Marco Maggini, ”Cine știe – Chissà”

Cine știe de mă vei găsi

de fi-va lumina aceea în ochii

cu care m-ai fi privit

de-aș fi știut să-ți atrag privirea

în acel trecător început de vară

din cel mai scurt timp al meu

fără țintă, fără speranță

am rătăcit în beznele

numelor goale

o, de-am găsi acele flori parfumate

în luminișul orbirii

-traducere de Catalina Franco–

_____________________________-

Chissà se mi troverai

se sarà questa la luce degli occhi

con cui mi avresti guardato

se avessi saputo come attrarre il tuo sguardo

in quel fugace inizio estate

del mio tempo più breve

senza mete e speranza

vagai nel buio

dei vuoti nomi

se troveremo quei fiori odorosi

su una radura d’abbaglio

Adonis, din ”Memoria vântului”

Cândva la mine veni

Copilul care fusesem,

Chipul lui îmi rămase necunoscut.

Nu spuse un cuvânt, ne-am plimbat

Tăcuți, uitându-ne unul la altul, pașii ne erau

Un râu ducându-se în necunoscut.

Unele rădăcini ne-au adus împreună, în numele

unor frunze rătăcitoare în vânt

Ne-am despărțit,

Pădure scrisă peste pământ,

Povestită de anotimpuri.

Tu, copile ce-am fost, vino, mi te apropie:

Ce ne-ar putea uni, de acum înainte, și

ce-am putea să ne spunem?

„Cuvinte”

-traducere de Catalina Franco-

Ardengo Soffici, ”Suntem în noiembrie – È novembre”

Curând vom culege cele din urmă lumini

ale splendorii pământului istovit

și pregătit să moară.

De-atâtea ori am dorit, pe hârtia albă, să pecetluim

emoția, iubirea noastră aproape carnală

pentru pajiștea încinsă, acoperită

de iarba înaltă, grasă,

pentru spicul rotund fierbinte în soare,

pentru strugurul roz, purpuriu,

și umflat ca un sân,

pentru ramul îndoit, încărcat de rod.

Nu am știut!

Să nu risipim, să nu pierdem splendorile lumii.

Să ne umplem ochii de violet și de roș,

de portocaliul frunzelor în agonie;

de auriul, de argintiul, de albul florii târzii.

De iarba proaspătă, înmuiată în rouă,

de frunzele dimineața în strălucirea soarelui,

de-acoperișuri de case sclipind în lumină,

de câmpiile, de poienile aburinde în zori

ca șalele unui bou care din greu a trudit.

Mâine o să cadă perdeaua de neguri

deasupra a toate – cum și pe inima noastră.

N-om mai vedea, n-om mai iubi nimic

mai mult decât amintirile;

numai cu solitara noastră durere vom fi.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Presto, cogliamo questi ultimi lampi

di bellezza della terra esausta che si prepara a morire.

Quante volte avremmo voluto fissar nella carta bianca l’emozione,

il nostro amore quasi carnale per la zolla grassa, bollente,

coperta di verdura robusta,

per la spiga pesante che il sole abbrustolisce,

per il grappolo azzurro, lustro,

turgido come una mammella,

per il ramo curvo carico di frutta.

Non abbiamo saputo!

Non perdiamo questi splendori estremi.

Empiamoci gli occhi del vermiglione, della porpora,

dell’ arancione dei pampani agonizzanti;

del giallo e del bianco dei fiori ritardatari.

L’erba fresca inzuppata di guazza,

le foglie scintillanti nelle mattine ancora soleggiate,

i tetti che la luce inonda ancora,

i campi e le prode fumanti

come la groppa di un bue che ha lavorato troppo.

Domani il sipario della nebbia calerà su tutto e sul nostro cuore.

Non vedremo, non ameremo più nulla che i nostri ricordi;

non sentiremo che il nostro dolore solitario.

Carl Sandburg, ”Mișcările toamnei – Autumn Movement”

Am plâns pentru lucruri frumoase, știind că nimic frumos nu durează.

Câmpia galbenă cu albăstrele – eșarfă la gâtul de aramă

al femeii arse de soare, obârșia anului, jefuitoarea semințelor.

