Yves Bonnefoy, ”Vânt și fum”-”De vent et de fumée”
I
Ideea, s-a crezut, e măsura a tot și a toate,
De-aici urmează că „La sua bella Elena rapita”, spune Bellori
Despre-o faimoasă pictură a lui Guido Reni,
Poate fi comparată cu altă Elena,
Aceea de Zeuxis imaginată, care iubea, poate.
Dar ce se află-n imaginile de lângă femeia tânără
Atât de dorită de Paris? În strugure
Nu-i oare fiorul unor mâini reale
Sub febra buzelor? Și oare copilul nu
Cere cu lăcomie ciorchinele, și nu bea
În grabă, aceeași lumină, mai înainte
Ca timpul să năvălească?
Dar deloc,
Credea un comentator al Iliadei, nerăbdător
Să explice, ca să justifice zece ani de război,
Adevărul e că Elena n-a fost niciodată
Răpită, n-a fost târâtă de la barcă la navă,
N-a fost oprită, țipând, legată
Pe paturi murdare. Răpitorul
N-a lăsat decât o imagine:
O statuie făcută de arta unui magician
Din calme brize de vară,
Încât să se simtă căldura din carnea-i
Și chiar respirația ei și privirea
Ce se dăruiește dorinței. Efigia Elenei
Rătăcește visând sub volutele joase-
Ale navei ce fuge, pare c-aude
Vuietul altei mări în albastrele-i vene
Și fericită pare. Alți specialiști
S-au gândit chiar la o lucrare în piatră.
În cabină
Zi după zi zguduită de trecerea vremilor
Elena-i înfățișată, semi-culcată
Între pânzele ei, între visele ei,
Zâmbește, aproape. Brațul ei e-îndoit
Pe sânu-i cu mare grație,
Razele soarelui, în zori, în amurg,
Întârzie, apoi dispar de pe partea ei goală.
Mai târziu, pe pământul Troiei,
Își păstrează-acel zâmbet.
Cine, totuși, în afara de Paris, vreodată-l văzu?
Cărăușii vor fi cunoscut doar piatra mare roșiatică,
Dură, crăpată,
Pe care vor fi trebuit s-o urce , asudând, jurând,
Chiar și pe ziduri, în fața nopții.
Piatra asta,
Nisip la origine, care se sfarmă,
Este Elena? Norii, luminile roșii:
Nu se știe dacă în suflet sunt ori pe cer?
Adevărul totuși, chiar dacă păstrat ucide,
Nici Stesichorus nu ni-l dezvăluie,
Iată: Efigia Elenei ar fi fost doar un foc
Împotriva vântului înălțat pe plajă.
Un braț de ramuri negre, pline de fum,
(Căci focul n-ardea prea bine). Paris l-ar fi încărcat
Pe barcă în roua zorilor.
Focul acesta, răvășit de valuri,
Înconjurat de țipăt de păsări de mare, fost-a cel
Pe care-l aprinse din nou restituindu-l lumii, pe stâncile
De pe țărmul natal, răvășit și mâncat
Încă de valuri. Patul de piatră
L-a ridicat acolo sus, parcă spre cer,
Ca să rămână, când Troia cade, focul
Spre-a striga frumusețea, protestul spiritului
Împotriva morții.
Nori,
Alergând unul spre altul, neputând
Să se apere, revărsând
Între trupuri îndrăgostite
Cupa strălucitoare a fulgerului.
Și cerul
A mai întârziat, puțin,
Pe pat pământului. S-ar părea, liniștiți,
Bărbatul, femeia: un munte, o apă.
Între ei
Cupa e goală deja și încă plină.
II
Dar cine spune
Că femeia pe care Paris a îmbrățișat-o, focul,
Ramurile roșii în flăcări, fumul acru
În goale orbite nu erau chiar
Visul însuși, acela creat spre-a împlini
Setea artistului. Ori pur și simplu
Un vis al acelui vis? Surâsul Elenei era:
Doar alunecare a pânzei nopții, arătând,
Însă, doar pentru o singură clipă, acea
Lumină adormită-n adâncuri de cer.
