Emily Dickinson, ”Zorii de zi sunt efortul – Aurora is the effort”

Zorii de zi sunt efortul
Cerescului Chip
Spre-a simula pentru noi
Inconștiența Perfecțiunii.

-traducere de Catalina Franco–
________________________

Aurora is the effort
Of the Celestial Face
Unconsciousness of Perfectness
To simulate, to Us.
**
Perfecțiunea este unul dintre acele concepte care nu au legătură cu ființa umană, ci doar cu ”inconștiența” (neconștientizarea) naturii, pare a spune Emily Dickinson.

Emily Dickinson, ”Să mor pe sunetul muzicii mele! – Dying at my music!”

Să mor
Pe sunetul muzicii mele!
Să clocotesc!
Să rămân! Până ce curge octava!
Iute! Sparge fereastra!
Întârzie!
Până țâșnește esența,
Și Soarele!

-traducere de Catalina Franco–
_________________________________
Dying at my music!
Bubble! Bubble!
Hold me till the Octave’s run!
Quick! Burst the Windows!

**
Lasă-mă să trăiesc până când octavele inspirației și bogăția imaginației izbucnesc si se contopesc cu melodia nemuritoare a vieții.

Iosif Brodski, ”„Elegii romane (final) – Римские элегии” (отрывок)

Apleacă-te, o să-ți șoptesc ceva la ureche: eu,
îți mulțumesc pentru toate; și pentru osul
de pui, și pentru clinchetul foarfecei care-a tăiat
pentru mine un gol, fiindcă golul acela e-al tău.
Și nu contează dacă e negru. Și nu contează
dacă în el nu-i nici mână, nici chip, nici oval.
Cu cât este mai invizibil, cu-atâta-i mai sigur
că, pe pământ, va fi existat cândva,
așadar, și cu atât mai mult, peste tot.
Așa-i că tu ai fost prima cărei i s-a întâmplat?
Și că se poate ține numai de-o unghie ce,
în două părți egale, nu s-ar putea împărți ?
Eram la Roma. Era toată numai lumină.
Nu s-ar putea visa decât o fărâmă! O drahmă
de aur e tot ce mi-a mai rămas pe retină.
Va fi destul pentru toată întinderea întunericului.

-traducere de Catalina Franco–
____________________________

Chinati, ti devo sussurrare all’orecchio qualcosa:
per tutto io sono grato, per un osso
di pollo come per lo stridio delle forbici che gia un vuoto
ritagliano per me, perché quel vuoto e Tuo.
Non importa se e nero. E non importa
se in esso non c’e mano, e non c’e viso, né il suo ovale.
La cosa quanto piu e invisibile, tanto piu e certo
che sulla terra e esistita una volta,
e quindi tanto piu essa e dovunque.
Sei stato il primo a cui e accaduto, vero?
E puo tenersi a un chiodo solamente
cio che in due parti uguali non si puo dividere.
Io sono stato a Roma. Inondato di luce. Come
puo soltanto sognare un frammento! Una dracma
d’oro e rimasta sopra la mia retina.
Basta per tutta la lunghezza della tenebra.
_____________________________
Наклонись, я шепну Тебе на ухо что-то: я
благодарен за все; за куриный хрящик
и за стрекот ножниц, уже кроящих
мне пустоту, раз она – Твоя.
Ничего, что черна. Ничего, что в ней
ни руки, ни лица, ни его овала.
Чем незримей вещь, тем оно верней,
что она когда-то существовала
на земле, и тем больше она – везде.
Ты был первым, с кем это случилось, правда?
Только то и держится на гвозде,
что не делится без остатка на два.
Я был в Риме. Был залит светом. Так,
как только может мечтать обломок!
На сетчатке моей – золотой пятак.
Хватит на всю длину потемок.

Oscar Vladislas de Lubicz Milosz,”Simfonie de noiembrie – Symphonie de novembre”

Va fi la fel ca în viața asta. Aceeași odaie.
– Da, copile, aceeași. În zori, pasărea vremilor în frunziș
Palidă ca o moartă: se trezesc apoi slujitorii
Și se-aude zgomotul gol și înghețat al găleților

La fântână. O, teribilă tinerețe! Inimă goală!
Va fi exact ca în viața aceasta. Vor fi
Glasuri sărmane, vocile iernii în vechi suburbii,
Geamgiul cu cântecul lui răgușit,

Bunica încovoiată care de sub boneta murdară
Strigă nume de pești, și omul cu șorț albastru
Scuipându-și în palma-i crăpată de la cărat, și urlând
Nimenea nu știe ce, ca Îngerul judecății de apoi.

