_”Ut pictura poesis”
***
” aller au fond de l’inconnu pour trouver du nouveau ”
***
”Nefericit, poate, bărbatul, dar fericit artistul sfâșiat de dorință!
Ard de dorința s-o zugrăvesc pe cea care mi-a apărut atât de rar și-atât de repede a fugit, ca un lucru frumos pierdut în urma călătorului dus departe în noapte.
Cum a trecut timpul de când a dispărut!
E frumoasă,mult mai mult decât frumoasă; surprinzătoare. În ea, negrul abundă: iar tot ce inspiră e nocturn și profund. Ochii ei două tainițe sunt, unde vag strălucește misterul, ochii ei – lumină de fulger: explozie în întuneric sunt.
Aș compara-o cu un soare negru, dacă s-ar putea concepe un astru negru răspândind lumină și fericire. Dar ea mai degrabă te face să te gândești la lună, care fără îndoială a însemnat-o cu influența ei formidabilă; nu luna albă a idilelor, seamănând cu o mireasă rece, dar luna sinistră și înnebunitoare în adâncul unei nopți furtunoase și împinsă de norii ce curg; nu luna liniștită și discretă din somnul ființelor pure, ci luna alungată din cer, învinsă, rebelă, pe care nemiloasele vrăjitoare din Thessalia o silesc să danseze pe iarba îngrozită!
Pe fruntea ei delicată trăiește voința tenace și iubirea de pradă. Si totuși, în partea de jos a acestei feței tulburătoare, unde nările respira avid
necunoscutul și imposibilul, strălucește, cu inexprimabilă grație, râsul unei guri mari, roșii și albe, și delicioase, ce te face să visezi la miracolul unei flori superbe înflorite într-un vulcan.
Sunt femei ce inspiră dorința de a le subjuga și de a te bucura de ele; dar ea trezește dorința de a muri încet sub privirea ei.”

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

”Malheureux peut-être l’homme, mais heureux l’artiste que le désir déchire!
Je brûle de peindre celle qui m’est apparue si rarement et qui a fui si vite, comme une belle chose regrettable derrière le voyageur emporté dans la nuit. Comme il y a longtemps déjà qu’elle a disparu!
Elle est belle, et plus que belle; elle est surprenante. En elle le noir abonde: et tout ce qu’elle inspire est nocturne et profond. Ses yeux sont deux antres où scintille vaguement le mystère, et son regard illumine comme l’éclair: c’est une explosion dans les ténèbres.
Je la comparerais à un soleil noir, si l’on pouvait concevoir un astre noir versant la lumière et le bonheur. Mais elle fait plus volontiers penser à la lune, qui sans doute l’a marquée de sa redoutable influence; non pas la lune blanche des idylles, qui ressemble à une froide mariée, mais la lune sinistre et enivrante, suspendue au fond d’une nuit orageuse et bousculée par les nuées qui courent; non pas la lune paisible et discrète visitant le sommeil des hommes purs, mais la lune arrachée du ciel, vaincue et révoltée, que les Sorcières thessaliennes contraignent durement à danser sur l’herbe terrifiée!
Dans son petit front habitent la volonté tenace et l’amour de la proie. Cependant, au bas de ce visage inquiétant, où des narines mobiles aspirent l’inconnu et l’impossible, éclate, avec une grâce inexprimable, le rire d’une grande bouche, rouge et blanche, et délicieuse, qui fait rêver au miracle d’une superbe fleur éclose dans un terrain volcanique.
Il y a des femmes qui inspirent l’envie de les vaincre et de jouir d’elles; mais celle-ci donne le désir de mourir lentement sous son regard.”
***
Edouard Manet ,”Jeanne Duval, Baudelaire’s Mistress”

Cesare Pavese, ”Pe-o coamă de deal – Sul fianco d’una collina”

