Din Dâmbovicioara, cu firească sfială, în traducerea mea, un minunat poem baudelaireian … __________________________________________________________
Charles Baudelaire, ”Unei trecătoare – A une passante”
Asurzitoare, strada, în jurul meu gemea. Subțire și înaltă, durere maiestuoasă, În văl de mare doliu, c-o mână fastuoasă, Impunător, femeia, trecu prin fața mea,
Cu pas vioi și sprinten, picioare de statuie. Un cer livid din ochi-i ce semănau furtune, Plăcerea ce ucide și vraja care doare Eu am băut, aprins, și beat de încântare.
Un fulger… apoi noaptea! – Fugară frumusețe Tu care c-o privire m-ai renăscut deodată, Te voi vedea de-a-pururi doar în eternitate?
Altunde, prea târziu! ori poate niciodată! Căci calea tu nu-mi știi, eu – unde tu dispari, O, tu, zadarnic dragă, o tu, care știai!
-traducere de Catalina Franco- ______________________________
La rue assourdissante autour de moi hurlait. Longue, mince, en grand deuil, douleur majestueuse, Une femme passa, d’une main fastueuse Soulevant, balançant le feston et l’ourlet;
Agile et noble, avec sa jambe de statue. Moi, je buvais, crispé comme un extravagant, Dans son oeil, ciel livide où germe l’ouragan, La douceur qui fascine et le plaisir qui tue.
Un éclair… puis la nuit! — Fugitive beauté Dont le regard m’a fait soudainement renaître, Ne te verrai-je plus que dans l’éternité?
Ailleurs, bien loin d’ici! trop tard! jamais peut-être! Car j’ignore où tu fuis, tu ne sais où je vais, Ô toi que j’eusse aimée, ô toi qui le savais!
Adam Zagajewski, ”Scrisoare de la un cititor – List od czytelnika”
Prea mult despre moarte prea mult despre umbre. Scrie despre viață despre o zi normală despre setea de armonie.
Clopoțelul școlii poate fi un model de moderație, chiar de erudiție.
Prea mult despre moarte, și mult prea mult despre farmecul ei amar.
Uite, cum lumea înghesuită în stadioane strâmte cântă imnuri de ură.
Prea multă muzică, prea puțin înțelegere, pace, înțelepciune.
Scrie mai bine despre clipele-n care punțile prieteniei par mai trainice decât ale disperării.
Scrie despre iubire, despre serile înalte, despre zori scrie și despre pomi, despre răbdarea fără sfârșit a luminii.
-traducere de Catalina Franco- ______________________________
Za dużo o śmierci, o cieniach. Napisz o życiu, o zwykłym dniu, o pragnieniu ładu. Dzwonek szkolny może być wzorem umiarkowania, nawet erudycji. Za dużo śmierci, zbyt wiele czarnego olśnienia. Zobacz, narody stłoczone na ciasnych stadionach śpiewają hymny nienawiści. Za dużo muzyki za mało zgody, spokoju, rozumu. Napisz o chwilach, kiedy kładki przyjaźni zdają się trwalsze niż rozpacz. Napisz o miłości, o długich wieczorach, o poranku, o drzewach, o nieskończonej cierpliwości światła.
Jorge Luis Borges, ”Limbii germane – An die deutsche Sprache – Al idioma alemán”
Destinul meu e limba spaniolă, bronzul lui Francisco Quevedo, însă în preumblarea lentă a nopții melodii mai adânci în mine mă încântă. Unele mi-au fost date odată cu sângele – o, glas al lui Shakespeare și al Scripturii -, altele – de generoasa întâmplare, însă pe tine, dulce limbă-a Germaniei, te-am ales, te-am căutat eu însumi. În nopți fără somn, prin gramatici, prin junglele declinărilor, prin lexicoanele unde nicicând nu afli nuanța visată – pe tine te-am cautat. Nopțile-mi pline sunt de Virgilius, spuneam odată; Aș spune că și de Hölderlin și de Angel Silesius. Cântul privighetorii la cer Heine mi-l dărui; Goethe – norocul iubirii târzii – , pe cât iertător, pe-atât mercenar; Keller, acel trandafir de o mână lăsat pe mâna mortului pe care-l iubea, care, de-i roșu ori alb, nicicând n-o afla. Tu, limba Germaniei, tu ești cea mai de seamă operă-a ta: iubire împletită din voci întrețesute și din vocale deschise, din sunete care permit și studiatul hexametru al grecilor, și vocile nopților și pădurilor. Te voi fi știut cândva. Astăzi, la capăt de ani obosiți, mi te-arăți mie îndepărtată precum algebra și luna.
