Tatăl meu pentru mine a fost „ucigașul”;

până la ani 20 când l-am cunoscut.

Atunci am văzut că era un copil,

și că darul meu îl am de la el.



Avea pe chipu-i privirea mea de azur

un surâs, în tristețe, dulce și abil.

Totdeauna a mers pelegrin prin lume;

mai mult de-o femeie-l iubi și hrăni.



Era vesel și simplu; mama mea

toate-ale vieții le-a pus pe umerii ei.

A scăpat ca o minge din mâna lui.



„Sa nu te asemeni – m-admonesta -cu tata:

și mai târziu am înțeles-o și eu:

Erau două neamuri într-o străveche luptă.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________



Mio padre è stato per me “l’assassino”;
fino ai vent’anni che l’ho conosciuto.
Allora ho visto ch’egli era un bambino,
e che il dono ch’io ho da lui l’ho avuto.

Aveva in volto il mio sguardo azzurrino,
un sorriso, in miseria, dolce e astuto.
Andò sempre pel mondo pellegrino;
più d’una donna che l’ha amato e pasciuto.

Egli era gaio e leggero; mia madre
tutti sentiva della vita i pesi.
Di mano ei gli sfuggì come un pallone.

“Non somigliare – ammoniva – a tuo padre”:
ed io più tardi in me stesso lo intesi:
Eran due razze in antica tenzone.

Când m-a născut, mama plângea,
singură, noaptea, în patul gol.
Pentru mine și pentru ea se chinuia,
cei dragi făceau speculă în ghetou.
Bătrânul făcea singur cumpărăturile,
Pentru economie și poate și din plăcere.
Cu doi florini punea un clapon
în marea lui batistă albastră.
Ce frumos va fi fost atunci
orașul: era o mare piață deschisă!
Și foarte verde, ieșind cu mama,
eu, ca într-un vis, încă mi-aduc aminte.
Dar curând devenii as în melancolie;
eu eram copilul cu tatăl departe.

-traducere de Catalina Franco-
–––––––––––-

Quando nacqui mia madre ne piangeva,
sola, la notte, nel deserto letto.
Per me, per lei che il dolore struggeva,
trafficavano i suoi cari nel ghetto.
Da sé il più vecchio le spese faceva,
per risparmio, e più forse per diletto.
Con due fiorini un cappone metteva
nel suo grande turchino fazzoletto.
Come bella doveva essere allora
la mia città: tutta un mercato aperto!
Di molto verde, uscendo con mia madre
io, come in sogno, mi ricordo ancora.
Ma di malinconia fui tosto esperto;
unico figlio che ha lontano il padre.

Spiritele din adâncuri,
parcă chemate
de data
ce pe pământ deșteaptă iadul
purgatoriul, tăcerea mormintelor
acum poartă măști
pe gură pe nas
păstrează-ți distanța
nu mai dansează-n
mulțime
și-îngheață
sub cerul liber
și-aerisesc morminte, sicrie
și-și spală chiar oasele
lor cu iod
adună pământ.
frunze și crengi
și ies la plimbare
numai c-o vestă sigură
niciodată mai mult de una
niciodată mai mult de două
din criptele separate
înghit vitamine
la ora exactă
stelele și proaspăt
căzutele frunze
ascultă-n tăcere
ce-acum e la voia soartei
unde deja la capăt
viața lor era de mult timp
și-așa atâta de aspră-n
pădurea de neguri
încă mai umedă toamna
cine încă mai bea din tequila
ce fermenta în vara
destul de fierbinte crestează-n
capace la toate sicriele
toți pașii când și unde
și de cât timp au plecat
dar anul acesta de Halloween
spiritele din adâncuri
suspină acuma, când,
după miezul nopții
capacele se închid
din nou timp de un an
pentru o lungă vreme
cât nu se știe după
noaptea măștilor,
distanță, iluzii, cu moderație
aici înauntru intră
numai nimicul liber
de chinuri