Și vine vântul de apus, când, sfâșiat, auriul e numai goluri,

când scuipă vântul de apus prima lui zăpadă, și vin alte lucruri frumoase,

iar cele mai vechi se duc, nici unul nu dăinuie.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________-

I cried over beautiful things knowing no beautiful thing lasts.

The field of cornflower yellow is a scarf at the neck of the copper

sunburned woman, the mother of the year, the taker of seeds.

The northwest wind comes and the yellow is torn full of holes,

new beautiful things come in the first spit of snow on the northwest wind,

and the old things go, not one lasts.

Charles Simic, ”Plimbare de seară – Evening Walk”

Voi îmi faceți impresia că ascultați

La ce gândesc eu, o, arbori,

Când încovoiat pășesc pe drumeag

În seara târzie de vară

Și fiecare din voi îmi pare o scară abruptă

Pe care noaptea încetișor coboară.

În frunzele mari ca buzele mamei mele

Veșnic tremurătoare, și incapabilă

Să se decidă,

Fiind un pic de vânt, îmi pare c-aud niște glasuri,

Ori ca o gură plină care-și înăbușă râsul,

O uriașă, întunecată gură

Unde-am putea să încăpem cu toții,

Acoperită deodată de-o mână.

Totul e liniștit. Lumina pare

De mai înainte, din altă seară,

O seară îndepărtată, cu rochii de mătase,

Cu picioarele goale, cu păru-n vânt.

Inimă fericită, ce grei ți-s pașii

În vreme ce în umbră îi urmărești.

La capăt de drum – un cer fără nori, albastru.

Păsări de noapte iubesc copiii

Care nu vin la cină.

Copiii pierduți în pădurea întunecată.

-traducere de Catalina Franco-

____________________________

You give the appearance of listening

To my thoughts, O trees,

Bent over the road I am walking

On a late-summer evening

When every one of you is a steep staircase

The night is slowly descending.

The high leaves like my mother’s lips

Forever trembling, unable to decide,

For there’s a bit of wind,

And it’s like hearing voices,

Or a mouth full of muffled laughter,

A huge dark mouth we can all fit in

Suddenly covered by a hand.

Everything quiet. Light

Of some other evening strolling ahead,

Long-ago evening of silk dresses,

Bare feet, hair unpinned and falling.

Happy heart, what heavy steps you take

As you follow after them in the shadows.

The sky at the road’s end cloudless and blue.

The night birds like children

Who won’t come to dinner.

Lost children in the darkening woods.

**

Charles Simic, ”Împotriva Iernii – Against Winter”

Sub pleoapele tale adevărul e negru.

Ce ai vrea tu să faci în privința asta?

Mierlele tac; tu nu ai pe cine întreba.

Spre cerul gri tu te încrunți toată ziua.

Când bate vântul tu tremuri ca paiul.

Ți-ai crescut lână ca unui miel blând,

Dar au venit după tine c-un mare foarfec.

Peste gura deschisă muștele ți-au plutit

Ca niște frunze, apoi, și ele-au fugit,

În crengile goale voiau să ajungă.

Iarna venind, tu, cel din urma soldat erou

Al unei armate învinse, sta-vei de gardă,

Cu capul gol sub primii fulgi de zăpadă.

Până o să vină un vecin să țipe la tine,

Tu ești mai nebun decât vremea, Charlie.

-traducere de Catalina Franco–

_________________________

The truth is dark under your eyelids.

What are you going to do about it?

The birds are silent; there’s no one to ask.

All day long you’ll squint at the gray sky.

When the wind blows you’ll shiver like straw.

A meek little lamb you grew your wool

Till they came after you with huge shears.

Flies hovered over open mouth,

Then they, too, flew off like the leaves,

The bare branches reached after them in vain.

Winter coming. Like the last heroic soldier

Of a defeated army, you’ll stay at your post,

Head bared to the first snow flake.

Till a neighbor comes to yell at you,

You’re crazier than the weather, Charlie.

**

Charles Simic, ”O scrisoare – A Letter”

Dragi filozofi, eu când gândesc, mă întristez.

Se întâmplă la fel și cu voi?

Tocmai când sunt pe cale a-mi înfige dinții în noumen,

Vine o prietenă de pe vremuri și îmi distrage atenția.

