când cerul
Zorilor se deschide,
Să zboare întruna, de sub acoperișul
Hambarului gol,
Să se aștearnă apoi –
În legendă,
În nemișcare rămâie totul
Încă o oră.
III
Fie ca lumea să dăinuie!
Iar absența, cuvântul
Să fie doar unul, mereu,
În lucrul simplu.
Să fie unul altuia
Culoarea – umbrei,
Aurul rodului copt – aurului
Uscatei frunze.
Și să se despartă
Numai în moarte
Cum strălucire și apă cad de pe mână
Când se topește neaua.
IV
Oh, fie ca atâtea dovezi
Să nu se oprească
Precum cerul stingându-se
În balta seacă,
Fie ca lumea să dăinuie
Ca în seara asta,
Să ne culeagă alții
La nesfârșit, ca roade
Fie ca lumea să dăinuie,
Să intre, întruna,
Pulbere din lumina serii de vară
În sala goală,
Și să susure-întruna –
Pe drum
Apa dintr-o oră de ploaie-n
Lumină.
V
Fie ca lumea să dăinuie,
Cuvintele să nu devină
Nicicând oase
cenușii, ciugulite
De păsări, țipând,
Revendicând,
Risipind, noaptea noastră-n
Lumină.
Fie ca lumea să dăinuie
Cum se oprește timpul
Când se curăță rana
Copilului care plânge,
Iar când ne întoarcem
În întunericul camerei
Vedem că doarme în pace,
E noapte, dar e lumină.
VI
Să bei, spuse cea care
Se aplecase,
Când, încrezător, el plângea
După căderea-i.
Să bei, mâna ta să-mi desfacă
Rochia roșie,
Gura ta să primească
Febra sa bună.
Din răul tău aproape
Nimic să nu te mai ardă,
Să bei din apa ce este
Spiritul care visează.
VII
Pământul să vină la noi
Cu ochii închiși
Ca pentru-a ne cere
Mâna ce-ar fi să-l îndrume.
Și să ne spună: vocile noastre
Care nimic nu și-or lua
Să-și fie una alteia
Îndeajuns.
Trupurile noastre să caute
Un timp mai larg,
Mâinile noastre nimic să știe
Despre țărmul cellalt.
Copilul din nimic nască-se
Din înaltul fluviului
Să se ducă în nimic,
Din barcă în barcă.
VIII
Și încă o dată : vara
Doar un ceas o să aibă
Dar să ne fie vastă
Ca fluviul.
Căci în dorință
Și nu în vreme
Stă puterea uitării
Și a morții lucrare,
Și vezi, pieptul mi-e gol
În lumina unde
Tablouri nedescifrate, sumbre,
Trec repede.
-traducere de Catalina Franco-
__________________________
I
Je redresse une branche
Qui s’est rompue. Les feuilles
Sont lourdes d’eau et d’ombre
Comme ce ciel, d’encore
Avant le jour. Ô terre,
Signes désaccordés, chemins épars,
Mais beauté, absolue beauté,
Beauté de fleuve,
Que ce monde demeure,
Malgré la mort !
Serrée contre la branche
L’olive grise.
II
Que ce monde demeure,
Que la feuille parfaite
Ourle à jamais dans l’arbre
L’imminence du fruit !
Que les huppes, le ciel
S’ouvrant, à l’aube,
S’envolent à jamais, de dessous le toit
De la grange vide,
Puis se posent, là-bas
Dans la légende,
Et tout est immobile
Une heure encore.
III
Que ce monde demeure !
Que l’absence, le mot
Ne soient qu’un, à jamais,
Dans la chose simple.
L’un à l’autre ce qu’est
La couleur à l’ombre,
L’or du fruit mûr à l’or
De la feuille sèche.
Et ne se dissociant
Qu’avec la mort
Comme brillance et eau quittent la main
Où fond la neige.
IV
Oh, que tant d’évidence
Ne cesse pas
Comme s’éteint le ciel
Dans la flaque sèche,
Que ce monde demeure
Tel que ce soir,
Que d’autres que nous prennent
Au fruit sans fin,
Que ce monde demeure,
Qu’entre, à jamais,
La poussière brillante du soir d’été
Dans la salle vide,
Et ruisselle à jamais
Sur le chemin
L’eau d’une heure de pluie
Dans la lumière.
V
Que ce monde demeure,
Que les mots ne soient pas
Un jour ces ossements
Gris, qu’auront becquetés,
Criant, se disputant,
Se dispersant,
Les oiseaux, notre nuit
Dans la lumière.
Que ce monde demeure
Comme cesse le temps
Quand on lave la plaie
De l’enfant qui pleure.
Et lorsque l’on revient
Dans la chambre sombre
On voit qu’il dort en paix,
Nuit, mais lumière.
VI
Bois, disait celle qui
S’était penchée,
Quand il pleurait, confiant,
Après sa chute.
Bois, et qu’ouvre ta main
Ma robe rouge,
Que consente ta bouche
À sa bonne fièvre.
De ton mal presque plus
Rien ne te brûle,
Bois de cette eau, qui est
L’esprit qui rêve.
VII
Terre, qui vint à nous
Les yeux fermés
Comme pour demander
Qu’une main la guide.
Elle dirait : nos voix
Qui se prennent au rien
L’une de l’autre soient
Notre suffisance.
Nos corps tentent le gué
D’un temps plus large,
Nos mains ne sachent rien
De l’autre rive.
L’enfant naisse du rien
Du haut du fleuve
Et passe, dans le rien,
De barque en barque.
VIII
Et encore : l’été
N’aura qu’une heure
Mais la nôtre soit vaste
Comme le fleuve.
Car c’est dans le désir
Et non le temps
Qu’a puissance l’oubli
Et que mort travaille,
Et vois, mon sein est nu
Dans la lumière
Dont les peintures sombres, indéchiffrées,
Passent rapides.
catalinafrancoblog 