Arthur Rimbuad,”Întâia seara – Prima serata – Prèmiere soirée”

Arthur Rimbuad,”Întâia seara – Prima serata – Prèmiere soirée”

Era nespus de dezbrăcată
Si arbori falnici indiscreți,
La geam se-înghesuiau s-o vadă
Apropiindu-se șireți.
Ședea în jilț aproape goala
Cu mâinile pe piept..arici
Si-i fremătau pe pardoseala
Piciorușele-i atât de mici.
Ii sărutai subțirea-i gleznă.
Ea rase-atunci.Un ras brutal
Cu triluri limpezi care în beznă
Sunau mătănii de cristal.
Ea piciorușele-și retrase.
„Te rog sa încetezi „-rosti
Iar rasul care-încurajase
Părea acum a pedepsi.
Cu buzele înfrigurate
O sărutai pe ochi, discret
Ea , capul dindu-și-l pe spate
Imi zise-atuncea „Mai încet!”
„As vrea să-ți spun doua cuvinte…”
Restul în sân i-am azvârlit
Cu sărutarea mea fierbinte,
Iar ea a ras si s-a-inblanzit.
Era nespus de dezbrăcată
Si falnici arbori indiscreți,
La geam se-înghesuiau s-o vada
Apropiindu-se șireți.
–––––––-

– Ella era ben poco vestita

E degli alberi grandi e indiscreti

Flettevano i rami sui vetri

Con malizia, vicino, vicino…

Seduta sul mio seggiolone,

Seminuda, giungeva le mani.

Al suolo fremevano lieti

i suoi piccolissimi piedi.

– Io guardavo, colore di cera,

un piccolo raggio di luce

sfarfallare nel suo sorriso

e sul suo seno, – mosca al rosaio.

– Le baciai le caviglie sottili.

Ebbe un ridere dolce e brutale

Che si sciolse in un limpido trillo,

Un ridere grazioso di cristallo.

I suoi piedini sotto la camicia

Si salvarono: „Beh, vuoi finirla?”

– La prima audacia era stata permessa,

Ma ridendo fingeva di punirla!

– Baciai, palpitanti al mio labbro,

I suoi timidissimi occhi;

– Lei ritrasse la sua testolina

Esclamando: „Ma questo è ancor meglio!…

Signore, ho qualcosa da dirvi…”

Tutto il resto gettai sul suo seno

In un bacio, del quale ella rise

D’un riso che fu generoso…

– Ella era ben poco vestita

E degli alberi grandi e indiscreti

Flettevano i rami sui vetri

Con malizia, vicino, vicino…
–––––––––-

Elle était fort déhabillée
Et de grands arbres indiscrets
Aux vitres jetaient leur feuillée
Malinement, tout près, tout près.

Assise sur ma grande chaise,
Mi-nue, elle joignait les mains.
Sur le plancher frissonnaient d’aise
Ses petits pieds si fins, si fins.

– Je regardai, couleur de cire
Un petit rayon buissonnier
Papillonner dans son sourire
Et sur son sein, – mouche ou rosier.

– Je baisai ses fines chevilles.
Elle eut un doux rire brutal
Qui s’égrenait en claires trilles,
Un joli rire de cristal.

Les petits pieds sous la chemise
Se sauvèrent : „Veux-tu en finir !”
– La première audace permise,
Le rire feignait de punir !

– Pauvrets palpitants sous ma lèvre,
Je baisai doucement ses yeux :
– Elle jeta sa tête mièvre
En arrière : „Oh ! c’est encor mieux !…

Monsieur, j’ai deux mots à te dire…”
– Je lui jetai le reste au sein
Dans un baiser, qui la fit rire
D’un bon rire qui voulait bien…

– Elle était fort déshabillée
Et de grands arbres indiscrets
Aux vitres jetaient leur feuillée
Malinement, tout près, tout près.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: Bernardo Duet, copac, plantă, cadru apropiat şi în aer liber

Fernando Pessoa, ”MÁRIO DE SÁ-CARNEIRO”

Fernando Pessoa, ”MÁRIO DE SÁ-CARNEIRO”

Moare de tânăr cel îndrăgit de zei, spune un precept al înțelepciunii antice.

Și că, desigur, imaginația care tânjește după noi lumi,

și că arta, care le preface-n lucrări, sunt semne notabile de iubire divină.

Aceste daruri zeii nu ni le-acordă spre-a ne ferici, ci spre-a le fi lor asemeni.