„Ea nici măcar nu-i în viață!“ – urlu eu la ceruri.

Lumina iernii mă face să mă abat din cale.

Văd paturi acoperite cu pături gri similare.

Văd bărbați c-o înfățișare sumbră, în brațe

Cu câte-o femeie goală, turnând pe ea apă rece.

Voiau să-i calmeze nervii ori era poate-o pedeapsă?

L-am vizitat pe amicul meu Bob, iar el mi-a zis:

”Ajungem la real depășind cucerirea imaginii.”

Am fost nespus de voios, până mi-am dat seama:

De-o asemenea abstinență nu voi fi niciodată în stare

Și m-am surprins că priveam pe fereastră.

Tatăl lui Bob își scotea câinele la plimbare.

Se mișca greu, avea dureri; câinele-l aștepta.

Altcineva nu mai era în parc,

Doar pomii goi, într-o infinitate de forme tragice

Ca să ne facă gândirea mai grea.

-traducere de Catalina Franco-

______________

Dear philosophers, I get sad when I think.

Is it the same with you?

Just as I’m about to sink my teeth into the noumenon,

Some old girlfriend comes to distract me.

»She’s not even alive!« I yell to heaven.

The wintry light made me go out of my way.

I saw beds covered with identical gray blankets.

I saw grim-looking men holding a naked woman

While they hosed her with cold water.

Was that to calm her nerves, or was it punishment?

I went to visit my friend Bob who said to me:

»We reach the real by overcoming the seduction

of images.«

I was overjoyed, until I realized

Such abstinence will never be possible for me.

I caught myself looking out the window.

Bob’s father was taking their dog for a walk.

He moved with pain; the dog waited for him.

There was no one else in the park,

Only bare trees with an infinity of tragic shapes

To make thinking difficult.

**

Charles Simic, ”Cer de toamnă – Autumn Sky”

Pe vremea străbunicilor mele,

Tot ce aveai nevoie era o mătură

Ca s-ajungi să vezi locuri

Și pe cer să gonești gâștele.

•

Stelele cunosc totul,

De-aceea noi încercăm

Să le citim gândurile.

Oricât de îndepărtate-s,

Cu ele-alături alegem să șoptim.

•

O, Cynthia, o,

Ia un ceas fără mâini

Și hai să facem o tură.

Ia-mi o cameră

La Eternity Hotel

Acolo-i place la Timp

Să se oprească din când în când.

•

Veniți, îndrăgostiții de colțuri întunecate,

Spune cerul,

Stați într-unul din întunecatele mele colțuri.

Sunt mici zerouri gustoase

În vasul cu alune în seara asta.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________________-

In my great grandmother’s time,

All one needed was a broom

To get to see places

And give the geese a chase in the sky.

•

The stars know everything,

So we try to read their minds.

As distant as they are,

We choose to whisper in their presence.

•

Oh Cynthia,

Take a clock that has lost its hands

For a ride.

Get me a room at Hotel Eternity

Where Time likes to stop now and then.

•

Come, lovers of dark corners,

The sky says,

And sit in one of my dark corners.

There are tasty little zeroes

In the peanut dish tonight.

**

Gesualdo Bufalino, ”Miserere scris pe perete – Miserere scritto sul muro”

1

Cu cât mai departe ești, cu atât

Te simt în inima mea

sânge, țipăt și rană,

crescându-mi în piept.

Cu cât mai departe ești, cu atât

Te țin între haină și carne,

o dureroasă taină,

vulpe furată ce-mi roade în piept.

2

De aceea-i zadarnic, Doamne, să fim asemeni

în nume, în soartă, în moarte;

să ai în palmă două cuțite,

și coasta putredă;

atât de reci, atât de goi s-atârnăm,

cu păcatele-n voia vântului.

De ce, Doamne iubite, ne părăsești?

Ni se cuvine și nouă o femeie

să ne desfacă brâul, să ne îmbăieze,

un paznic orb să vegheze asupra-ne,

o înviere.

3

Inima obosită n-o pot descrie,

nu mai am voce să strig.

Doamne, fă-mă puternic

în mintea-mi, rupe-mi genunchii.