-traducere de Catalina Franco-
–––––––––––––––––

Die Geister aus der Tiefe
als ob das Datum
sie da riefe
erwacht aus Erde, Hölle
Fegefeuer, Grabesstille
sie tragen Masken nun
auf Mund und Nase
und halten Abstand
tanzen nicht mehr
im Gewimmel
und frieren selbst noch
unter freiem Himmel
sie lüften Gruft und Sarg
und waschen die Gebeine
sich mit Jod
und hamstern Erde
Blätter, Äste
und gehen spazieren
nur mit sicherer Weste
nie mehr als einer
nie mehr als zweie
aus getrennter Gruft
sie schlucken Vitamine
zählen ängstlich stündlich
Sterne und die neu
gefallenen Blätter
sie horchen in die Stille
was nun des Schicksals Wille
wo doch zu Ende schon
ihr Leben längst was
harrt noch dort im
Nebel- Blätterwald
was fault noch feucht im Herbst
wer trinkt Tequila noch
was gärt, was einst im Sommer
heiß geglüht, sie kerben in
die Deckel all der Särge
die Schritte wann sie wo und
wie, wie lang sie weg
doch dieses Jahr zu Halloween
die Geister aus der Tiefe
sie seufzen auf, wenn nun
nach Mitternacht die
Deckel schließen sich
mal wieder für ein Jahr
nach diesem langen
ungewohnten Mal, nach
dieser Nacht voll Maske,
Abstand, Wahn, im Moder
hier kein Atem kommt
hinein, es lüftet sich
das Nichts nur frei
von aller Pein

Adam Zagajewski, ”Știm ce e arta – Sappiamo cos’è l’arte – Wiemy, czym jest sztuka”

Știm ce e arta, cunoaștem bine starea de fericire
ce ni-o oferă, uneori grea, amară, dulce-amăruie,
uneori doar dulce, ca o delicatesă turcă. Prețuim arta
fiindcă am vrea să știm ce ne este viața. Trăim,
însă nu-întotdeauna știm ce înseamnă asta.
Și călătorim, ori doar deschidem acasă o carte.
Ne-amintim de clipa de strălucire din fața unui tablou,
și ne amintim poate și norii care curgeau pe cer atunci.
Tremurăm când l-auzim pe violonist cântând
suite de Bach ori când ascultăm pianul cântând.
Știm ce poate fi marea poezie, ori un poem
scris ieri ori acum câteva mii de ani.
Totuși nu înțelegem de ce câteodată
la un concert ne învăluie nepăsarea. Nu înțelegem
de ce unele cărți par să ne-ofere iertarea,
în timp ce altele nu-și ascund indignarea. Știm, și apoi uităm.
Cu greu ne imaginăm de ce uneori opere de artă
se prăbușesc ori, precum, în grevă, muzeele italiene,
se-inchid. Aidoma alor noastre inimi. Nu știm
de ce arta tace când se întâmplă lucruri cumplite,
cu greu înțelegem de ce de artă, în clipele-acele
n-avem nevoie – ca și cum lucruri cumplite
ar fi umplut lumea toată, până pe-acoperișu-i.
Nu știm ce e arta.

-traducere de Catalina Franco-
–––––––––––-

Sappiamo cos’è l’arte, conosciamo bene il sentimento
di felicità che ci offre, a volte arduo, amaro, dolceamaro,
e a volte solo dolce, come una leccornia turca. Apprezziamo l’arte
perché vorremmo sapere cos’è la nostra vita. Viviamo,
ma non sempre sappiamo che cosa ciò significhi.
Quindi viaggiamo, o semplicemente in casa apriamo un libro.
Ricordiamo quel momento di luce davanti a un quadro,
e forse ricordiamo che nuvole scorrevano allora nel cielo.
Tremiamo sentendo il violoncellista suonare
le suite di Bach, o ascoltando il pianoforte cantare.
Sappiamo cosa può essere la grande poesia, un testo
scritto tremila anni fa o ieri.
Eppure non capiamo perché a volte
al concerto ci avvolge l’indifferenza. Non capiamo
perché alcuni libri sembrano offrirci perdono, remissione
mentre altri non nascondono la rabbia. Lo sappiamo, e poi
dimentichiamo. A stento immaginiamo perché a volte le opere d’arte
si accartoccino, chiudano come un museo italiano in sciopero.
E così anche le nostre anime. Non sappiamo
perché l’arte taccia, quando accade l’orrore,
a stento capiamo perché dell’arte in quei momenti
non abbiamo bisogno – come se l’orrore
ricolmasse il mondo totalmente, completamente, fino al tetto.
Non sappiamo cos’è l’arte.