Cine iubește, iubește numai pe cel egal cu el, așadar, iubindu-l, îl face egal cu sine.

Însă, fiindcă oamenii nu pot fi egali cu zeii, din moment ce Destinul i-a separat,

cel ales rămâne numai un simplu om și nici la Dumnezeu nu se ridică prin divină iubire:

rămâne doar ca un zeu fals, bolnavul imaginației lui. […]

**
-traducere de Catalina Franco-
**

Muore giovane colui che al Cielo è caro, è un precetto dell’antica sapienza.

E sicuramente l’immaginazione, che vagheggia nuovi mondi,

e l’arte che nelle opere li simula, sono flagranti segni dell’amore divino.

Questi doni gli dèi non li concedono perché siamo felici, ma perché siamo loro pari.

Chi ama, ama soltanto il suo uguale, in quanto, amandolo, lo rende uguale a se stesso.

Ma poiché gli uomini non possono essere uguali agli dèi, dato che il Fato li separò,

l’eletto non resta semplice uomo né si eleva a dio attraverso l’amore divino:

stagna soltanto come dio finto, malato della sua finzione.
**
Morre jovem o que os Deuses amam, é um preceito da sabedoria antiga. E por certo a imaginação, que figura novos mundos, e a arte, que em obras os finge, são os sinais notáveis desse amor divino. Não concedem os Deuses esses dons para que sejamos felizes, senão para que sejamos seus pares. Quem ama, ama só a igual, porque o faz igual com amá-lo. Como porém o homem não pode ser igual dos Deuses, pois o Destino os separou, não corre homem nem se alteia deus pelo amor divino; estagna só deus fingido, doente da sua ficção.[…]

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând în picioare, copac, în aer liber şi natură

T.S.Eliot,”Waste Land”

T.S.Eliot,”Waste Land”

…Aprilie-i luna cea crudă, înflorind
Cu liliac țara moartă, învălmășind
Memorie și dorință, scormonind
Rădăcinile ascunse ploaia de primăvară.
Iarna ne-a ținut de cald, învăluind
Pământul în neaua uitării, hrănind
Plăpânda viață cu tuberculi uscați.
Vara ne-a surprins …

-traducere de Catalina Franco-

_____________________

..April is the cruellest month, breeding
Lilacs out of the dead land, mixing
Memory and desire, stirring
Dull roots with spring rain.
Winter kept us warm, covering
Earth in forgetful snow, feeding
A little life with dried tubers.
Summer surprised us …

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând în picioare

Marius Torres , ”Cantec pentru Mahalta – Canco a Mahalta”

Marius Torres , ”Cantec pentru Mahalta – Canco a Mahalta”

 

Sufletele noastre curg – două râuri alături.
Aceeași cale străbat sub aceleași ceruri

Nu putem uni viețile noastre calme:
O țară de chiparoși și palmieri e-între ele.

În aurii meandre de crini, în pacea pajiștii,
Iți simt, de parcă m-ar urmări, bătaia suavă a inimii.

Și-ți ascult apa iubită, năvalnică,
De la izvor la mare, patria noastră antică.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

Corren les nostres animes com dos rius paral.lels.
Fem el mateix camí sota els mateixos cels.

No podem acostar les nostres vides calmes:
entre els dos hi ha una terra de xiprers i de palmes.

En els meandres grocs de lliris, verds de pau,
sento, com si em seguís, el teu batec suau.

I escolto la teva aigua tremolosa i amiga,
de la font a la mar, la nostra patria antiga.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: ocean, cer, în aer liber, apă şi natură

Juan Gelman, „Noblețe – Nobleza”

Juan Gelman, „Noblețe – Nobleza”

Poemul e palid și nobil.

Nu schimbă nimic, nu mută dealuri, nu

dă măcar un singur fruct roș, nici

nu face zgomotul celui ce rupe

o bucată de pâine pentru a da

o bucată de pâine. Se aciuează într-un colț și

nu se plânge.

Trăiește în tot ceea ce se înalță

în aer ca să se nască.

Nici nu cere-a fi vizitat.

Îi este destul cu ce nu s-a întâmplat.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

El poema es pálido y noble.

No cambia nada, no curva colinas, no

da una sola fruta roja, ni

hace el ruido de quien arranca

un pedazo de pan para dar

un pedazo de pan.

Se acuclilla en un rincón y

no se queja.