Fie-mi chipul lăsat în vânt,

ca praful – eu să nu am stăpân.

Mi-am pus pe plăpândul Tău piept

capul să-l odihnesc.

Sub ochii mei se ofilește o roză,

ca un copac o să cad.

Doamne, pe iarbă îngăduie-mi

o moarte de lucruri.

4

Pe pământul topit de căldură,

pământ aspru lătrând,

Tu umbli, o știu, cu o lepră

ascunsă sub haină.

Te-oi recunoaște

după barba semitică,

după palmele Tale de ger torid

apăsate pe frunte-mi.

5

Veni-va îngerul hoț

în somnul meu de hotel, în bolnavele

mele brațe, forțând deja ușile,

cu sabia lui grosolană,

și șuierându-mi în față,

cu flamă de aur în pene,

îi aud glasul,

jargonul lui drag și solemn.

Până la moarte o să luptăm.

-traducere de Catalina Franco-

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

1

Più lontano mi sei, più Ti risento

farmiti dentro il cuore

sangue, grido, tumore,

e crescermi sul petto.

Più sei lontano e più Ti porto addosso,

fra l’abito e la carne,

contrabbando cattivo,

volpe rubata che mi mangia il petto.

2

Dunque è vano, Signore, somigliarti

nel nome, nella sorte, nella morte;

avere entro le palme due coltelli,

il costato corrotto;

pendere così freddi, così nudi,

con le vergogne battute dal vento.

Dolce Signore, perché ci abbandoni?

A noi anche Tu devi una donna

che ci schiodi e ci lavi,

un fantaccino cieco che ci vegli,

una resurrezione.

3

La stanchezza del mio cuore non si può dire,

e non ho voce più per gridare.

Signore, fammi mare

dentro la mente, rompimi i ginocchi.

Si divulga il mio viso nel vento,

come la polvere non ho padrone.

Posassi sul Tuo petto macilento

il mio capo, per dormire.

Nei miei occhi si macchia una rosa,

come un albero cadrò.

O Signore, concedimi sull’erba

una morte di cosa.

4

Per questa terra sfasciata dall’afa,

rozza terra latrante,

Tu cammini, lo so, con una lebbra

nascosta sotto la giacca.

Dalla Tua rada barba semita

Ti riconoscerò,

dalle Tue palme di torrido gelo

premute sulla mia fronte.

5

Verrà l’angelo ladro

al mio sonno d’albergo, alle mie braccia

inferme, già forza le porte,

la sua tozza bipenne,

sibila sulla mia faccia,

vampa d’oro di tra le penne

è la sua voce che odo,

il caro suo gergo solenne.

Lotteremo sino alla morte.

Gesualdo Bufalino , „O întâlnire la buncărul părăsit – Appuntamento presso un bunker abbandonato”

Îți spun cuvinte învățate ca pe de rost:

tu însă abia le asculți, năucită de ploaia

ce cade pe buncărul Punta Scalambra

și care de multă vreme anunță un alt adio.

Cât de departe e marea, privită de aici,

dintre scoicile sfărâmate și neputincioase,

cât de departe ești tu, cât te-ai schimbat de ieri…

Ca să te văd din nou e nevoie să închid ochii.

Va trebui să-i închid, ca să-i văd iarăși pe ai tăi,

îndrăgostiți și râzând, să pot simți menuetul

înnebunit părului tău,

ascunsa inimii frământare.

Astfel se joacă timpul și ne convinge:

deajuns o rafală piezișă, ori un ziar care zboară,

un pescăruș ostenit peste creasta valului;

cârpa de alge marine care se scurge-între degete…

e prea deajuns să ne spună vara deja a murit

acea tinerețe vicleană a anului,

aceea a noastră care din noi păstrează

doar un pumn orb de pulbere și de ploaie.

Și eu, precum vremea rea, peste zilele tale de aur

am devenit doar diforme

epave, vestigii ale sfârșitului,

vreo compătimire fugară.

Un dar al morții pe care mâine ai să-l arunci,

asta-ți rămâne din mine – nimic mai mult, mă iartă:

mai bine nu am putut, nu știu să merg

decât la brațul unei fantasme, ori poate singur.