-traduzione di Marco Bruno-
–––––––––––
Wiemy, czym jest sztuka, dobrze znamy uczucie szczęścia
jakie nam daje, niekiedy trudne, gorzkie, gorzko-słodkie,
a czasem tylko słodkie, jak turecki smakołyk. Cenimy sztukę
bo chcielibyśmy wiedzieć, czym jest nasze życie.
Żyjemy, ale nie zawsze wiemy, co to znaczy.
Podróżujemy więc, albo po prostu otwieramy w domu książkę.
Pamiętamy moment olśnienia gdy staliśmy przed obrazem,
i pamiętamy też może, jakie obłoki płynęły wtedy po niebie.
Drżymy słysząc jak wiolonczelista gra
suity Bacha, gdy słuchamy, jak śpiewa fortepian.
Wiemy, czym może być wielka poezja, wiersz
napisany trzy tysiące lat temu albo wczoraj.
A jednak nie rozumiemy, dlaczego niekiedy na koncercie
ogarnia nas obojętność. Nie rozumiemy, dlaczego
niektóre książki zdają się ofiarowywać nam przebaczenie
a inne nie kryją swego gniewu. Wiemy, a potem zapominamy.
Z trudem tylko domyślamy się, dlaczego zdarza się, że dzieła sztuki
zwijają się, zamykają jak włoskie muzeum w dniu strajku (sciopero).
Dlaczego także nasze dusze zwijają się niekiedy i zamykają
jak włoskie muzeum w dniu strajku (sciopero).
Dlaczego sztuka milczy, gdy dzieją się rzeczy straszliwe,
dlaczego jej wtedy nie potrzebujemy – tak jakby rzeczy straszliwe
wypełniały świat całkowicie, kompletnie, po sam dach.
Nie wiemy, czym jest sztuka.

• 

În parcul Comemorării, în negura nordului,
de ziua lui, numai pe el l-am putut găsi.
Se uita la castanele proaspăt căzute și se-amuza
să le-împingă în șanț cu piciorul stâng, cu acei pantofi
din anii treizeci care-l făceau așa elegant.
L-am privit de departe. Subțire, îngândurat, adăugat
eternului anotimp ce pe noi trecătorii ne-atinge.
El, singur prin natură și prin putere,
s-a uitat la copiii cu biciclete cu o ciudată atenție,
a adunat mărturia-începutului și a sfârșitului, poate simțind
că segmentul său era acuma prea scurt și că merge
din ce în ce mai încet cu un strigăt în sânge
pe care numai poeții pot să-l observe.
La capăt, s-a așezat pe o bancă cu dactiloscrisul lui
cu miile de corecturi făcute cu stiloul ținut pe genunchi
și a scris, a scris, eu eram băiat și eu nu știam
nimic despre el, dar am privit mult timp acel titlu: Luna și focurile.