Pe-o coamă de deal
o cărare pietroasă se întinde
dinspre văile largi ce pleacă în urcuș domol
spre vârful îndepărtat.
Uneori, drumul din față se face așa de abrupt
că după câțiva pași deja a ajuns la cer
iar cei care urcă nu vad
decât marginea îngustă a zării,
pe dealul
unde cresc ierburi,
întinzându-se spre cerul albastru înalt,
dar de un albastru atât de intens luminos,
că norii albi rătăcitori
pe bolta apropiată și înaltă
adâncind strălucirea diafană,
n-ar putea s-o facă mai limpede.
Pe creasta cea mai de sus,
cu rădăcini în piatră, cu ramuri pe cer,
un măr, un trunchi mic,
unește pământul cu înaltul.
Și nimic nu se mișcă
doar răsuflarea
ce mângâie totul în jur
și care din cer coboară.
Aici viața e-un vis.
Și imediat ce-acolo ajung
și-mi ridic ochii în sus
amintirea ei în inimă-mi tremură
și-mi umflă pieptul.
Aici am visat cel mai frumos vis al meu.
Cu ea să vin
înaintea înaltului
în tăcere să stăm
în bătaia puternic-a inimii.
Să ne spunem cuvinte dulci
așa, încet,
ca răsuflarea ușoară
ce adie în jur.
Să mă uit în ochii adânci, în adâncii ei ochi
dar atât de senini,
tulburați și ei
de vise și lacrimi,
cum e și sărman sufletul meu
acum în visul ferice pierdut
senin și dulce ca cerul senin.
Și să-i vorbesc să-i vorbesc încet
strâns lângă ea, lângă trupu-i fragil
subțire și-înmiresmat,
ce palpită de viața de vis
ce nu pare, nu poate a fi omenească
pentru acei ochi și pentru-acel chip
obosit de durere.
Și când, chiar sub cer,
înaintea înaltului
norii albi se împrăștie,
uimit de-a fi alături de ea,
buzele mele se strâng și ard
în spasmul unui sărut
pe care nicicând nu-l voi da
în inima mea rămas,
așa dulce, așa otrăvit.
Și nimic nu mișcă în jur
numai răsufletul vântului.
Părul meu se-învolbură
ca iarba pe coastă,
ca norii pe cer,
purtați de același răsuflet.
Totul totu-i întotdeauna la fel aici,
în infinitul unei priveliști de vis
eu în juru-mi pierdut mă uit
și sunt singur – singur.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Sul fianco d’una collina
si stende un sentiero sassoso
dalle larghe curve che s’indugiano nell’ascesa lenta
alla vetta lontana.
E a tratti la via dinnanzi si fa così ripida
che dopo qualche passo balza nel cielo
e chi sale non può più scorgere
che il limite breve dell’infinito,
il ciglione del colle
dove pendono erbe,
proteso sul cielo, alto, azzurro
ma di un azzurro così intenso e lieve
che le nuvole bianche vaganti
nella volta così vicina ed alta,
accrescendone la leggerezza diafana
non possono farlo più puro.
Sul ciglione estremo,
colle radici nel terreno sassoso ed i rami nel cielo,
un melo, piccolo tronco,
unisce contorcendosi la terra all’infinito.
E nulla si muove
tranne il respiro
che accarezza tutto d’intorno
e discende dal cielo.
Qui la vita è dei sogni.
Ed appena io vi giungo
e levo gli occhi in alto
il suo ricordo mi trema nel cuore
e mi gonfia il petto.
Qui ho sognato il mio sogno più bello.
Venire con lei
fin dinnanzi a questo infinito
e arrestarci in silenzio
al battito sconvolto del cuore.
Dirci le cose più dolci
così, sommessamente,
come il lieve respiro
che s’agita intorno.
Guardarla negli occhi, negli occhi profondi,
ma tanto sereni,
travagliati anch’essi
di sogni e di pianto,
come la mia povera anima
che si perde ora dietro a questo sogno struggente
ma sereno e dolce come il cielo azzurro.
E parlarle parlarle sommesso
stretto a lei, al suo corpo fragile
fatto di esilità e di profumo,
che palpita di una vita di sogno
che non potrei non potrei credere umana
se non fosse di quegli occhi e del volto
logori dal dolore.
E quando, solo sotto il cielo,
dinnanzi all’infinito
cosparso di nuvole bianche,
fantastico così d’esserle accanto,
mi si contraggono le labbra e bruciano
nello spasimo di un bacio
che mai le potrò dare
e mi resta nel cuore,
dolcissimo e avvelenato.
E nulla si muove d’intorno
tranne il respiro del vento.
I miei capelli si agitano
come le erbe sul ciglione,
come le nuvole in cielo,
mossi dallo stesso soffio.
Tutto tutto è sempre uguale intorno,
un paesaggio di infinito e di sogno
ma io giro gli occhi smarrito
e sono solo solo.