Vive en todo lo que se alza

al aire y de nacer.

Ni pide que lo visiten.

Le basta con lo que no sucedió.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, în aer liber

Vladimir Holan, ”Reînviere – Vzkříšení”

Vladimir Holan, ”Reînviere – Vzkříšení”

După viața de-aici fi-vom oare treziți
într-o zi de urlete groaznice de trompete?
Iartă-mă, Doamne, dar pe mine mă mângâie
că începutul reînvierii tuturor morților
va fi vestit de cântecul simplu-al cocoșului …

Apoi o să mai lenevim un pic …
Prima o să se scoale mama … vom auzi-o
aprinzând în tăcere focul,
punând în liniște apa în ceainic, luând
cu blândețe râșnița de pe policioară.
Vom fi iarăși acasă.

**
-traducere de Catalina Franco-
**

Že po tomto životě zde mělo by nás jednou vzbudit
úděsné ječení trub a polnic?
Odpusť, Bože, ale utěšuju se,
že počátek vzkříšení všech nás nebožtíků
bude ohlášen tím, že prostě zakokrhá kohout…

To potom zůstaneme ještě chvíli ležet…
První, kdo vstane,
bude maminka… Uslyšíme ji,
jak tichounce rozdělává oheň,
jak tichounce staví na plotnu vodu
a útulně bere z almárky kávový mlýnek.
Budeme zase doma.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: interior şi mâncare

Charles Baudelaire,”Spleen de Paris”

_”Ut pictura poesis”
***
” aller au fond de l’inconnu pour trouver du nouveau ”
***
”Nefericit, poate, bărbatul, dar fericit artistul sfâșiat de dorință!
Ard de dorința s-o zugrăvesc pe cea care mi-a apărut atât de rar și-atât de repede a fugit, ca un lucru frumos pierdut în urma călătorului dus departe în noapte.
Cum a trecut timpul de când a dispărut!
E frumoasă,mult mai mult decât frumoasă; surprinzătoare. În ea, negrul abundă: iar tot ce inspiră e nocturn și profund. Ochii ei două tainițe sunt, unde vag strălucește misterul, ochii ei – lumină de fulger: explozie în întuneric sunt.
Aș compara-o cu un soare negru, dacă s-ar putea concepe un astru negru răspândind lumină și fericire. Dar ea mai degrabă te face să te gândești la lună, care fără îndoială a însemnat-o cu influența ei formidabilă; nu luna albă a idilelor, seamănând cu o mireasă rece, dar luna sinistră și înnebunitoare în adâncul unei nopți furtunoase și împinsă de norii ce curg; nu luna liniștită și discretă din somnul ființelor pure, ci luna alungată din cer, învinsă, rebelă, pe care nemiloasele vrăjitoare din Thessalia o silesc să danseze pe iarba îngrozită!
Pe fruntea ei delicată trăiește voința tenace și iubirea de pradă. Si totuși, în partea de jos a acestei feței tulburătoare, unde nările respira avid
necunoscutul și imposibilul, strălucește, cu inexprimabilă grație, râsul unei guri mari, roșii și albe, și delicioase, ce te face să visezi la miracolul unei flori superbe înflorite într-un vulcan.
Sunt femei ce inspiră dorința de a le subjuga și de a te bucura de ele; dar ea trezește dorința de a muri încet sub privirea ei.”

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

”Malheureux peut-être l’homme, mais heureux l’artiste que le désir déchire!
Je brûle de peindre celle qui m’est apparue si rarement et qui a fui si vite, comme une belle chose regrettable derrière le voyageur emporté dans la nuit. Comme il y a longtemps déjà qu’elle a disparu!
Elle est belle, et plus que belle; elle est surprenante. En elle le noir abonde: et tout ce qu’elle inspire est nocturne et profond. Ses yeux sont deux antres où scintille vaguement le mystère, et son regard illumine comme l’éclair: c’est une explosion dans les ténèbres.
Je la comparerais à un soleil noir, si l’on pouvait concevoir un astre noir versant la lumière et le bonheur. Mais elle fait plus volontiers penser à la lune, qui sans doute l’a marquée de sa redoutable influence; non pas la lune blanche des idylles, qui ressemble à une froide mariée, mais la lune sinistre et enivrante, suspendue au fond d’une nuit orageuse et bousculée par les nuées qui courent; non pas la lune paisible et discrète visitant le sommeil des hommes purs, mais la lune arrachée du ciel, vaincue et révoltée, que les Sorcières thessaliennes contraignent durement à danser sur l’herbe terrifiée!
Dans son petit front habitent la volonté tenace et l’amour de la proie. Cependant, au bas de ce visage inquiétant, où des narines mobiles aspirent l’inconnu et l’impossible, éclate, avec une grâce inexprimable, le rire d’une grande bouche, rouge et blanche, et délicieuse, qui fait rêver au miracle d’une superbe fleur éclose dans un terrain volcanique.
Il y a des femmes qui inspirent l’envie de les vaincre et de jouir d’elles; mais celle-ci donne le désir de mourir lentement sous son regard.”
***
Edouard Manet ,”Jeanne Duval, Baudelaire’s Mistress”

