Paul Celan, „A – Nimănui roză”-„Die Niemandsrose”
Pământul era în ei și
ei săpau.
Săpau și săpau, așa se ducea
ziua lor, noaptea lor. Și nu-l lăudau pe Dumnezeu,
care, așa auziseră ei, voia toate aceste,
care, așa auziseră ei, știa toate aceste.
Săpau și nimic nu mai auzeau;
nu deveneau înțelepți, nu inventau nici un cântec,
la nici o limbă nu se gândeau.
Săpau.
Veni o liniște, veni și o furtună,
mările veniră toate.
Sap eu, sapi tu și sapă și viermele,
și cel care acolo jos cânta spune: ei sapă.
O, un, o, niciun, o, nimeni, o, tu:
Asta unde ducea, când nicăieri nu ducea?
O, tu sapi și eu sap, și pân-la tine mă îngrop ,
iar pe deget învie inelul.
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Es war erde in ihnen, und
sie gruben.
Sie gruben und gruben, so ging
ihr Tag dahin, ihre Nacht. Und sie lobten nicht Gott,
der, so hörten sie, alles dies wollte,
der, so hörten sie, alles dies wusste.
Sie gruben und hörten nichts mehr ;
sie wurden nicht weise, erfanden kein Lied,
erdachten sich keinerlei Sprache.
Sie gruben.
Es kam eine Stille, es kam auch ein Sturm,
es kamen die Meere alle.
Ich grabe, du gräbst, und es gräbt auch der Wurm,
und das Singende dort sagt : sie graben.
O einer, o keiner, o niemand, o du :
Wohin ging’s, da’s nirgendhin ging ?
O du gräbst und ich grab, und ich grab mich dir zu,
und am Finger erwacht uns der Ring.
Oscar Vladislas de Lubicz Milosz, ”Lalie”
Parcul bolnav de lună era adânc ca un suflet,
Culoarea nopții ca durerea era de frumoasă…
(Toate astea-s așa departe, așa de departe!)
În parcul bolnav de lună domnea aceea a cărei viață
Era sora morții brizelor de deasupra florilor.
Culoarea nopții frumoasă ca durerea era.
(Toate astea-s așa departe, așa de departe!)
Brizele grădinilor Nordului și florile știau numele
Celei ce gândul lor era și-a lor melancolie.
(Toate astea-s așa departe, așa de departe!)
Luna pe cerul adânc cânta: Somn dulce, somn dulce, Lalie,
Lalie a parcurilor ce-or îngălbeni, Lalie a rozelor care-or muri!
Lalie se numea melancolia mea.
(Toate astea-s așa departe, așa de departe!)
Lalie avea ochi ca ora lagunelor care
pălesc când își presimt întunericul;
(Toate astea-s așa departe, așa de departe!)
Doi fluturi de-un roșu mort erau buzele
Lui Lalie, prințesa tainică a lunii,
Ah! Sărutările tale dulci, Lalie, nopți de-aprilie cu întunecimile-i calde…
(Toate astea-s așa departe, așa de departe!)
Dragostea mea mai puțin ca un înger era, ceva mai mult
Ca o floare, dragostea mea, pierduta mea dragoste!
(Toate astea-s așa departe, așa de departe!)
Gândul meu era la durerea zilelor când chiar fericirea
Deplânge blândețea de-a se simți ca din mai.
– Dragostea mea, dragostea mea depărtată, pierduta mea dragoste!
(Toate astea-s așa departe, aşa de departe!)
Iar acum neaua cade-n fulgi grei de uitare,
Cade, cade încet, cade pe mormântul dragostei mele
(Toate astea-s așa departe, așa de departe!)
Somn dulce, somn dulce, dulce Lalie, Lalie
A trandafirilor morți, a-ngălbenitelor parcuri!
În mormântul iubirii, somn dulce, somn dulce!
(Ah, toate astea-s așa de vechi, așa de vechi!)