-traducere de Catalina Franco-
––––––––––––––––

Al parco della Rimembranza, nella nebbia del nord,
nel giorno del suo compleanno, non potevo trovare che lui.
Guardava per terra le castagne appena cadute e si divertiva
a spingerle nel fosso con il piede sinistro, con quelle scarpe
anni trenta che gli davano un’insolita eleganza.
Lo guardai da lontano. Magro, pensoso, proteso a un’eterna
stagione che sfiora tutti noi passeggeri.
Lui solitario per forza e per natura,
guardava i bambini in bicicletta con una strana attenzione,
raccoglieva gli emblemi dell’inizio e della fine, sentiva forse
che era ormai breve il suo segmento e camminava
sempre più lento con un grido nel sangue
che solo i poeti possono scorgere.
Alla fine si sedette su una panchina con il suo dattiloscritto
dalle mille correzioni fatte a penna che teneva sulle ginocchia
e scriveva, scriveva e io ero un ragazzo e non sapevo
nulla di lui, ma guardai a lungo quel titolo: La luna e i falò.

Oscar Vladislas de Lubicz Milosz, ”Simfonie de noiembrie – Symphonie de novembre”

Va fi exact ca în viața aceasta. Aceeași odaie.

• Da, copile, aceeași. În zori, pasărea vremilor în frunziș
  Palidă ca o moartă: se trezesc apoi slujitorii
  Și se-aude zgomotul înghețat și gol al găleților

La fântână. O, teribilă tinerețe, teribilă! Inimă goală!
Va fi exact ca în viața aceasta. Vor fi
Voci sărmane, vocile iernii în vechi suburbii,
Geamgiul cu cântecul său răgușit,

Bunica încovoiată care de sub boneta murdară
Strigă nume de pești, omul cu șorț albastru
Ce-și scuipă în palma-i crăpată de-atâta cărat
Și care urlă, nimeni nu știe ce, ca Îngerul judecății.

Va fi exact ca în viața aceasta. Aceeași masă,
Biblia, Goethe, cerneala și mireasma-i de vremuri,
Hârtia, femeie albă care citește-n gândire,
Pana, portretul. Copile, copile!

Va fi exact ca în viața aceasta! – Aceeași grădină,
Adâncă, adâncă, întunecată, deasă. Și spre amiază
S-or bucura să se-adune acolo oameni
Ce nicicând nu s-au cunoscut și nu știu

Unii de alții decât atât: că vor trebui să se îmbrace
Ca pentru-o petrecere și să plece în noaptea
Celor ce-au dispărut singuri, fără iubire și fără lampă.
Va fi exact ca în viața aceasta. Aceeași alee:

Și (în după-amiaza de toamnă), ocolind aleea,
Unde drumul frumos coboară cu teamă, ca femeia
Ce-o să culeagă florile convalescenței – ascultă, copile, –
Ne-om întâlni acolo din nou, acolo ca altădată;

Tar tu, tu ți-uitat culoarea de-atunci a hainei;
Dar eu, eu am cunoscut prea puține clipe de fericire.
În palid violet te vei îmbrăca, farmec trist!
Și florile pălăriei tale vor fi triste și mici

Și numele lor nu-l voi ști: căci în viața-mi eu am știut
Numele unei singure flori mici și triste, miosotis,
De mult adormită în râpele țării De-a v-ați ascuns, floare
Orfană. Da, da, inimă adâncă! ca în viața aceasta.

Iar calea întunecată, umedă, va fi acolo,
În ecoul cascadelor. Și-ți voi vorbi
Despre orașul pe apă, despre rabinul din Baccharach
Și despre nopțile din Florența. Va fi, de asemeni,

Zidul surpat și căzut, unde zace mirosul
Atât de bătrânelor ploilor, și o iarbă leproasă
Rece și grasă o să-și tremure-acolo florile-i goale
În pârâul tăcut .

-traducere de Catalina Franco-

---

Ce sera tout à fait comme dans cette vie. La même chambre.

• Oui, mon enfant, la même. Au petit jour, l’oiseau des temps dans la feuillée
  Pâle comme une morte : alors les servantes se lèvent
  Et l’on entend le bruit glacé et creux des seaux

À la fontaine. Ô terrible, terrible jeunesse ! Cœur vide !
Ce sera tout à fait comme dans cette vie. Il y aura
Les voix pauvres, les voix d’hiver des vieux faubourgs,
Le vitrier avec sa chanson alternée,

La grand-mère cassée qui sous le bonnet sale
Crie des noms de poissons, l’homme au tablier bleu
Qui crache dans sa main usée par le brancard
Et hurle on ne sait quoi, comme l’Ange du jugement.

