Robert Desnos
Robert Desnos s-a născut pe 4 iulie 1900, la Paris. A urmat o facultate comercială. Prima sa carte, ”Rrose Selavy”este colecție de aforisme suprarealiste. Louis Aragon, Paul Eluard, Andre Breton și Desnos vor forma avangarda suprarealismului literar, practicând tehnica dicteului automat al subconștientului.
Arestat de către naziști, Desnos a fost trimis mai întâi la Auschwitz, apoi transferat într-un lagăr de concentrare din Cehoslovacia. A murit – bolnav de tifos – la 8 iunie 1945.
Desnos a trăit o emoționantă iubire pentru cântăreața de music-hall Yvonne George.
Ea este ”misterioasa” care îi bântuie reveriile și visele și care domnește asupra tenebrelor în poeziile sale. Această iubire nu a fost niciodată împărtășită. O va visa mai mult decât o va trăi, fiind izvorul inspirației multor poezii. Despre ele, Antonin Artaud va scrie : „Sunt copleșit de lectura ultimelor poezii ale lui Desnos. Poeziile de dragoste sunt cele mai emoționante, cele mai convingătoare pe care le-am auzit de ani și ani. Nu cred că se află vreun suflet care să nu se simtă atins în adâncimile sale, ori vreun spirit care să nu fie mișcat, înălțat și confruntat cu el însuși. Acest sentiment al unei iubiri imposibile sapă lumea până la temelie, durerea unei dorințe neîmplinite aduce iubirea la confruntarea cu absolutul Spațiului și al Timpului … Este la fel de frumos ca tot ce este mai bun în poezia de acest gen la Baudelaire sau Ronsard. Viața de zi cu zi, orice detaliu al vieții cotidiene primesc aici un spațiu și o solemnitate necunoscută. Și i-au trebuit doi ani de durere și de tăcere pentru a ajunge la asta.”
**
Robert Desnos, ”À la mystérieuse”
Atât am visat la tine încât ești ireală. Mai e oare timp să-ți ating trupul viu, să sărut apariția vocii pe gura ce mie mi-e dragă? Atât am visat la tine, încât brațele mele, obișnuite să-ți îmbrățișeze umbra spre-a încrucișa-o pe pieptul meu, n-ar mai putea să se plieze, poate, peste conturul trupului tău. Încât, având în vedere realitatea a ce mă bântuia și mă stăpânea de zile, de ani, fără îndoială am să devin o umbră.
O, balansuri sentimentale.
Atât am visat la tine încât nu mai este vreme,
desigur, să mă trezesc.
Dorm în picioare, cu trupul expus tuturor
aparențelor vieții și dragostei,
iar ție, singura care astăzi însemni
pentru mine ceva, ție
pot mai puțin
fruntea și buzele să ți le-ating
decât primele buze
și prima frunte ieșite în cale-mi. Atât
am visat la tine, atât am mers,
am vorbit, m-am culcat cu
fantasma ta, încât poate și totuși nu-mi
mai rămâne decât să fiu fantasmă
printre fantasme, și mai
umbră de-o sută de ori decât
umbra ce se preumblă
și veselă
o să umble
pe ceasul
soarelui vieții tale.
**
”Cuvântul în mocasin”
Tu mă sinucizi, așa de supus
Voi muri pentru tine într-o zi.
Voi recunoaște în tine acea femeie de vis
și încet-încet voi ninge pe gura ei
Și o să plouă desigur chiar dacă e târziu, chiar de voi fi însorit
Ne iubim ochii mult prea puțin
și o să cadă lacrima asta fără
vre un motiv și fără tristețe desigur.
Fără.
**
”Dacă, precum în vânturile desenate de trandafir…”’
Dacă, precum în vânturile desenate de trandafir,
Se află un sens al spațiului și al timpului,
Dacă au unul, atunci au o mie și chiar mai multe,
Și au tot pe atât dacă nu au niciunul.
Or, dintre noi cine nu-și imaginează, ori nu presupune
Umbrele rătăcitoare prin geometrii,
Ori universuri de dincolo de ale noastre simțiri?
Pe la răscruce de drumuri oblice
Noi ascultăm un sunet de corn ce se stinge,
Mereu renăscut, același mereu.