Le parc malade de lune était profond comme une âme,
La couleur de la nuit était belle comme la douleur…
(Toutes ces choses sont si loin, si loin !)
Au parc malade de lune régnait une dont la vie
Était sœur de la mort des brises sur les fleurs.
La couleur de la nuit était belle comme la douleur.
(Toutes ces choses sont si loin, si loin !)
Les brises des jardins du Nord et les fleurs savaient le nom
De celle qui était leur pensée et leur mélancolie.
(Toutes ces choses sont si loin, si loin !)
La lune, au ciel profond, chantait : Bon sommeil, bon sommeil, Lalie,
Lalie des parcs qui jauniront, Lalie des roses qui mourront !
Lalie était le nom de ma mélancolie.
(Toutes ces choses sont si loin, si loin !)
Les yeux de Lalie étaient l’heure où les lagunes
Pâlissent étrangement de pressentir les ténèbres ;
(Toutes ces choses sont si loin, si loin !)
Deux papillons d’un rouge mort étaient les lèvres
De Lalie, la princesse confidente de la lune,
Ah ! Les beaux baisers de Lalie, les nuits d’avril aux tièdes ténèbres …
(Toutes ces choses sont si loin, si loin !)
Mon amour était un peu moins qu’un ange, un peu plus
Qu’une fleur, mon amour, mon amour perdu !
(Toutes ces choses sont si loin, si loin !)
Ma pensée était la langueur des jours où le bonheur lui-même
Pleure de la douceur de se sentir de Mai.
— Ô mon amour, mon lointain amour, mon amour perdu !
(Toutes ces choses sont si loin, si loin !)
Et maintenant la neige tombe en lourds flocons d’oubli,
Tombe, tombe lentement, tombe sur le sépulcre de mon amour
(Toutes ces choses sont si loin, si loin !)
Bon sommeil, bon sommeil, Lalie douce, Lalie
Des roses mortes, des parcs jaunis !
Dans le sépulcre de l’amour, mon sommeil, bon sommeil !
(Ah, toutes ces choses sont si vieilles, si vieilles !)
Fernando Pessoa, ”Contemplu lacul tăcut”-”
Contemplo il lago silenzioso”-”Contemplo o lago mudo”
Contemplu lacul tăcut
boarea-l face să se-înfioare.
Nu știu dacă gândesc la tot
sau dacă-s uitat de tot.
Lacul nu-mi spune nimic
nici boarea ce-l unduie.
Nu știu dacă sunt fericit
nici dacă doresc să fiu.
Tremurătoare creste surâd
pe apa adormită.
Pentru ce-avut-am vise
a mea singură viață?
-traducere de Catalina Franco-
________________________
Contemplo il lago silenzioso
che la brezza fa rabbrividire.
Non so se penso a tutto
o se tutto mi dimentica.
Nulla il lago mi dice
né la brezza cullandolo.
Non so se sono felice
né se desidero esserlo.
Tremuli solchi sorridono
sull’acqua addormentata.
Perché ho fatto dei sogni
la mia unica vita?
___________________
Contemplo o lago mudo
Que uma brisa estremece.
Não sei se penso em tudo
Ou se tudo me esquece.
O lago nada me diz,
Não sinto a brisa mexê-lo
Não sei se sou feliz
Nem se desejo sê-lo.
Trêmulos vincos risonhos
Na água adormecida.
Por que fiz eu dos sonhos
A minha única vida?
N-au greșit niciodată Vechii Maeștri
Atât de bine au înțeles suferința-n
Umana sa ipostază; cum cineva se așează
În timp ce altul mănâncă ori deschide-o fereastră ori doar se plimbă;
Cum, la vârsta lor respectabilă, cu ardoare așteaptă bătrânii
Nașterea miraculoasă, trebuie întotdeauna să fie
Copii care nu asta neapărat doreau să se întâmple, să patineze
Pe iazul de la marginea pădurii:
Nu au uitat niciodată
Că și cel mai groaznic chin trebuie oricum să-și
Urmeze cursul într-un ungher, într-un loc neplăcut
În care câinii merg înainte cu viața lor de câine iar calul bătut crunt
Își scrâșnește ne-vina în spatele unui copac.