Acum o știi, o vezi: la ce bun să ne frângem

mâinile, ori să ne plângem, să tipărim în vreo carte

că am fi fost fericiți, că peste încă un an,

întâlnindu-ne aici, ne vom surâde iar?

Voi să plec singur la întâlnirea cu noaptea.

Iar tu rămâi, privește

la așchia de soare care se întoarce,

la stârcul de pe cimentul gri

uscându-și aripa bătrână.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________-

Io ti dico parole imparate a memoria:

le ascolti appena, frastornata dalla pioggia

che cade sul bunker di Punta Scalambra

e annunzia lungamente un altro addio.

Com’è lontano il mare, a guardarlo da qui,

da questi strombi sbreccati e inermi,

come lontana anche tu, e cangiata da ieri…

Per rivederti devo chiudere gli occhi.

Devo chiudere gli occhi per rivedere i tuoi,

invaghiti e ridenti, per risentire il fatuo

minuetto tra i tuoi capelli,

i chiusi trambusti del cuore.

Cosí dunque ci gioca il tempo e ci convince:

basta una raffica sbieca, un giornale che voli,

stremata procellaria, sul dirotto frangente;

quel cencio d’alga che ripugna fra le dita…

poco basta per dirci che l’estate è già morta,

gioventù menzognera dell’anno,

e che di noi, di lei non rimane che un solo

cieco pugno di polvere e di pioggia.

Anch’io, come un maltempo, sopra i tuoi giorni d’oro

recato non ho che deformi

relitti e presagi di fine

e qualche lamentosa fuggitiva pietà.

Un regalo di morte che butterai domani,

questo di me ti lascio, e null’altro, perdonami:

non potevo di più, io non so camminare

che a braccio d’un fantasma, oppure solo.

Ora lo sai, lo vedi: che servirebbe torcersi

le mani, piangere, stampare in un libro

che siamo stati felici, che un altr’anno

incontrandoci qui sorrideremo?

Lasciami allora andare solo incontro alla notte.

Tu resta a guardare la striscia di sole che torna,

l’airone sul grigio cemento lavato

che s’asciuga le vecchie penne.

”Timpul nu vindecă dacă nu vrea. Timpul este un șarlatan.”

”Dacă cred în Dumnezeu, dacă cred numai în mine, dacă cred în cei mulți, dacă cred în moarte, dacă cred în dreptate, dacă cred în poezie, dacă nu cred în nimic, înseamnă că mai trăiesc. Asta-i viața…. ”

Jiří Orten

„Este un timp al semănatului, este un timp al coacerii și un timp al seceratului. Așa este făcută lumea noastră. Uneori este crud și mortal să îmbătrânești. Dar cei care s-au copt au fost culeși și gustați, cei care zac ca un măr în palma lui Dumnezeu nu mor.”

Jiří Orten

Asta seara va ofer un poem celebru. Al unui poet mort in accident sau sinucis. La 21 de ani. În 1941. Evreu din Praga. O mare promisiune lirica, dar și o mare realizare. Cum ar fi, de pilda, cele noua Elegii. Din care eu am tradus-o pe a șaptea. N-a fost prea simplu, asa ca poate va uitați, și nu doar la imagine…

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Jiří Orten, ”A șaptea elegie – Edmá elegie”

Îți scriu Karin, și nu știu de ești încă-n viață,

dacă nu ești deja unde nu se mai află dorință,

dacă între timp s-a încheiat vârsta ta vremelnică.

Poate-ai murit? Așa că pietrei tale tu cere-i

să se lumineze. Cere-le trandafirilor, doamnă,

să se închidă din mugur. Cere-i nimicirii

să îți citească scrisoarea distrugerii mele.

Moartea tace în prezența poemelor, cu care eu

vin la tine tânăr, atât de crud și pe cale de a se coace,

pe care tinerețea îl face să semene cu un monarh

al unui regat pierdut. Dar tu știai ce mult

ne lipsesc aripile, spre a zbura precum îngerii,

și cum râdem cu sânge precum cu sânge plângem.

Eu mi-am găsit căderea. Și despre ea vreau să-ți spun.