Ce sera tout à fait comme dans cette vie. La même table,
La Bible, Goethe, l’encre et son odeur de temps,
Le papier, femme blanche qui lit dans la pensée,
La plume, le portrait. Mon enfant, mon enfant !

Ce sera tout à fait comme dans cette vie ! – Le même jardin,
Profond, profond, touffu, obscur. Et vers midi
Des gens se réjouiront d’être réunis là
Qui ne se sont jamais connus et qui ne savent

Les uns des autres que ceci : qu’il faudra s’habiller
Comme pour une fête et aller dans la nuit
Des disparus, tout seul, sans amour et sans lampe.
Ce sera tout à fait comme dans cette vie. La même allée :

Et (dans l’après-midi d’automne) au détour de l’allée,
Là où le beau chemin descend peureusement, comme la femme
Qui va cueillir les fleurs de la convalescence – écoute, mon enfant, –
Nous nous rencontrerons, comme jadis ici ;

Et tu as oublié, toi, la couleur d’alors de ta robe ;
Mais moi, je n’ai connu que peu d’instants heureux.
Tu seras vêtu de violet pâle, beau chagrin !
Et les fleurs de ton chapeau seront tristes et petites

Et je ne saurai pas leur nom : car je n’ai connu dans la vie
Que le nom d’une seule fleur petite et triste, le myosotis,
Vieux dormeur des ravins au pays Cache-cache, fleur
Orpheline. Oui, oui, cœur profond ! comme dans cette vie.

Et le sentier obscur sera là, tout humide
D’un écho de cascades. Et je te parlerai
De la cité sur l’eau et du Rabbi de Baccharach
Et des Nuits de Florence. Il y aura aussi

Le mur croulant et bas où somnolait l’odeur
Des vieilles, vieilles pluies, et une herbe lépreuse
Froide et grasse secouera là ses fleurs creuses
Dans le ruisseau muet.

…N-am mai privit;

Abia de li se-auzeau strigătele de război –

eu, deasupra, pe ziduri, peste capetele muritorilor, aeriană, carnală,

fără să aparțin nimănui, fără nevoie de nimeni,

ca și cum (în libertatea-mi) aș fi fost toată dragostea aceea – liberă

de spaima morții și a timpului, cu o floare albă în păr,

cu o floare între sâni, și alta între buze spre a ascunde

zâmbetul libertății.

S-ar fi putut să fiu de săgeți lovită din amândouă părțile.

M-am oferit ca țintă

mergând pe ziduri încet, stând sub cerul înserat de auriu și de purpur.

Țineam ochii închiși

parcă spre-a ușura un gest ostil din partea lor – știind bine

că nu l-ar fi-îndrăznit nimeni. Mâinile lor tremurau în fata strălucirii splendorii

mele și-a nemuririi

(poate acum pot adăuga:

nu mă temeam de moarte, fiindcă o simțeam așa îndepărtată.

Atunci

am aruncat cele două flori din sâni și din păr; – a treia

încă o țineam între buze; – Le-am aruncat pe ambele părți ale zidurilor cu un gest de absolută bunăvoință.

Și-atunci bărbații, dinăuntrul și din afara zidurilor,

s-au aruncat unul pe celălalt, adversari și aliați, spre-a cuceri

florile acelea și spre-a mi le oferi mie – florile mele. N-am văzut nimic altceva apoi – doar spatele lor aplecate, ca și cum toată lumea

ar fi îngenuncheat pe pământul, unde la soare

se usca sângele; – poate deja călcau peste florile acelea.

N-am văzut.

Îmi mișcasem mâinile,

și, ridicată pe vârfuri, le înălțasem la cer,

lăsând să-mi cadă din gură și-a treia floare.