În Icarus de Breughel, de pildă: cum totul pare
într-atât de tihnit să ignore dezastrul; plugarul poate
C-a auzit bufnitura, strigătul disperat,
Dar pentru el nu era o cădere-însemnată; soarele strălucea
În timp ce picioarele albe dispăreau în apa
Verde; și-n frumoasa navă costisitoare trebuie să fi văzut
Ceva uimitor, un băiat căzând din ceruri,
avea unde să ajungă și-n liniște să navigheze.
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
About suffering they were never wrong,
The Old Masters; how well, they understood
Its human position; how it takes place
While someone else is eating or opening a window or just walking dully along;
How, when the aged are reverently, passionately waiting
For the miraculous birth, there always must be
Children who did not specially want it to happen, skating
On a pond at the edge of the wood:
They never forgot
That even the dreadful martyrdom must run its course
Anyhow in a corner, some untidy spot
Where the dogs go on with their doggy life and the torturer’s horse
Scratches its innocent behind on a tree.
In Breughel’s Icarus, for instance: how everything turns away
Quite leisurely from the disaster; the ploughman may
Have heard the splash, the forsaken cry,
But for him it was not an important failure; the sun shone
As it had to on the white legs disappearing into the green
Water; and the expensive delicate ship that must have seen
Something amazing, a boy falling out of the sky,
had somewhere to get to and sailed calmly on.
Mă golesc de numele altora. Îmi golesc buzunarele.
Îmi golesc ghetele și le las lângă drum.
Noaptea întorc ceasurile;
Deschid albumul familiei și mă uit la mine băiat.
La ce bun? Orele și-au făcut treaba.
Îmi spun propriul meu nume. Spun la revedere.
Cuvintele se urmează unul pe altul în direcția vântului.
Îmi iubesc soția, dar o trimit departe.
Părinții mei se ridică din tronuri
în odăile lăptoase ale norilor. Cum să cânt?
Timpul îmi spune ce sunt. Mă schimb și același rămân.
Mă golesc eu însumi de viața-mi, și viața-mi rămâne.
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
I empty myself of the names of others. I empty my pockets.
I empty my shoes and leave them beside the road.
At night I turn back the clocks;
I open the family album and look at myself as a boy.
What good does it do? The hours have done their job.
I say my own name. I say goodbye.
The words follow each other downwind.
I love my wife but send her away.
My parents rise out of their thrones
into the milky rooms of clouds. How can I sing?
Time tells me what I am. I change and I am the same.
I empty myself of my life and my life remains.
Voi jeli după tine mereu – mă auzi – singur, în Paradis
Liniilor din palmă Soarta o să le-întoarcă Drumul în altă parte, ca un acar, Pentru o clipă Timpul va consimți
Și cum altfel, dacă oamenii se iubesc.
Cerul o să ne arate viscerele Și nevinovăția o să lovească lumea Cu negrul acid al morții.
II
Plâng soarele și plâng anii ce vor veni Fără noi și cânt și strălucirea celor trecuți Dacă aievea au fost
Trupurile ce și-au vorbit și bărcile ce-au plutit Chitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub apă Acei „Crede-mă” și acei „nu” O dată în vânt, în cânt altă dată
Și mâinile noastre, două jivine mici Ce neștiut încercau s-ajungă una la alta Mușcata din vasul de la poarta deschisă Și cioburi de mare care ne-au urmărit Peste garduri vii și peste ziduri de soare arse. Anemona de mare ce-a stat în mâna ta Violetul a tremurat întreit trei zile deasupra cascadelor
Și dacă toate astea-s adevărate, eu cânt Grinzile de lemn și tapiseriile pătrate de Pe perete, Gorgona cu păr răvășit Pisica ce ne privea-în întuneric O, copil cu tămâie și cruce roșie În ora-înserării peste neatinsul stâncilor Port doliu după haina ce-o am atins și lumea vine la mine.