A fost odată ca niciodată (scriu despre Dumnezeu),

o transparență a lovit cerul roșu,

apoi a sângerat și s-a dus și s-a scufundat.

Poate a fost doar un vis, în care am visat

mamă și tată, casă, pe amândoii mei frați,

poate a fost doar un vis, în care un om se vede pe sine în rotirile apelor unui iezer,

poate a fost un vis, o oglindă a lunii,

dar nu trebuia să-mi apară, de nu mă trezeam din el,

nu trebuia să mă las în focul ce tremură!

Căderea lui Dumnezeu. Și ce cădere! Apoi băiatul e singur,

fără puterea bună ce știe ca să coboare înălțimea

obstacolelor și să reducă distanța și iadul,

cel îngrădit doar de violete și de miresme.

Băiatul rămâne singur și se trezește și urmărește

realitatea răului. Crede că n-o s-o găsească.

Timpul nu vindecă dacă nu vrea. Timpul e un șarlatan.

A fost odată o femeie, nespus de iubitoare,

căderea părea să nu cadă: scriu despre Narcisa.

Totul plutea.

Norocul era nespus de aproape. El ne vorbea cu

cuvinte ce niciodată n-ar fi putut să fie suflate de vânt,

era un anume cuvânt, era patria scumpă

a gurii, mâinilor, ochilor, trupului, și era iubitul

pântec, ce, minunat de sigur, se apleca înspre pat,

era acel cuvânt care vorbește fără cuvinte.

Ce își dorea Narcisa, pe când se afla naintea

oglinzilor, iar lucrurile atinse înghețau îndată?

La fel ca Narcis, umbra ei nu dorea nimic, nimic

altceva decât să se vadă fără de suflet și fără trup

în transparența oglinzii; găsise numai cuvinte

despre splendoarea asprimii, mai dură ca diamantul,

tânjea ca ea însăși să se cunoască în visele altora.

Nu era ea izvorul, ea se îneca în izvoare!

O, izvorăște de unde ceea ce curge în noi aici?

Ale cui nopți de veghe se întind pe ale mele

și răspândirea aceea nu este încă de ajuns?

Eu mi-am găsit căderea. Unde? În plâns!

Îmi cădeau lacrimi, căzut-au în mlaștini,

în împărăția cea vie a durerii și-a jalei

cădeau fără rușine, o, Karin, iar eu îți scriu,

întreabă piatra pe care-o spăl cu ploaia,

Simt ploaia căzând deasupra mormântului tău,

o simt ca un plâns, fără vreme și fără formă,

îți scriu, Karin, și nu știu dacă trăiești,

dacă acum nu ești unde nu mai este dorință,

dacă între timp trecătoarea ta vârstă nu s-a sfârșit.

Cunosc o fetiță. E aidoma unui sărut care încă

se ascunde în gură, și mai departe nu trece,

se-așează doar dinaintea acelui soare slăbit,

care nu arde, ce stea o ostoiește: și-adoarme pe piept.

E tânără ca pământul, ușoară ca răsuflarea,

ca primele frunze, ca dimineața, ca fericirea.

Știu și eu zile bune. Dar unde ne pot duce ele?

Ai încercat? Și – știi – Karin?

Cunosc și măreția femeilor: mama care așteaptă

să vadă dacă la ea într-o zi un fiu trist se întoarce.

Îmi cunosc țara. Cunosc bucuria fără motiv.

Știu loialitatea, da, știu, însă nu știu pe unde se află.

Cunosc trezirile bruște din chin și lipsa de speranță —

și nu e deajuns ca să știi, și nu e deajuns a voi, nu e

destul a cunoaște trădarea când a ierta nu se poate.

Moartea să tacă înaintea poemelor, iată, eu încă visez la asta.

La care furtună să tac? La care lucru groaznic?

Ce e de înțeles aici? Ce nu se destramă oare?

Ce moare și acolo? Ce cade acolo, și pentru totdeauna?

Îndrăgostiții? —

N-am vrut, nu am vrut să tac,

iartă-l pe Narcis, iartă și vina și lumea,

aprinde o lumânare; și roagă-te pentru pământ,

să nu-l zdrobească prea tare Decembrie, cu gerul lui,

april să-i deie ce e al florilor,

să-i fie noaptea drapel pe turnul care

când vremea stelelor vine, către lumină zboară,

lasă îndrăgostiții s-aducă laude pentru durere.