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Doina Rusti,”Manuscrisul fanariot”

Doina Rusti,”Manuscrisul fanariot”

„Per la prima volta, ascoltò la canzone dell’inganno. Era vecchio, di origine elastica, e come le radici delle erbe cattive nel giardino, in greco „maghevo”, nascosto in latino come ”inganno”, presente in tutti i dialetti della lingua rumena. L’ „inganno” è una sorta di magia, un trucco per gli innocenti, una nuvola galleggiante. La promessa ingannatrice ti mostra un futuro fatto di galli rosa. È la menzogna fatta perché tu la accetti, per cui preghi. È la speranza con ali di Sfinge, il ponte di salvataggio e la mano tesa. L’ingannato non è umano. È solo un drogato, una piuma galleggiante … L’inganno è un incantesimo, o una narcosi di breve durata, o un sonno di sonnambulo, o un bacio che fa male. L’ingannatore brandisce una bacchetta di nocciola. Egli non è un truffatore o un bugiardo, ma un esaltato capace di attirare chiunque nei suoi sogni.”
**

-Traducere de Marco Maggini-
**

„Pentru prima oară ascultă melodia cuvântului amăgire. Era vechi, cu origini elastice şi ca ale pirului de grădină. În grecește, maghevo, strecurat în latină ca amaggire, a făcut pui în toate dialectele limbii române. Amăgirea este un fel de vrajă, o înșelătorie subțire, un truc de fezandat inocenți. Amăgirea promite, îţi arată un viitor făcut din cocoși roz. Este minciuna pe care te ambalezi să o accepți, pentru care te rogi. E speranța cu aripioare de sfinx, puntea salvatoare și mâna întinsă. Amăgitul nu e om. E doar un drogat, un puf plutitor… Amăgirea este o vrajă, o narcoză de scurtă durată, o orbire de somnambul, un sărut care doare. Amăgitorul învârte o baghetă de alun. El nu e un escroc sau un mincinos, ci un exaltat capabil să atragă pe oricine în visele lui.”

 

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Salvatore Quasimodo, „De lianele sălciilor – Alle fronde dei salici”

Salvatore Quasimodo, „De lianele sălciilor – Alle fronde dei salici”

Și cum puteam noi să cântăm
cu piciorul străin peste inimă,
printre cei morți risipiți în piețe
pe iarba dură de gheață, în tânguirea
de miei a copiilor, în țipătul negru
al mamei mergând către fiul
răstignit pe stâlpul de telegraf?

De liane de sălcii, făgăduind,
erau agățate și lirele noastre,
se legănau încet în vântul cel trist.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

E come potevamo noi cantare
con il piede straniero sopra il cuore,
fra i morti abbandonati nelle piazze
sull’erba dura di ghiaccio, al lamento
d’agnello dei fanciulli, all’urlo nero
della madre che andava incontro al figlio
crocifisso sul palo del telegrafo?

Alle fronde dei salici, per voto,
anche le nostre cetre erano appese,
oscillavano lievi al triste vento.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Cesare Pavese, ”Pe-o coamă de deal – Sul fianco d’una collina”

Cesare Pavese, ”Pe-o coamă de deal – Sul fianco d’una collina”

