Osip Emilievich Mandelstam, ”N-am auzit poveștile lui Ossian – Io non ho udito i racconti di Ossian – Я не слыхал рассказов Оссиана”

10665132_657275654390668_7208752892378511659_n

 

Osip Emilievich Mandelstam, ”N-am auzit poveștile lui Ossian – Io non ho udito i racconti di Ossian – Я не слыхал рассказов Оссиана”

N-am auzit poveștile lui Ossian,
N-am încercat vinul vechi;
De ce drept compensare aș vedea
Sângeroasa lună a Scoției?
Chemarea corbului și harfele
Mi-aduc o liniște sumbră;
În lumina lunii, umflată de vânt
Războinici și-agită eșarfele.

O moștenire sacră m-atinge –
Visele rătăcitoare ale aezilor;
Și rudele și mohorâtul cartier
Le disprețuiesc mai degrabă.

Și poate nu doar o comoară
Prin nepoți, la strănepoți să ajungă,
Iar skaldul din nou să cânte o melodie,
O alta, și ca a lui să răsune.

**
-traducere de Catalina Franco-
**

Io non ho udito i racconti di Ossian,
non ho gustato quell’antico vino;
e la luna sanguigna della Scozia
perché mai vedo, e perché una radura?

Il richiamarsi di un corvo e di un’arpa
io mi fingo nel lugubre silenzio;
e dei guerrieri ondeggiano le sciarpe
al chiar di luna, gonfiate dal vento.

Un’eredità sacra mi è toccata –
gli erranti sogni d’aedi stranieri;
e i parenti e l’uggioso vicinato
nulla ci vieta di tenere in spregio.

Ché forse piú di un tesoro, scavalcando
i nipoti, raggiunge i pronipoti;
e lo scaldo può rifoggiare un canto
non suo, e come suo renderlo noto.

**
Я не слыхал рассказов Оссиана,
Не пробовал старинного вина;
Зачем же мне мерещится поляна,
Шотландии кровавая луна?

И перекличка ворона и арфы
Мне чудится в зловещей тишине,
И ветром развеваемые шарфы
Дружинников мелькают при луне!

Я получил блаженное наследство —
Чужих певцов блуждающие сны;
Свое родство и скучное соседство
Мы презирать заведомо вольны.

И не одно сокровище, быть может,
Минуя внуков, к правнукам уйдет,
И снова скальд чужую песню сложит
И как свою ее произнесет.

Mariangela Gualtieri, da ”Parsifal ”

Mariangela Gualtieri, da ”Parsifal ”

Eu nu-mi explic seninătatea
lui Dumnezeu și nu-mi explic că n-aud
amara lui jale, urletul lui de mânie ori
de iubire și nu pot să-l văd că sunt orb
dar aș vrea să-l aud plângând cum plâng eu
privind chipuri îndurerate, privind la
chipurile celor cu teribile boli pământene,
eu nici n-am să-l invoc și nici n-am să-l hulesc
la scădere-i prea tare și-i mult prea
abstract pentru kilogramele mele umane.

**
-traducere de Catalina Franco-
**

Io non so spiegarmi l’imperturbabilita
di Dio, e non mi spiego di non udire il
suo grave lamento, il suo urlo di collera o
d’amore, e non so vederlo che sono in cecita
ma vorrei sentirlo almeno piangere come piango io
guardando le facce indolorate, guardando le
facce con grave malattia terrestre,
io non so invocarlo né bestemmiarlo che
e troppo nella sottrazione e troppo
astratto per i miei chili umani.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, copac, în aer liber şi natură

Pierluigi Cappello, ”In luna lui mai – Nel mese di maggio”

Pierluigi Cappello, ”In luna lui mai – Nel mese di maggio”

Așa se vede din livada mea și nu-mi pot explica
armonia de albastru senin și de verde
ce se ridică în dimineața zilei de mai
când căldura-mi mângâie brațele goale
și-atinge fibra de-azur și fibra de verde
crezute-a fi dispărut din mintea de-acum,
cu mult timp în urmă. În astfel de dimineți, pământul
se-înclină și se animă în lucruri neînsuflețite, ca pietrele
în rodul ascuns de frunze,-n ființa
noastră, mute și fericite de-a nu avea nume.

Poate da-vom un nume acestei lumini,
rândunelei sculptate în aer când trece în zbor,
umbrei durând doar o clipă pe mână;
poate că fi-vom din nou copii și-om închide primejdia
în numele ei și vom întoarce spatele
orașului orb, și străluci-vor iubite luate de vânt
urmele noastre, când cineva o să-închidă poarta
în spatele nostru și ne va privi plecând..

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Dal mio giardino si vedono cosí e non si possono spiegare
l’accordo dell’azzurro rarefatto e quello del verde
che sale e si fa spazio in certe mattine di maggio
quando il calore viene sulle braccia scoperte
e tocca il tendine d’azzurro e il tendine di verde
che credevamo spenti, nella nostra testa di oggi,
tanti anni fa. In mattine cosí, la terra si piega
e si anima in cose inanimate come i sassi
nel brulichio nascosto dalle foglie, nel nostro
essere muti e felici di non avere un nome.