Atât de tânăr, atâta de crud de tânăr și abia copt,

râd până în oase și plâng cu lacrimi de sânge,

de Dumnezeu părăsit și Dumnezeu părăsit

îți scriu, Karin, și nu știu dacă sunt viu …

-traducere de Catalina Franco-

__________________________________

Píši vám, Karino, a nevím, zda jste živa,

zda nejste nyní tam, kde se už netoužívá,

zda zatím neskončil váš nebezpečný věk.

Jste mrtva? Poproste tedy svůj náhrobek,

aby se nadlehčil. Poproste růže, paní,

aby se zavřely. Poproste rozpadání,

aby vám přečetlo list o mém rozpadu.

Smrt mlčí před verši. A já v nich před vás jdu

tak mlád, tak krutě mlád a ponejprve zralý,

že ve své mladosti podobám se již králi

zašlého království. Vy jste přec věděla,

co křídel chybí nám k rozletu anděla,

jak krví smějeme se a jak krví pláčem.

Nalezl jsem svůj pád. A chci vám říci, na čem.

Jedenkrát na nebi (to píši o Bohu)

ťala se průzračnost o rudou oblohu

a krvácela pak a šla a zapadala.

Snad to byl jenom sen, ve kterém se mi zdála

maminka s tatínkem, domov a oba bratři,

snad to byl jenom sen, ve kterém člověk spatří

sám sebe ve vodě, pod koly v rybníce,

snad to byl jenom sen, zrcadlo měsíce,

neměl se mi však zdát, když jsem se neprobudil,

neměl mne zanechat v plameni, který studil!

Pád Boha. Jaký pád! Potom je chlapec sám,

bez blahé mocnosti, jež umí překážkám

snižovat výšiny, jež umí blížit dálku

a peklo zavírá na vůni, na fialku,

potom je chlapec sám a procítá a jde

za skutečností zel. Myslí, že nenajde.

Čas neléčí, když nechce. Čas je šarlatán.

Jedenkrát na ženě, milostné ze všech stran,

pád zdál se nepadat: to píši o Narcisce.

Všechno se vznášelo. A nevýslovně blízce

k nám štěstí mluvilo. Byla to mluva ta,

co nikdy nemůže být větrem odváta,

byla to ona řeč, ta drahá mateřština

rtů, rukou, očí, těl a milenčina klína,

v níž k loži sklání se nádherné bezpečí,

byla to ona řeč, jež mluví bez řeči.

Co chtěla Narciska, když stála před zrcadly

a věci kolem ní dotčeny rychle chladly?

Jak Narcis, její stín, nic, nic už nechtěla

než sebe uvidět bez duše, bez těla

v zrcadle průhledném; shledávala jen slova

o kráse tvrdosti, tvrdší než démantová,

toužila zvěděti o sobě v cizích snech.

Nebyla pramenem. Tonula v pramenech!

Ach, odkud vyvěrá to, čím tu odtékáme?

Čí noci probdělé se položily na mé

a rozšířily se, že místo nestačí?

Nalezl jsem svůj pád. A na čem? Na pláči!

Padaly slzy mé, padaly do močálů,

padaly na živé království běd a žalu,

padaly nestoudně, Karino, píši vám,

poproste náhrobek, jejž deštěm omývám,

připadám si jak déšť, jenž prší na váš hrob,

připadám si jak pláč, bez času, bez podob,

píši vám, Karino, a nevím, zda jste živa,

zda nejste nyní tam, kde se už netoužívá,

zda zatím neskončil váš nebezpečný věk.

Znám jednu holčičku. Je jako polibek,

jenž ještě schovává se v ústech, nesmí dále,

protahuje se jen na slunci, jež je malé,

nepálí, dává pít: usínat na ňadrech.

Je mladá jako zem. Je lehká jako dech,

jak rané lupení, jak jitro, jako štěstí.

Znám také krásné dny. Kam mne však mohou vésti?

Vy jste to věděla? A víte, Karino?

Znám také velkost žen: čekání matčino,

zda jednou vrátí se k ní její smutný syn.