-traducere de Catalina Franco- ______________________________
Mein Schicksal ist die Sprache Kastiliens, Das Erz Francisco de Quevedos, Doch in der langsam schreitenden Nacht Entzücken mich andere, vertrautere Klänge. Einer wurde mir vom Blut geschenkt – O Stimme Shakespeares und der Heiligen Schrift –, Andere vom Zufall, dem freigebigen, Aber dich, süße Sprache Deutschlands, Dich habe ich gewählt und gesucht, einsam. In Nachtwachen mit Grammatiken, Im Dschungel der Deklinationen, Des Wörterbuchs, das nie die genaue Schattierung trifft, kam ich dir näher. Meine Nächte sind angefüllt mit Vergil, Sagte ich einmal; das hätte ich auch von Hölderlin sagen können und von Angelus Silesius. Heine hat mir seine hohen Nachtigallen geschenkt; Goethe das Glück einer späten Liebe, Nachsichtig und zugleich verpflichtend; Keller die Rose, die eine Hand in der Faust Eines Toten läßt, der sie liebte Und nie wissen wird, ob sie weiß ist oder rot. Du, deutsche Sprache, bist Deutschlands Größtes Werk: Die verschlungene Liebe Zusammengesetzter Stimmen, die offenen Vokale, die Laute, die den gelehrten Hexameter des Griechen erlauben Und dein Rauschen von Wäldern und Nächten. Einmal habe ich dich besessen. Heute, am Rande Ermüdeter Jahre, sehe ich dich von Fern wie die Algebra und den Mond.
-Übersetzung von Curt Meyer-Clason- ____________________________ Mi destino es la lengua castellana, el bronce de Francisco de Quevedo, pero en la lenta noche caminada me exaltan otras músicas más íntimas. Alguna me fue dada por la sangre – oh voz de Shakespeare y de la Escritura –, otras por el azar, que es dadivoso, pero a ti, dulce lengua de Alemania, te he elegido y buscado, solitario. A través de vigilias y gramáticas, de la jungla de las declinaciones, del diccionario, que no acierta nunca con el matiz preciso, fui acercándome. Mis noches están llenas de Virgilio, dije una vez; también pude haber dicho de Hölderlin y de Angelus Silesius. Heine me dio sus altos ruiseñores; Goethe, la suerte de un amor tardío, a la vez indulgente y mercenario; Keller, la rosa que una mano deja en la mano de un muerto que la amaba y que nunca sabrá si es blanca o roja. Tú, lengua de Alemania, eres tu obra capital: el amor entrelazado de las voces compuestas, las vocales abiertas, los sonidos que permiten el estudioso hexámetro del griego y tu rumor de selvas y de noches. Te tuve alguna vez. Hoy, en la linde de los años cansados, te diviso lejana como el álgebra y la luna.