Asta mi-a mai rămas încă – un fel de recompensă, de justificare la distanță, și poate

va rămâne asta, îmi spun eu, undeva în lume – o libertate de-o clipă, imaginară, desigur, și ea – un joc al destinului și al ignoranței noastre.

E tocmai în poza asta (din câte îmi amintesc) pe care sculptorii au încercat să o modeleze

în ultimele mele statui; – sunt încă în grădină;

intrând, le vei fi văzut. Uneori și eu (când servitoarele sunt bine dispuse și, sprijinindu-mă de subsuori, mă duc pe scaun în fața ferestrei) le văd. Strălucesc la soare. O căldură albă

tresare din marmura lor pân’aici. Nu pot să mă mai gândesc mai mult.

Mă obosește și asta. Prefer să mă uit la o parte a drumului

unde doi trei copii se joacă cu o minge de zdrențe sau unde o fată

coboară un coș legat de o frânghie din balconul din față….

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

….Non guardai piú;

non udivo quasi i loro gridi di guerra –io, lassú, sulle mura, sopra le teste dei mortali, aerea, carnale,senza appartenere a nessuno, senza avere bisogno di nessuno,come se fossi (nella mia indipendenza) tutto quanto l’amore – liberadal timore della morte e del tempo, con un fiore bianco tra i capelli,con un fiore tra i seni, e un altro tra le labbra per nascondereil sorriso della libertà.Avrebbero potutocolpirmi da entrambi i lati con le frecce.Mi offrivo a bersagliocamminando lentamente sulle mura, stagliandominel cielo porpora e oro della sera.Tenevo gli occhi chiusiper agevolare un gesto di ostilità da parte loro – ben sapendo in fondoche nessuno lo avrebbe osato. Le loro mani tremavano per il baglioredella mia bellezza e immortalità –(forse ora posso aggiungere:non la temevo la morte, perché la sentivo cosí lontana).Alloragettai i due fiori dai seni e dai capelli; – il terzolo tenevo ancora tra le labbra; – li gettai ai due lati delle muracon gesto d’assoluta degnazione.E allora gli uomini, dentro e fuori le mura,si gettarono l’uno sull’altro, avversari e alleati, per conquistarequei fiori e offrirmeli – i miei fiori. Non vidinient’altro dopo – soltanto schiene curve, come se tuttifossero inginocchiati a terra, dove seccava al sole il sangue; – forse calpestavano già quei fiori.Non vidi.Avevo mosso le mani,mi ero sollevata sulle punte dei piedi, e ascesi al cielolasciandomi cadere di bocca anche il terzo fiore.Questo mi resta ancora – una sorta di ricompensa, di giustificazione a distanza, e forsequesto rimarrà, mi dico, in qualche parte al mondo – una libertà momentanea,immaginaria, naturalmente, anch’essa – un gioco del destino e della nostra ignoranza. È proprio in questa posa(per quanto mi ricordo) che gli scultori tentavano di modellarele mie ultime statue; – si trovano ancora in giardino;entrando le avrai viste. A volte anch’io (quando le ancelle sono di buonumoree sorreggendomi per le ascelle mi portano su quella sediadavanti alla finestra) le vedo. Splendono al sole. Un calore biancosale dai loro marmi fin quassú. Non riesco a pensare piú a lungo. Mi stancopresto anche di questo. Preferisco guardare una parte della stradadove due o tre bambini giocano con una palla di stracci, o una ragazzacala un paniere legato a una corda dal balcone di fronte….

Da, la un moment dat

ai trecut prin gândul meu vag,

a-mi aminti de tine ar fi fost zbucium

imaginându-mi că nu ți-ar plăcea.

Da, de la acel moment

în care-am vorbit mai mult privind

decât vorbind,

vine această cronică ezitare

care-mi persistă în minte și-acum.

Ai apărut

în viața mea

ca și cum la ușă erai deja.

Ai dispărut.

Mai târziu am știut despre eclipsarea ta.