Znám také svoji zem. Znám radost bez příčin.

Znám věrnost, ano, znám, leč nevím právě, kde je.

Znám náhlá procitnutí z muk a beznaděje –

a je to málo, znát, a je to málo, chtíti,

je málo, zradu znát, když nelze odpustiti.

Smrt mlčí před verši, hle, ještě o tom sním.

Před jakou bouří mlčí? Před čím strašlivým?

Co pochopíme tam? Co se tam nerozpadá?

Co i tam umírá? Co i tam věčně padá?

Milenky? –

Nechtěl jsem, nechtěl jsem nemlčet,

odpusťte Narcisce, odpusťte hřích a svět,

rozsviťte svíčku; tak; a modlete se za zem,

aby ji prosinec nezkrušil příliš mrazem,

aby jí duben dal, co květům náleží,

aby jí byla noc praporem na věži,

jenž vlaje do světla, když nastává čas hvězd,

aby ji milenci chválili za bolest.

Tak mlád, tak krutě mlád a zralý ponejprve,

směji se do krve a pláči kapky krve,

a Bohem opuštěn a Boha opustiv,

píši vám, Karino, a nevím, zda jsem živ…

Rainer Maria Rilke, ”Tăcerea – Die Stille”

Auzi tu, iubite,-mi ridic mâinile –

auzi-le: freamătă …

În singurătate ce gest n-ar fi sunet

a tot ce-ascultat e cu luare-aminte?

Auzi, iubite,-mi cobor pleoapele,

până la tine or să se simtă.

Auzi, tu, iubite, din nou le ridic…

… tu de ce nu ești încă aici?

Urma mișcării celei mai mici

în mătasea tăcerii se-aude;

orice infimă emoție-i de neclintit

în grele perdelele depărtării.

Stele se-înalță și cad când respir,

pe buze – mireasma parfumurilor.

Simt atingerea depărtărilor –

sunt mâinile îngerilor.

Doar la tine mi-e gândul: doar tu

nu-mi ești aici.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

Hörst du Geliebte, ich hebe die Hände —

hörst du: es rauscht…

Welche Gebärde der Einsamen fände

sich nicht von vielen Dingen belauscht?

Hörst du, Geliebte, ich schließe die Lider

und auch das ist Geräusch bis zu dir.

Hörst du, Geliebte, ich hebe sie wieder……

… aber warum bist du nicht hier.

Der Abdruck meiner kleinsten Bewegung

bleibt in der seidenen Stille sichtbar;

unvernichtbar drückt die geringste Erregung

in den gespannten Vorhang der Ferne sich ein.

Auf meinen Atemzügen heben und senken

die Sterne sich.

Zu meinen Lippen kommen die Düfte zur Tränke,

und ich erkenne die Handgelenke

entfernter Engel.

Nur die ich denke: Dich

seh ich nicht.

J. L. Borges, ”Îndrăgostitul – El enamorado”

Luni, fildeș, viori, trandafiri,

lampadare și semnul lui Dürer,

cele nouă cifre și zero evaziv –

ar trebui să pretind că sunt asemenea lucruri.

Ar trebui să gândesc că au fost cândva

și Persepolis și Roma, și că nisipul

subtil măsura soarta turnului

dărâmat de veacuri de fier.

Ar trebui să gândesc la flăcări, la arme,

la epopei, la mările negre

care rodeau din pilaștrii pământului.

Ar trebui să gândesc că mai sunt și alții. Minciună.

Ești numai tu. Tu, nefericirea

și fericirea mea, neistovită și pură.

-traducere de Catalina Franco–

________________________________

Lunas, marfiles, instrumentos, rosas,

lámparas y la línea de Durero,

las nueve cifras y el cambiante cero,

debo fingir que existen esas cosas.

Debo fingir que en el pasado fueron

Persépolis y Roma y que una arena

sutil midió la suerte de la almena

que los siglos de hierro deshicieron.

Debo fingir las armas y la pira

de la epopeya y los pesados mares

que roen de la tierra los pilares.

Debo fingir que hay otros. Es mentira.

Sólo tú eres. Tú, mi desventura

y mi ventura, inagotable y pura.