Va fi exact ca în viața asta. Aceeași masă,
Biblia, Goethe, cerneala, mirosul de vremuri,
Hârtia, femeie albă care citește în gânduri,
Pana, portretul. Copile, copile!

Va fi exact ca în viața asta! – Aceeași grădină,
Adâncă, adâncă, deasă, întunecată. Și spre amiază
S-or bucura să se-adune acolo oamenii care
Nicicând nu s-au cunoscut, și care unii de alții știu

Doar atât: că vor trebui să se îmbrace
Ca pentru-o petrecere, și să se ducă în noaptea
Celor care dispar, singuri, fără iubire și fără lampă.
Va fi exact ca în viața asta. Aceeași alee:

Și (în după-amiaza de toamnă), și ocolind aleea,
Unde drumul frumos coboară cu teamă, precum femeia
Ce-o să culeagă florile tămăduirii – ascultă, copile, –
Ne-om întâlni din nou, acolo, ca odinioară;

Și tu, tu ai uitat culoarea de-atunci a hainelor tale;
Dar eu, eu am trăit doar câteva clipe de fericire.
În violet palid vei fi îmbrăcat, cu un farmec trist!
Iar florile pălăriei tale vor fi triste, triste și mici
Și al lor nume eu n-o să-l știu: căci în viața-mi eu am știut
Numele doar al unei singure flori mici și triste, miosotis,
De mult adormită în râpele țării De-a v-ați ascuns, floare
Orfană. Da, da, inimă adâncă! ca în viața aceasta.
Iar calea întunecată va fi, și acolo, umedă
În ecoul cascadelor. Și-ți voi vorbi
Despre orașul pe apă, despre-un rabin din Baccharach
Și despre nopțile din Florența. Fi-va, de asemeni, vai,

Zidul surpat și căzut, unde zace mirosul
Atât de bătrânelor ploi, și o iarbă leproasă
Rece și grasă o să-și tremure-acolo florile-i goale
În pârâul tăcut.

-traducere de Catalina Franco –
___________________________
Ce sera tout à fait comme dans cette vie. La même chambre.
— Oui, mon enfant, la même. Au petit jour, l’oiseau des temps dans la feuillée
Pâle comme une morte : alors les servantes se lèvent
Et l’on entend le bruit glacé et creux des seaux

À la fontaine. Ô terrible, terrible jeunesse ! Cœur vide !
Ce sera tout à fait comme dans cette vie. Il y aura
Les voix pauvres, les voix d’hiver des vieux faubourgs,
Le vitrier avec sa chanson alternée,

La grand-mère cassée qui sous le bonnet sale
Crie des noms de poissons, l’homme au tablier bleu
Qui crache dans sa main usée par le brancard
Et hurle on ne sait quoi, comme l’Ange du jugement.

Ce sera tout à fait comme dans cette vie. La même table,
La Bible, Goethe, l’encre et son odeur de temps,
Le papier, femme blanche qui lit dans la pensée,
La plume, le portrait. Mon enfant, mon enfant !

Ce sera tout à fait comme dans cette vie ! — Le même jardin,
Profond, profond, touffu, obscur. Et vers midi
Des gens se réjouiront d’être réunis là
Qui ne se sont jamais connus et qui ne savent

Les uns des autres que ceci : qu’il faudra s’habiller
Comme pour une fête et aller dans la nuit
Des disparus, tout seul, sans amour et sans lampe.
Ce sera tout à fait comme dans cette vie. La même allée :

Et (dans l’après-midi d’automne) au détour de l’allée,
Là où le beau chemin descend peureusement, comme la femme
Qui va cueillir les fleurs de la convalescence — écoute, mon enfant, —
Nous nous rencontrerons, comme jadis ici ;

Et tu as oublié, toi, la couleur d’alors de ta robe ;
Mais moi, je n’ai connu que peu d’instants heureux.
Tu seras vêtu de violet pâle, beau chagrin !
Et les fleurs de ton chapeau seront tristes et petites

Et je ne saurai pas leur nom : car je n’ai connu dans la vie
Que le nom d’une seule fleur petite et triste, le myosotis,
Vieux dormeur des ravins au pays Cache-cache, fleur
Orpheline. Oui, oui, cœur profond ! comme dans cette vie.