Cu toate acestea,

ai reușit

să-mi furi un pic inima.

Este o inimă tristă

și nu

înțelege tot

nici n-are mijloace

să se facă iubită

sau să-și imagineze.

Cu excepția cazului când

privirea ta

încăpățânat de dulce

face să-mi sară din piept inima.

Unde am plecat?

Am uitat deja.

Da, inima mea a fost a ta

în acea zi,

în acea zi ori în alta …

Și, de-ar fi fost altul pământul ori cerul ceva tot s-ar fi întâmplat.

-traducere de Catalina Franco-

–––––––––––––––-

Sì, un momentopassi ancoraper il mio vago pensiero,e ricordarti sarebbe tormentose immaginare fosse disgrazia.Sì, in quell’orain cui parlammo più guardandoche parlando,derivò questa cronica esitazioneche ora ho nel ricordarti.Apparistinella mia vitacome una cosa che era alla porta.Sparisti.Più tardi seppi del tuo eclissarti.Tuttavia, tuttavia,riuscistia prendermi un po’ il cuore.È un cuore tristee nonsi intende con tuttoné ha modiper farsi amareo per immaginarlo.Salvo quandoil tuo sguardoostinatamente dolcemi faceva saltareil cuore in petto.Ove andavo io?Già lo scordavo.Sì, il mio cuore fu tuoin quel giorno,in quel giorno o in un altro …Neanche vi fosse altra terra o cieloqualcosa sarebbe accaduto.

Fernando Pessoa, ”Licantropia – Lycanthropy”

Acolo visele se-adeveresc.

E un lac singuratec

Luna va lumina pentru noi, numai

A noastră, ca niciodată.

Acolo ne-o duce o pânză argintie

Purtată de-un vânt neștiut

Ne-o duce spre-o viață ca-n vise acolo

Unde apele se topesc

Printre arbori pe-un mal umbros.

Păduri nesfârșite vor întâlni

Dorința fără de margini a lacului, astfel

Acolo visul ni s-o-împlini.

O să ne-ascundem, vom dispărea,

Nu ne-o ști decât luna,

Ni s-o părea că ce se-întâmpla

Era ceva muzical.

-Traducere de Catalina Franco-

_________________________

Somewhere dreams will be true.

There is a lonely lake

Moonlit for me and you

And like none for our sake.

There the dark white sail spread

To a vague wind unfelt

Shall make our sleep‑life led

Towards where the waters melt

Into the black‑tree’d shore,

Where the unknown woods meet

The lake’s wish to be more,

And make the dream complete.

There we will hide and fade,

Emptily moon‑bound all,

Feeling that what we are made

Was something musical.

C’e sempre un non detto,

Le parole che, una volta separate,

Le persone non osano o dimenticano

Lasciali dire.

A volte il vento autunnale

Rotola le parole come semi,

Li porta ai margini del cuore

E li lascia dimenticati fino a un’altra stagione.

Non piegarti oltre il bordo del tuo cuore,

Per che non si rompa il solco nero del desiderio

E che ti copra

E tu ti rotoli come una palla in passato.

Le parole non dette sono uccelli bianchi

Quale beccano nella neve dell’anima.

Loro ali non li aprono mai

Per non diventare grido e non fare male …

Traducere în italiana de Catalina Franco

___________________________________

Întotdeauna există o vorbă nespusă,Cuvintele pe care, atunci când se despart,Oamenii nu îndrăznesc sau uităSă și le spună.Uneori vântul de toamnăRostogolește cuvintele ca pe niște semințe,Le duce pană la marginea inimiiSi le lasă uitate pană la alt anotimp.Nu te apleca peste marginea inimii,Ca să nu se rupă brazda neagră a dorințeiSi să te acopere,Iar tu să te rostogolești ca un bulgăre în trecut.Cuvintele nespuse sunt niște păsări albeCare ciugulesc în zăpada sufletului.Aripile nu și le desfac niciodatăCa să nu se prefacă în strigate și să doară….