R. M. Rilke, ” Zi de toamna – Giorno d’autunno – Jour d’automne – Herbsttag”
E vremea, Doamne: Vara a fost lungă. Pe ceasul soarelui așterne umbră, pe șesuri lasă să zboare vântul. Dă poruncă de bogăție roadelor; mai dă-le câteva zile calde, pârga grăbește-le-o, și vinului gros dulceață adaugă. Cine casă n-are nu-și va mai clădi. De-acuma cel singur singur mult timp va fi, Cel singur singur mult timp de-acuma va fi, va veghea, va citi, lungi scrisori va scrie, va rătăci-n lung și-n lat pe alei, neliniștit în vaierul frunzelor. -traducere de Catalina Franco- _________________________________ Signore: è tempo . Grande era l’arsura . Deponi l’ombra sulle meridiane, libera il vento sopra la pianura. Fa’ che sia colmo ancora il frutto estremo; concedi ancora un giorno’ di tepore, .che il frutto giunga a maturare, e spremi nel grave vino l’ultimo sapore. Chi non ha casa adesso, non l’avrà. Chi è solo a lungo solo dovrà stare, leggere nelle veglie, e lunghi fogli scrivere, e incerto sulle vie tornare dove nell’aria fluttuano le foglie. ………………………………………………………….. Seigneur il est maintenant temps. L’été fut très grand Repose ton ombre sur les cadrans solaires et détache les vents sur les plaines. Ordonne aux derniers fruits d’être pleins accorde-leur encore deux jours du sud Force-les à la plénitude et chasse dernières douceurs dans le vin lourd. Qui maintenant n’a point de maison, n’en bâtira plus qui maintenant est seul, le restera longtemps il veillera, lira, écrira de longues lettres et inquiet, fera les cent pas dans les allées quand les feuilles tournent en rond. ……………………………………………………… Herr: Es ist Zeit. Der Sommer war sehr groß. Leg deinen Schatten auf die Sonnenuhren, und auf den Fluren laß die Winde los. Befiehl den letzten Früchten voll zu sein; gib ihnen noch zwei südlichere Tage, dränge sie zur Vollendung hin und jage die letzte Süße in den schweren Wein. Wer jetzt kein Haus hat, baut sich keines mehr. Wer jetzt allein ist, wird es lange bleiben, wird wachen, lesen, lange Briefe schreiben und wird in den Alleen hin und her unruhig wandern, wenn die Blätter treiben.
Știi ce e frumos aici? Uite: mergem, lăsăm toate urmele astea în nisip, și ele rămân acolo, aliniate, precise. Dar mâine, mâine o să te scoli, o să te uiți la plaja asta minunată și nu va mai fi nimic, nici o urmă, nici un semn, nimic. Noaptea, marea șterge tot. Marea ascunde. Parcă nimeni n-ar fi trecut vreodată. Parcă n-am fi fost niciodată. Dacă se află un loc în lume în care să nu te poți gândi la nimic, acel loc e aici. Nu mai e pământ, nu e încă mare. Nu e viață falsă, nu e viață reală. E timp. Timp care trece. Doar asta.
-traducere de Catalina Franco- _______________________________
Sai cos’e bello, qui? Guarda: noi camminiamo, lasciamo tutte quelle orme sulla sabbia, e loro restano li, precise, ordinate. Ma domani, ti alzerai, guarderai questa grande spiaggia e non ci sara piu nulla, un’orma, un segno qualsiasi, niente. Il mare cancella, di notte. La marea nasconde. E’ come se non fosse mai passato nessuno. E’ come se noi non fossimo mai esistiti. Se c’e un luogo, al mondo, in cui puoi non pensare a nulla, quel luogo e qui. Non e piu terra, non e ancora mare. Non e vita falsa, non e vita vera. E’ tempo. Tempo che passa. E basta.
Noaptea-i stăpână asupra ramurilor Inimii mele Prin ceață și din depărtări iți vorbesc, Pământ nemișcat unde nimic nu-i adevărat Decât murmurul apei ce cântă.
Mai în vârstă, dar fără vârstă, Am privirea copilului solitar Multa vreme timp oglindind Iazuri și arbori. Cu toată noaptea atât de lungă, Rezistă încercărilor – inima.
Cântecul meu adânc e doar ploaia cu pale panglice, Cântecul meu nu e decât o șoaptă fără cuvinte, Iar câteodată ai spune că-i interminabila frază A vântului împrăștiindu-se peste țară.