Forse daremo un nome a questa luce sugli occhi,
alla rondine scolpita dall’aria mentre passa,
all’ombra durata un battito sulle nostre mani;
forse saremo infanzia e chiuderemo il pericolo
nel nome del pericolo e allontaneremo le nostre spalle
dalla citta abbagliata e splenderanno amate dal caso
e dal vento le nostre impronte quando qualcuno chiudera
il cancello dietro a noi, e ci guardera partire.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând în picioare şi în aer liber

Zaharia Stancu, ”Ti ho tanto amato – Ce mult te-am iubit”

Zaharia Stancu, ”Ti ho tanto amato – Ce mult te-am iubit”

Ti ho tanto amato!
Niente ti ho detto, mai,
Niente ti ho detto, mai.

Ti ho tanto amato!
Nel fuoco stavo bruciando, nel fuoco,
Nel fuoco, stavo bruciando nel fuoco.

Ti ho tanto amato!
Avevo sete di te, sete,
Sete bruciante di te, sete.

Quanto ti ho amato!
Profonda fame avevo di te, fame profonda,
Fame profonda di te avevo, fame profonda .

Quanto ti ho amato!
Niente ti ho detto, mai,
Niente ti ho detto, mai.

Ora, su di me cadono nevi,
Nevi e gocce di rugiada,
Nevi e gocce di rugiada.

Ora, su di me cadono nevi,
Solo nevi mi cadono addosso
Nevi, solo nevi …

-Traducere de Catalina Franco-
_________________________

Ce mult te-am iubit!
Nimic nu ți-am spus, niciodată,
Nimic nu ți-am spus, niciodată.

Ce mult te-am iubit!
În foc parcă ardeam, în foc,
În foc parcă ardeam, în foc.

Ce mult te-am iubit!
Sete mi-era de tine, sete,
Sete aprinsă-mi era de tine, sete.

Ce mult te-am iubit!
Foame adâncă de tine-mi era, foame adâncă,
Foame adâncă-mi era de tine, foame adâncă.

Ce mult te-am iubit!
Nimic nu ți-am spus, niciodată,
Nimic nu ți-am spus, niciodată.

Acum, cad zăpezi peste mine,
Zăpezi și boabe de rouă,
Zăpezi și boabe de rouă.

Acum, cad zăpezi peste mine,
Numai zăpezi cad peste mine,
Numai zăpezi, numai zăpezi…

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Mark Strand, ”Versuri pentru iarnă – Lines for Winter”

Mark Strand, ”Versuri pentru iarnă – Lines for Winter”

Spune-ți
când frig se face și cenușă cade din aer
că vei continua
să mergi, să auzi
aceeași melodie oriunde
tu te-ai afla –
în domul întunecat
sau în fanta albă
din privirea lunii în valea de nea.
În seara asta, când se face frig,
tu spune-ți
că-n tot ce știi nu-i nimic
doar ritmul din jocul oaselor
pe când încă mai mergi. Și fi-vei în stare
în sfârșit să zaci sub focul plăpând
al stelelor iernii.
și dacă se întâmplă să nu poți
să continui  ori să te-întorci
și pe tine să te găsești
acolo unde vei fi la sfârșit,
spune-ți
în cel de pe urmă frig curgându-ți prin oase
că-ți place ceea ce ești.

-Traducere de Catalina Franco-
_________________________

Tell yourself
as it gets cold and gray falls from the air
that you will go on
walking, hearing
the same tune no matter where
you find yourself—
inside the dome of dark
or under the cracking white
of the moon’s gaze in a valley of snow.
Tonight as it gets cold
tell yourself
what you know which is nothing
but the tune your bones play
as you keep going. And you will be able
for once to lie down under the small fire
of winter stars.
And if it happens that you cannot
go on or turn back
and you find yourself
where you will be at the end,
tell yourself
in that final flowing of cold through your limbs
that you love what you are.

 

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Peter Kolsek, „Hölderlin – Hölderlin”

Peter Kolsek, „Hölderlin – Hölderlin”

Setea ta de divin era teribilă.
Atât de mare, încât chiar și în dragoste
tu nu simțeai nimic, doar liniște.
În fața ochilor, în schimb, neîncetatul cortegiu ceresc:
zeii, o colorată nedefinită turmă pestriță
de ființe veșnice,-între care nu simți plictisul,
se întorc, se reîntorc în stacojiul eter,
cu sărutări acoperind fericitele capete,
și împreună pe-acolo pe-aici ne iau în inimă
soarta, de parcă simțirea și-ar ușura-o
de nebunia comisă sau ar vrea să se facă
serioși în preajma copiilor!
Îndelung ți-ai urmărit râul,
însă nici o clipă nu ți-a pășit piciorul
și nici nu ți-ai sfâșiat hainele
ca lebedele ce câteodată se mânie
și-aripile-și nalță, lovindu-le.
Acum știm
de ce atât de aproape fost-ai de zei:
tu erai unul din ei.
Dar, dintr-o greșeală țintuit pe pământ,
nu știai că ești zeu, unul din cei mai mari.
Râul tău
continuă-a curge, setea ta e setea pietrișului:
o clipă umed, o clipă uscat ori încins de soare,
și-apoi iar inundat de seceta timpurilor.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