III
Astfel vorbesc despre tine și despre mine
Pentru că te iubesc și în dragoste știu A intra ca o lună plină De oriunde, spre coapsa subțire-n cearșafuri fără sfârșit Pot să presar iasomie – și am puterea Abia adormită, să suflu și să-ți aduc Prin luminoase tunele, prin intrări secrete de mare Arbori hipnotizați cu păianjeni de-argint
Despre tine am auzit cum vorbeau valurile, Despre cum mângâi și cum săruți, Despre cum șoptești „ce ” și „hei” În jurul defileului și în golf eram Întotdeauna noi lumina și umbra
Mereu tu steaua mică și mereu eu nava întunecată Mereu tu liman și eu farul din dreapta Cheiul umed și licărul de deasupra vâslelor Sus în casa cu bolta din ramuri de viță Trandafirii înalță buchete, apa se face rece Mereu tu statuia de piatră și mereu eu umbra ce crește Tu persiana lăsată, eu vântul care-o deschide Pentru că te iubesc și te iubesc Tu întotdeauna moneda și eu adorarea ce-i dă valoare:
Atâta noapte, atâta țipăt în vânt Atâta rouă-n văzduh, atâta tăcere Totul împrejurul mării despotice Bolta cereasca cu stelele Și respirația ta atât de firavă
Și acum nu mai am nimic Între cei patru pereți, tavanul, podeaua Dacă nu strigătul care al tău e și vocea-mi lovește Mireasma care a ta e și-a bărbaților furie Fiindcă nu pot să rabde ceea ce n-au Încercat și lor le este străin, și e prea devreme, m-auzi E prea devreme în astă lume dragostea mea
Să vorbim despre tine și despre mine.
IV
E prea devreme în astă lume, m-auzi Monștrii n-au fost îmblânziți, m-auzi Sângele meu pierdut și ascuțitul, m-auzi Cuțit Ca un berbec ce aleargă pe ceruri Și stelelor le frânge ramurile, mă auzi Sunt eu, mă auzi Te iubesc, mă auzi Te iau de mână, te duc, și te-înveșmânt cu Alba rochie de mireasă a Opheliei, mă auzi Unde mă lași, unde te duci și cine, mă auzi
Îți ține mâna-n diluvii
Lianele uriașe și lava vulcanilor Veni-va o zi, mă auzi Când ne-or îngropa și apoi, după ani mii, mă auzi Nu vom fi decât pietre lucioase, m-auzi Deasupră-ne s-o răsfrânge nemila, m-auzi? Oamenilor Și în mii de bucăți ne-or arunca, mă auzi
Unul câte unul în apă, m-auzi Îmi socotesc pietricelele-amare, m-auzi Și timpul este o biserică mare, m-auzi În care icoanele, uneori, mă auzi Sfinților Plâng lacrimi adevărate, m-auzi Clopotele bat în înalt, mă auzi O cărare adâncă să mă lase să trec Îngerii așteaptă cu lumânări și cu psalmi funerari Nu mă voi duce niciunde de aici, mă auzi Ori împreună amândoi ori niciunul, m-auzi
Astă floare-a furtunii și, mă auzi, A dragostei Odată pentru totdeauna am cules-o, m-auzi Și nu va mai putea înflori, mă auzi Pe alte planete sau stele, m-auzi Nu există pământ și nici văzduh Același văzduh acela pe care noi l-am atins, mă auzi
Nu un grădinar ar fi reușit, mă auzi
Prin ierni și prin vântul cel aspru, m-auzi să înflorească o floare, doar noi, mă auzi În mijlocul mării Doar cu singură dorința iubirii, m-auzi Ridicat-am o insulă întreagă, m-auzi Cu peșteri, cu stânci marine cu râpi înflorite Ascultă, ascultă Cine apelor le vorbește și cine plânge – auzi? Cine pe celălalt caută, cine strigă – auzi? Sunt eu care strig și plâng, mă auzi Te iubesc, te iubesc, mă auzi.