Pe-o coamă de deal
o cărare pietroasă se întinde
dinspre văile largi ce pleacă în urcuș domol
spre vârful îndepărtat.
Uneori, drumul din față se face așa de abrupt
că după câțiva pași deja a ajuns la cer
iar cei care urcă nu vad
decât marginea îngustă a zării,
pe dealul
unde cresc ierburi,
întinzându-se spre cerul albastru înalt,
dar de un albastru atât de intens luminos,
că norii albi rătăcitori
pe bolta apropiată și înaltă
adâncind strălucirea diafană,
n-ar putea s-o facă mai limpede.
Pe creasta cea mai de sus,
cu rădăcini în piatră, cu ramuri pe cer,
un măr, un trunchi mic,
unește pământul cu înaltul.
Și nimic nu se mișcă
doar răsuflarea
ce mângâie totul în jur
și care din cer coboară.
Aici viața e-un vis.
Și imediat ce-acolo ajung
și-mi ridic ochii în sus
amintirea ei în inimă-mi tremură
și-mi umflă pieptul.
Aici am visat cel mai frumos vis al meu.
Cu ea să vin
înaintea înaltului
în tăcere să stăm
în bătaia puternic-a inimii.
Să ne spunem cuvinte dulci
așa, încet,
ca răsuflarea ușoară
ce adie în jur.
Să mă uit în ochii adânci, în adâncii ei ochi
dar atât de senini,
tulburați și ei
de vise și lacrimi,
cum e și sărman sufletul meu
acum în visul ferice pierdut
senin și dulce ca cerul senin.
Și să-i vorbesc să-i vorbesc încet
strâns lângă ea, lângă trupu-i fragil
subțire și-înmiresmat,
ce palpită de viața de vis
ce nu pare, nu poate a fi omenească
pentru acei ochi și pentru-acel chip
obosit de durere.
Și când, chiar sub cer,
înaintea înaltului
norii albi se împrăștie,
uimit de-a fi alături de ea,
buzele mele se strâng și ard
în spasmul unui sărut
pe care nicicând nu-l voi da
în inima mea rămas,
așa dulce, așa otrăvit.
Și nimic nu mișcă în jur
numai răsufletul vântului.
Părul meu se-învolbură
ca iarba pe coastă,
ca norii pe cer,
purtați de același răsuflet.
Totul totu-i întotdeauna la fel aici,
în infinitul unei priveliști de vis
eu în juru-mi pierdut mă uit
și sunt singur – singur.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Sul fianco d’una collina
si stende un sentiero sassoso
dalle larghe curve che s’indugiano nell’ascesa lenta
alla vetta lontana.
E a tratti la via dinnanzi si fa così ripida
che dopo qualche passo balza nel cielo
e chi sale non può più scorgere
che il limite breve dell’infinito,
il ciglione del colle
dove pendono erbe,
proteso sul cielo, alto, azzurro
ma di un azzurro così intenso e lieve
che le nuvole bianche vaganti
nella volta così vicina ed alta,
accrescendone la leggerezza diafana
non possono farlo più puro.
Sul ciglione estremo,
colle radici nel terreno sassoso ed i rami nel cielo,
un melo, piccolo tronco,
unisce contorcendosi la terra all’infinito.
E nulla si muove
tranne il respiro
che accarezza tutto d’intorno
e discende dal cielo.
Qui la vita è dei sogni.
Ed appena io vi giungo
e levo gli occhi in alto
il suo ricordo mi trema nel cuore
e mi gonfia il petto.
Qui ho sognato il mio sogno più bello.
Venire con lei
fin dinnanzi a questo infinito
e arrestarci in silenzio
al battito sconvolto del cuore.
Dirci le cose più dolci
così, sommessamente,
come il lieve respiro
che s’agita intorno.
Guardarla negli occhi, negli occhi profondi,
ma tanto sereni,
travagliati anch’essi
di sogni e di pianto,
come la mia povera anima
che si perde ora dietro a questo sogno struggente
ma sereno e dolce come il cielo azzurro.
E parlarle parlarle sommesso
stretto a lei, al suo corpo fragile
fatto di esilità e di profumo,
che palpita di una vita di sogno
che non potrei non potrei credere umana
se non fosse di quegli occhi e del volto
logori dal dolore.
E quando, solo sotto il cielo,
dinnanzi all’infinito
cosparso di nuvole bianche,
fantastico così d’esserle accanto,
mi si contraggono le labbra e bruciano
nello spasimo di un bacio
che mai le potrò dare
e mi resta nel cuore,
dolcissimo e avvelenato.
E nulla si muove d’intorno
tranne il respiro del vento.
I miei capelli si agitano
come le erbe sul ciglione,
come le nuvole in cielo,
mossi dallo stesso soffio.
Tutto tutto è sempre uguale intorno,
un paesaggio di infinito e di sogno
ma io giro gli occhi smarrito
e sono solo solo.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.