Ori de câte ori un poem,
O statuie, chiar o pictată imagine,
Se preferă figură și țâșnesc în afară
Scânteierile norului,
Elena se risipește. Ceea ce nu era decât
Intuiția lui Homer a asigurat
Notele de dedesubt ale șirurilor sale adânci
Din ciudata liră a cuvintelor pământești.
Dar în zorii sensului,
Când piatra-i încă obscură, culoarea –
Noroi în nerăbdarea pensulei,
Paris o ia pe Elena și, deși
Se zbate și strigă,
Ea acceptă; valul se-învârte calm către provă,
Iar deasupra mării strălucesc nourii.
Bea, spune Paris,
Când se trezește, brațu-întinzându-și,
În întunericul strâmt
Al încăperii mișcate de valuri,
Bea
Apoi apropie cupa de buzele mele
Ca să pot și eu bea.
Mă voi înclina, răspunde
Cea care este, sau poate, cea la care visa doar.
Mă voi înclina, voi bea,
Alt nume nu am, am doar norul,
Ca el mă destram, în cea mai pură lumină.
Și, de vreme ce ți-am dat bucurie,
Nu voi mai fi niciodată însetat
Să beau lumină.
Un copil
Gol pe plaja cea mare pe când Troia ardea
Ultimul care-o văzu pe Elena
În tufișuri de flăcări în partea de sus a zidurilor.
Rătăcea, cânta,
Luase în mâinile-i puțină apă,
În caz că focul ar veni acolo să bea,
Apa scăpă din imperfecta cupă, așa că timpul
Ruină visul, timpul răscumpărându-l totuși.
III
Foile-acestea-s traduse. Dintr-o limbă
Bântuind memoria care sunt eu.
Frazele acestei limbi sunt nesigure
Asemeni întâilor noastre amintiri.
Am construit din nou textul cuvânt cu cuvânt,
Dar al meu e doar umbră, se știe acum
Că origineaa-i e o Troia ce arde,
Splendoarea-i e un regret, și că opera ia
Cu mâinile pline doar apă ce fuge.
**
-traducere de Catalina Franco-
**
L’Idée, a-t-on pensé, est la mesure de tout,
D’où suit que « la sua bella Elena rapita », dit Bellori
D’une célèbre peinture de Guido Reni,
Peut être comparée à l’autre Hélène,
Celle qu’imagina, aima peut-être, Zeuxis.
Mais que sont des images auprès de la jeune femme
Que Pâris a tant désirée ? La seule vigne,
N’est-ce pas le frémissement des mains réelles
Sous la fièvre des lèvres ? Et que l’enfant
Demande avidement à la grappe, et boive
À même la lumière, en hâte, avant
Que le temps ne déferle sur ce qui est ?
Mais non,
A pensé un commentateur de l’Iliade, anxieux
D’expliquer, d’excuser dix ans de guerre,
Et le vrai, c’est qu’Hélène ne fut pas
Assaillie, ne fut pas transportée de barque en vaisseau,
Ne fut pas retenue, criante, enchaînée
Sur des lits en désordre. Le ravisseur
N’emportait qu’une image : une statue
Que l’art d’un magician avait faite des brises
Des soirées de l’été quand tout est calme,
Pour qu’elle eût la tiédeur du corps en vie
Et même sa respiration, et le regard
Qui se prête au désir. La feinte Hélène
Erre rêveusement sous les voûtes basses
Du navire qui fuit, il semble qu’elle écoute
Le bruit de l’autre mer dans ses veines bleues
Et qu’elle soit heureuse. D’autres scoliastes
Ont même cru à une œuvre de pierre.
Dans la cabine
Jour après jour secouée par le gros temps
Hélène est figurée, à demi levée
De ses draps, de ses rêves,
Elle sourit, ou presque. Son bras est reployé
Avec beaucoup de grâce sur son sein,
Les rayons du soleil, levant, couchant,
S’attardent puis s’effacent sur son flanc nu.
Et plus tard, sur la terrasse de Troie,
Elle a toujours ce sourire.