Et le sentier obscur sera là, tout humide
D’un écho de cascades. Et je te parlerai
De la cité sur l’eau et du Rabbi de Baccharach
Et des Nuits de Florence. Il y aura aussi

Le mur croulant et bas où somnolait l’odeur
Des vieilles, vieilles pluies, et une herbe lépreuse
Froide et grasse secouera là ses fleurs creuses
Dans le ruisseau muet.

Oscar Vladislas de Lubicz-Milosz, ”Iubirii – À l’Amour”

Eu printre lacrimi ți-am văzut chipul,
Frumoasă ca o șoptire, prea frumoasă spre-a nu muri,
Iubire! Pală mi-ai apărut ca-n trecere
Vântul, ce-alungă spre mare lebede.

Fii lăudată tu, cu-acest suflet bolnav,
Tu, care m-ai părăsit și n-ai revenit!
Lumea-i adevărată doar în memoria
Celor ce te cunosc, magician nomad.

Și mai ales, mai ales mi-este drag Regretul!
Căci dacă-ai tăi ochi, Iubire,-s frumoși ca marea
Ei au și sălbăticia amară a valurilor.

Și,-oricine-și întreabă ori cerul ori ceața, vede
Curând ori târziu, cum în zarea iernii se pierde
Pe oceanul pustiu -pânza speranțelor !
_________________________
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
C’est à travers mes pleurs que j’ai vu ton visage
Beau comme un son, trop beau pour survivre à l’instant,
Amour ! Il m’apparut pâle comme le vent
Qui chasse vers la mer les cygnes de passage.

Sois béni cependant de cette âme malade
Ô toi qui m’as quitté pour ne plus revenir !
Le monde n’est réel que dans le souvenir
De ceux qui t’ont connu, magicien nomade.

Et c’est surtout, surtout ton Regret qui m’est cher !
Car si tes yeux, Amour, sont beaux comme la mer
Ils ont aussi des eaux la sauvage amertume

Et quiconque interroge ou leur ciel ou leur brume
Tôt ou tard voit décroître à l’horizon d’hiver
La voile de l’espoir sur l’océan désert !

Emily Dickinson, ”În afară de cer, ea nu e nimic – Except to Heaven, she is nought”

În afară de cer, ea nu e nimic.
În afară de îngeri n-are pe nimeni.
În afară de câteva rătăcitoare albine,
E-o floare înflorită zadarnic.

În afară de vânturi e provincială.
În afară de fluturi – neobservată
Și neștiută precum
În iarbă un strop de rouă.

O gospodină micuță în iarbă ..
Și, totuși, de-o smulgi din poiană,
Poiana-și pierde acea față
Care făcea existența – acasă!

-traducere de Catalina Franco–
___________________________

Except to Heaven, she is nought.
Except for Angels – lone.
Except to some wide-wandering Bee
A flower superfluous blown.

Except for winds – provincial.
Except by Butterflies
Unnoticed as a single dew
That on the Acre lies.

The smallest Housewife in the grass,
Yet take her from the Lawn
And somebody has lost the face
That made Existence – Home!

A. Răduț, ”Privind soarele”

Prinde-mă de mână, voi ști când cazi !
Prinde-mă și nu mă lăsa !
În această lume mizeră trebuie să știi când să arzi,
Sufletul punându-l în palma celui ce are in ochi acea stea.
Mă vei recunoaște după un semn,
Vei ști că fiecare respirație a mea înseamnă viață,
Pe strada albastră te voi privi adânc, stând ca un lord, demn,
Așteptându-te să-mi răspunzi cu aceeași lumină pe față.
Pune mâna ta în rana inimii mele deschise de lume,
Pune mâna și nu te îndoi !
A sosit timpul să mergem spre singura culme
A luminii ce-nvinge pentru totdeauna bezna – făr’ a clipi !