V.
Am vorbit despre tine în vremuri trecute Cu doici înțelepte, cu luptători veterani Despre tristețea ta de pisică sălbatică Despre cum fruntea ta strălucește ca apa ce tremură Și de ce, crezi tu, predestinat fu alături să nu-ți fiu Eu care nu iubire doresc, ci vântul îl vreau Dar vreau marea cabrată în al meu galop
Și nimeni n-auzit-a vreodată de tine
Despre tine nici oregano și nici ciuperca
Nimic n-auzitu-s-a în nalte ținuturi din Creta Numai Dumnezeu voit-a să mă ducă de mână la tine Un pic pe-aici un pic pe acolo, cu grijă La țărmul făpturii tale, la golfuri, la coroana părului Din vârful coamei unduind spre stânga La corpul tău în postură de pin solitar La ochii mândriei și ai transparenței Adâncimilor mării, înăuntrul casei cu bufetul cel vechi Cu dantelele galbene, cu lemnul de chiparos Totdeauna-așteptând unde mi-ai apărut prima oară
Sub portal sau în spate pe dalele din curtea mică Cu armăsarul Sfântului și cu oul-Învierii Parcă dintr-o frescă zdrobită Atât de mare pe cât voit-a viața ta mică Să potrivească în licărul candelei strălucirea
Orbitoare-a vulcanilor tu Cum nimeni n-a văzut și n-a auzit, Niciuna din casele pustiite și părăsite Nici străbunul din mormântul din marginea curții Despre tine, nici măcar bătrâna cu-ale ei ierburi Despre tine, doar eu, poate și muzica ce-o gonesc dinăuntru-mi Dar care și mai puternică vine la mine înapoi Despre tine iezii pieptului tău la cei doisprezece ani Împungând spre roșul crater al viitorului Despre tine mireasma amară ca spinul Ce răscolește prin trup și străpunge-amintirea Și iată ținutul, iată porumbii, iată vechiul nostru pământ
VI.
Multe-am văzut și în minte cel mai frumos mi-apare pământul Mai frumos printre aburi de aur Mai frumoasă stânca ascuțită Apele-albastre-n strâmtori, istmuri ieșind din valuri Mănunchiul razelor prin care fără de pași ai pășit mai frumoase-s Victorioasă ca Samothraki între munții din mări izvorând Așa că a privi la tine-i destul pentru mine Pentru ca timpul să fie înlăturat Pentru ca, în urma lăsată de trecerea ta, Sufletu-mi să te urmeze pe tine, ca proaspăt delfin Ca să se joace cu alb și albastru sufletul meu! Nike, victoria în care am câștigat Înaintea iubirii și-apoi cu ea dimpreună Du-te du-te și trandafiri de mătase brodează și nu contează de-o să mă pierd Singur sunt, chiar dacă soarele tău e-un copil nou-născut Singur sunt! chiar dacă-s patria-în doliu Singur, vântul impetuos și singură, sfera perfectă A pietricelei aruncate într-o clipă în sumbrul adânc Pe care pescarul o scoase și-o aruncă înapoi în timpuri în Paradis!
VII.
În Paradis am descoperit o insulă Asemenea ție, iar lângă mare o casă Cu un pat mare și cu o ușă mică Am trimis un ecou în adâncuri Să mă văd în fiece zi când mă scol
PE JUMĂTATE SĂ TE PRIVESC PESTE APE PE JUMĂTATE SĂ TE JELESC ÎN PARADIS
La cosa importante è di non smettere mai di interrogarsi. La curiosità esiste per ragioni proprie. Non si può fare a meno di provare riverenza quando si osservano i misteri dell'eternità, della vita, la meravigliosa struttura della realtà. Basta cercare ogni giorno di capire un po' il mistero. Non perdere mai una sacra curiosità. ( Albert Einstein )
catalinafrancoblog 