Acea viziune a cerului și a trandafirului care
Se absoarbe și se dizolvă în aer
Aidoma unor sonuri de care ne freamătă carnea
Ori strălucirea de sub închisele noastre pleoape.
Când ne izbim de-universuri, de altele,
Nu le simțim, nu le vedem, nu le auzim.
În hăul verii, ori pe culmile iernii,
Ca o cenușă se prăbușesc peste noi alte vremi.
În vreme ce dincolo de vânturi,
Desenatele de trandafir,
O ușă se trântește, se trântesc flamuri,
Vela se înfoaie și fără o anume vizibilă cauză
Nouă ni se impune prezența noastră absurdă
Materială, nepăsătoare și fără stare de-a pururi.
**
”Sinucidere de noapte”
Crenguțele verzi înclinându-se
pe când la cotitura potecii
apare libelula
Vin mai aproape de-o piatră funerară mai clară
ca alba ca zăpada albă ca laptele albă ca
albul var albă ca un perete
Prin bălțile de lapte pășește libelula
Armura ei de sticlă freamătă tremură umblă
Iar curcubeiele înnoadă cravata lui
Louis
XV
Cum? deja pământul furat de drumul nostru ridică mâna
Luptă cu armuri de sticlă
Bate la uși
Plutește
Strigă
Geme și plânge ah! Ah! Ah! Ah! urmă parfumată tu pieri în acel zgomot de
albastru de stâncă
Bucăți buretoase imense ce cad din dd
acoperă cimitirele
Vinul curge cu sunet de tunet
Laptele și pământul furat și armura se luptă pe iarba ce
rând pe rând se înroșește și albește
Tunetul fulgerul curcubeu l
Ah! urma parfumului te depărtezi și cânți!
Fetița pleacă la școală și își recită lecția.
**
”Disperarea soarelui”
Acel straniu zgomot alunecând de-a lungul balustradei la al cărei capăt visa mărul transparent.
Livezile erau închise și sfinxul se întindea departe în nisip trosnind de căldură în mătăsoasa noapte fragilă.
Ar trebui să dureze acel zgomot până ce s-or trezi locatarii ori or să evadeze în umbra amurgului auroral?
Ci zgomotul persista.
Sfinxul la pândă îl ascultase de secole și-ar fi dorit să-l încerce.
Așa că n-ar trebui să fim surprinși a vedea supla siluetă a sfinxului printre tenebrele scării.
Felina zgâri-a cu ghearele ei treptele lustruite.
Clopotele din fața ușilor marcau puțul liftului cu lumini, iar zgomotul persistent, simțind venirea celui pe care îl așteptase de milioane de întunecimi, i s-a atașat de coamă și deodată umbra păli.
E poezia trezirii care începe în timp ce în patul ei cald, cu părul desfăcut peste față și cu cearșafurile mai mototolite decât pleoapele, rătăcitoarea așteaptă clipa în care se va deschide, pe un peisaj de rășină și de agat, ușa încă închisă valurilor cerului şi ale nopţii.
E poezia zilei în care sfinxul se întinde în patul rătăcitoarei și, în ciuda zgomotului, care persistă, jură o iubire eternă și demnă de-o mare încredere.
E poezia zilei care începe în aburul miresmei de ciocolată și în monotonul tac-tac al lustragiului ce-i uluit a vedea urma ghearelor călătorului nopții pe treptele scărilor.
Este poemul zilei care începe cu scânteierea chibriturilor până la marea groază a piramidelor surprinse și triste să nu-și mai vadă maiestuosul tovarăș întins la picioarele lor.
Dar care fu zgomotul?
Spune-l când poezia zilei începe pe când ca rătăcitoarea cu sfinxul ei iubit visează la răsturnări de peisaj.
Nu era sunetul orologiului ori sunetul pașilor ori
cel al râșniței de cafea.
Ce zgomot fu?
Ce era asta?
Scările tot mai mult mereu scufundase-vor?
urca-vor
mereu mai sus?
Să visăm să acceptăm să visăm că începe poemul zilei.
Prezentare și traducere de Cătălina Frâncu
catalinafrancoblog 