Copyright @

Margherita Guidacci, „ Închisoare – Prigione”

Dacă zidul era făcut din piatră și nu din aer,
dacă copacii nu se-atingeau de perete,
dacă barele înalte de umbră care îți înconjură sufletul
ar fi fost umbra adevăratelor gratii de care tu să te agăți,
dacă ti-ai aminti de pocnetul ușii închizând-se
în spatele tău și de clinchetul cheilor de
la centura temnicerului care pleacă:
ce ușurare ai avea în groază!
Fiindcă ce se închide se poate deschide din nou,
cea mai impunătoare cetate poate fi distrusă.
Dar acolo unde ești tu, nu este ușă și nicio ușă nu o să fie deschisă.
Și nu este zid și niciun zid nu va fi dărâmat.
Barele de umbră sunt adevăratele bare,
nu vor fi smulse. Te învecinezi cu aerul,
atingi copaci, culegi flori, ești liberă,
tu umbli în propria ta închisoare.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

Se il muro fosse di pietra e non d’aria,
se attraverso il muro non si toccassero gli alberi,
se le alte sbarre d’ombra che ti rigano l’anima
fossero l’ombra di vere sbarre a cui potersi aggrappare,
se ricordassi lo scatto d’una porta che si chiude
alle tue spalle e il tintinnìo delle chiavi
alla cintura del carceriere che si allontana:
quale sollievo ne avresti nell’orrore!
Perché ciò che si chiude può tornare ad aprirsi,
la rocca più imponente può essere distrutta.
Ma dove sei non è porta, e nessuna porta s’aprirà.
E non è muro: nessun muro sarà abbattuto.
Le sbarre d’ombra sono le vere sbarre,
non saranno divelte. Tu confini con l’aria,
tocchi gli alberi, cogli i fiori, sei libera,
e sei tu stessa la tua prigione che cammina.

O alta micuță capodoperă marca Emily!

Mai bine frig și lapoviță, și nopți fără stele, dar cu tine, decât un mai cald și inflorit, dar fără tine – pare a spune acest poem, ce omagiază iubirea casnică.
–––––––––
Emily Dickinson, ”Era lungă noaptea, și împodobită – The Night was wide, and furnished scant”

Era lungă noaptea, și împodobită
Doar cu o stea,
Ce se stingea de frică,
De fiece dată când
Vreun nor întâlnea.
Vântul umbla prin tufișuri,
Și împrăștia frunzele
Lăsate de noiembrie, și-apoi le urca
Amestecate în jgheaburi.
Nici chiar veverița
Nu se aventura
Afară din scorbură.
Întârziat se-auzea
Doar vreun pas rar
Și catifelat – de câine,
Pe drumul gol.
Asigură-te că ai tras
Zăvoarele,
Și mai aproape de foc
Adu-ți balansoarul
Și-ți amintește
De cel sărac.
Sarcina blândă a gospodinei
E-așa plăcută – spuse
Spre canapeaua din față.
Chiar lapovița-i mai bună
Ca luna mai fără tine.

-traducere de Catalina Franco–
___________________________

The Night was wide, and furnished scant
With but a single Star –
That often as a Cloud it met –
Blew out itself – for fear –
The Wind pursued the little Bush –
And drove away the Leaves
November left – then clambered up
And fretted in the Eaves –
No Squirrel went abroad –
A Dog’s belated feet
Like intermittent Plush, be heard
Adown the empty Street –
To feel if Blinds be fast –
And closer to the fire –
Her little Rocking Chair to draw –
And recollect the Poor –
The Housewife’s gentle Task –
How pleasanter – said she
Unto the Sofa opposite –
The Sleet – than May, no Thee –

Cum poate fi descrisă singurătatea?
___________________________________

Emily Dickinson, ”Ai stat vreodată în gura vreunei peșteri – Did you ever stand in a Cavern’s Mouth”

Ai fost vreodată în gura vreunei peșteri
De lățimea soarelui,
Și te uitai, tremurai, și ți se tăia răsufletul,
Și te gândeai sunt singur

Într-un astfel de loc, ce oroare,
Cu o așa arătare!
Iar tu zburai, iar ea, ea te urmărea?
Vai! Singurătatea arată așa!

Avut-ai un tun în față vreodată ?
Iar, intre ochiu-i de foc și tine,
Judecata să-ți pună
Problema „Morții”,

Și brusc, în auz să-ți răsune,
Clară, ca toba satirului?
De-ți amintești și poți a o spune –
Atunci, de fapt, asta-i Singurătatea.

-traducere de Catalina Franco–
_______________________

Did you ever stand in a Cavern’s Mouth –
Widths out of the Sun –
And look – and shudder, and block your breath –
And deem to be alone

In such a place, what horror,
How Goblin it would be –
And fly, as ‘twere pursuing you?
Then Loneliness – looks so –

Did you ever look in a Cannon’s face –
Between whose Yellow eye –
And your’s – the Judgment intervened –
The Question of „To die” –

Extemporizing in your ear
Distinct as Satyr’s Drums –
If you remember, and were saved –
It’s liker so – it seems –