-traducere de Catalina Franco- ______________________________ La nuit gouverne les branchages de mon coeur Je vous parle à travers la brume et la distance, Terre immobile où rien n’est vrai Que ce murmure d’eau qui chante.
Plus vieux mais non vieilli, J’ai le regard de l’enfant solitaire Qui reflète longtemps les étangs et les arbres. Il dure à l’épreuve, le coeur, Malgré la nuit si longue.
Mon chant profond n’est que la pluie aux tresses pâles, Mon chant n’est qu’un murmure sans paroles, Et l’on dirait parfois la phrase interminable Du vent qui se disperse à travers la campagne.
Emily Dickinson, ”O lume-am pierdut – I lost a world”
Varianta 1
O lume-am pierdut cândva. Găsit-a-o cineva? O s-o știi după stelele Ce-i înconjură fruntea.
Bogatul n-ar observa-o; Dar ochiului meu auster Mai mult ca ducații îi e. O, doamne, găsește-mi-o!
Varianta 2
Cândva am pierdut o lume. Va fi găsit-o vreunul ? O s-o cunoști după stelele De pe fruntea ei.
Bogatul n-ar observa-o; Dar pentru ochiul meu auster E mai presus de orice. O, doamne, găsește-mi-o! ___________________________ -traducere de Catalina Franco- ___________________________
I lost a world the other day. Has anybody found? You ’ll know it by the row of stars Around its forehead bound.
A rich man might not notice it; Yet to my frugal eye Of more esteem than ducats. Oh, find it, sir, for me!
Margherita Guidacci, ”Golul și formele – Il vuoto e le forme”
Dacă din piatră și nu din aer era zidul tău dacă nu prin perete s-ar fi atins pomii tăi, dacă zăbrelele înalte ale umbrei ce-ți zgârie sufletul erau umbra unor zăbrele reale de care să te agăți, dacă mi-aș fi amintit de clicul ușii în urma ta închizându-se și de zăngănitul cheilor de la la centura temnicerului ce se depărta: ce ușurare ai trăi în oroare! Fiindcă ce se închide se poate din nou deschide, stânca cea mai impunătoare ar putea fi distrusă. Dar unde ești tu nu există ușă, și nicio ușă n-o și se crape. Și nici perete nu e: și n-o să cadă niciun perete. Zăbrelele umbrei sunt zăbrelele adevărate, din rădăcina nu vor fi smulse. Tu ai hotare cu aerul, tu atingi arborii, tu culegi florile, și tu ești liberă, și ție-ți-ești închisoarea ce umblă.
-traducere de Catalina Franco- ______________________________
Se il muro fosse di pietra e non d’aria, se attraverso il muro non si toccassero gli alberi, se le alte sbarre d’ombra che ti rigano l’anima fossero l’ombra di vere sbarre a cui potersi aggrappare, se ricordassi lo scatto d’una porta che si chiude alle tue spalle e il tintinnìo delle chiavi alla cintura del carceriere che si allontana: quale sollievo ne avresti nell’orrore! Perché ciò che si chiude può tornare ad aprirsi, la rocca più imponente può essere distrutta. Ma dove sei non è porta, e nessuna porta s’aprirà. E non è muro: nessun muro sarà abbattuto. Le sbarre d’ombra sono le vere sbarre, non saranno divelte. Tu confini con l’aria, tocchi gli alberi, cogli i fiori, sei libera, e sei tu stessa la tua prigione che cammina.
La cosa importante è di non smettere mai di interrogarsi. La curiosità esiste per ragioni proprie. Non si può fare a meno di provare riverenza quando si osservano i misteri dell'eternità, della vita, la meravigliosa struttura della realtà. Basta cercare ogni giorno di capire un po' il mistero. Non perdere mai una sacra curiosità. ( Albert Einstein )
catalinafrancoblog 