Qui pourtant, sauf Pâris peut-être, l’a jamais vue ?
Les porteurs n’auront su que la grande pierre rougeâtre,
Rugueuse, fissurée
Qu’il leur a fallu monter, suant, jurant,
Jusque sur les remparts, devant la nuit.
Cette roche,
Ce sable de l’origine, qui se délite,
Est-ce Hélène ? Ces nuages, ces lueurs rouges
On ne sait si dans l’âme ou dans le ciel ?
La vérité peut-être, mais gardée tue,
Même Stésichorus ne l’avoue pas,
Voici : la semblance d’Hélène ne fut qu’un feu
Bâti contre le vent sur une plage.
C’est une masse de branches grises, de fumées
(Car le feu prenait mal) que Pâris a chargée
Au petit jour humide sur la barque.
C’est ce brasier, ravagé par les vagues,
Cerné par la clameur des oiseaux de mer,
Qu’il restitua au monde, sur les brisants
Du rivage natal, que ravagent et trouent
D’autres vagues encore. Le lit de pierre
Avait été dressé là-haut, de par le ciel,
Et quand Troie tomberait resterait le feu
Pour crier la beauté, la protestation de l’esprit
Contre la mort.
Nuées,
L’une qui prend à l’autre, qui défend
Mal, qui répand
Entre ces corps épris
La coupe étincelante de la foudre.
Et le ciel
S’est attardé, un peu,
Sur la couche terrestre. On dirait, apaisés,
L’homme, la femme : une montagne, une eau.
Entre eux
La coupe déjà vide, encore pleine.
II
Mais qui a dit
Que celle que Pâris a étreinte, le feu,
Les branches rouges dans le feu, l’âcre fumée
Dans les orbites vides, ne fut pas même
Ce rêve, qui se fait œuvre pour calmer
Le désir de l’artiste, mais simplement
Un rêve de ce rêve ? Le sourire d’Hélène:
Rien que ce glissement du drap de la nuit, qui montre,
Mais pour rien qu’un éclair,
La lumière endormie en bas du ciel.
Chaque fois qu’un poème,
Une statue, même une image peinte,
Se préfèrent figure, se dégagent
Des à-coups d’étincellement de la nuée,
Hélène se dissipe, qui ne fut
Que l’intuition qui fit se pencher Homère
Sur des sons de plus bas que ses cordes dans
La maladroite lyre des mots terrestres.
Mais à l’aube du sens
Quand la pierre est encore obscure, la couleur
Boue, dans l’impatience du pinceau,
Pâris emporte Hélène,
Elle se débat, elle crie,
Elle accepte ; et les vagues sont calmes, contre l’étrave,
Et l’aube est rayonnante sur la mer.
Bois, dit Pâris
Qui s’éveille, et étend le bras dans l’ombre étroite
De la chambre remuée par le peu de houle,
Bois,
Puis approche la coupe de mes lèvres
Pour que je puisse boire.
Je me penche, répond
Celle qui est, peut-être, ou dont il rêve.
Je me penche, je bois,
Je n’ai pas plus de nom que la nuée,
Je me déchire comme elle, lumière pure.
Et t’ayant donné joie je n’ai plus de soif,
Lumière bue.
C’est un enfant
Nu sur la grande plage quand Troie brûlait
Qui le dernier vit Hélène
Dans les buissons de flammes du haut des murs.
Il errait, il chantait,
Il avait pris dans ses mains un peu d’eau,
Le feu venait y boire, mais l’eau s’échappe
De la coupe imparfaite, ainsi le temps
Ruine le rêve et pourtant le rédime.
III
Ces pages sont traduites. D’une langue
Qui hante la mémoire que je suis.
Les phrases de cette langue sont incertaines
Comme les tout premiers de nos souvenirs.
J’ai restitué le texte mot après mot,
Mais le mien n’en sera qu’une ombre, c’est à croire
Que l’origine est une Troie qui brûle,
La beauté un regret, l’œuvre ne prendre
À pleines mains qu’une eau qui se refuse.
**
-Guido Reni, ”Răpirea Elenei” – detaliu –
catalinafrancoblog 