Era terribile la tua smania del divino.
Tanto più grande, perché anche in amore
non sentivi altro che il silenzio.
Davanti agli occhi invece l’incessante corteo celeste:
gli dei, un variopinto gregge e stormo screziato
di esseri infiniti tra cui non avvertivi la noia,
si girano e rigirano nell’etere scarlatto,
coprendo di baci le teste beate,
e assieme qua e là si prendono a cuore
la nostra sorte, come provando sollievo
dalle pazzie commesse o fossero diventati
seri al cospetto dei figli!
Hai osservato a lungo il tuo fiume,
ma neanche per un istante vi hai messo piede
o persino spruzzato le tue vesti
– almeno come i cigni che talvolta stizziti
alzano le ali sbatacchiandole.
Ora sappiamo
perché eri così vicino agli dei:
essendo stato uno di loro.
Ma per uno sbaglio che ti inchiodava alla terra,
non sapevi di esserlo, e uno dei più grandi.
Il tuo fiume
continua a scorrere, la tua smania è come la ghiaia:
ora bagnata, ora asciutta o arroventata dal sole,
e poi di nuovo inondata dalla povertà dei tempi.


HÖLDERLIN

Strašen je bil tvoj pohlep po božjem.
Še večji, ker si tudi v ljubezni slišal
le molčanje.
Pred očmi pa nenehna nebeška promenada:
kako se bogovi, pisani čreda in jata
neskončnih, med katerimi nisi zaznal
dolgočasja, valjajo po škrlatnem etru
in si poljubljajo blažene glave,
zraven pa le tu in tam poskrbijo
za našo usodo, kot bi si oddahnili
od norčij ali se za hip zresnili
ob otrocih!
Dolgo si gledal v svojo reko,
a niti za trenutek nisi stopil vanjo
ali si celo poškropil oblačil
– vsaj kot labodi, ki včasih v jezi
dvignejo šklepetava krila.
Zdaj vemo,
zakaj si bil tako blizu bogovom:
ker si bil eden od njih.
A po pomoti, ki te je priklepala na kopno,
nisi vedel, da si eden največjih.
Tvoja reka
še zmeraj teče, tvoj pohlep je kot prod:
zdaj moker, zdaj suh, razbeljen od sonca,
zdaj spet preplavljen s siromaštvom časov.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, copac, plantă şi în aer liber

Mark Strand, ”Repeziciune de pajiști – Speed ​​meadows”

Mark Strand, ”Repeziciune de pajiști – Speed ​​meadows”

Acum pot să spun că nimic nu era de făcut
decât să ies din casă și-n fața ei să stau nemișcat scrutând,
pe cât de mult puteam, valea. Știam că un tren,
trăgând după el o eșarfă de fum, trebuia să ajungă, că-n curând o să plouă.
Fâșii de nori și-aruncau deasupra satului umbra,
și, de nestăvilit, alții o sută încălecau zburând pajiști de
dincolo de măslini și de-întinderile de măceș și de nalbă.
Aerul mirosea dulce, o fată agita un băț
spre corbii așa-îndepărtați încât păreau muște.
Mama ei, c-un șal în spate și c-o mantie, își ferea ochii.
Mă întrebai de ce, din moment ce nu era soare. Atunci apăru cineva și zise: „Uită-te la norii aceia parcă-s un zid, la corbii ce cad din cer, la pajiști, verde obosit, verde palid,
care se tot depărtează, la fata aceea, la mamă, cum fac semn cu mâna”.
Într-o clipită, cerul se întunecă de-o negură roșiatică,
și cel de lângă mine fugi. Era în amurg,
se-au aprindeau luminile în sat și am văzut,
cu greu, la început,
lângă cimitirul păzit de șiruri de chiparoși îndoiți,
fata și mama, una alături de alta:
fumau, frământau pământul cu tocurile.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

Now I can say that nothing was possible
if you do not leave the house and stand still in front of it to stare
as long as I could the valley. I knew a train,
dragging a scarf of smoke, he would arrive, which would soon rain.
A frieze of clouds cast a shadow over the town,
and a hundred impetuous flattened the flying meadows
beyond the olive trees and the expanses of mallow and rose.
The air smelled sweet, and a girl waved a stick
to crows so far away that they look like flies.
His mother, wearing a shawl and cloak, shielded her eyes.
I wondered what, since there was no sun. Then someone
he appeared and said, „Look at those clouds that make a wall, those crows
that fall from the sky, those meadows, pale green, pale green,
that go away, and that girl and her mother, who greet each other with their hands ».
In a moment the sky had been burnished by reddish haze,
and the person next to me had fled. It was dusk,
the lights in the village lit up, and I saw, barely at first,
near the cemetery closed by rows of curved cypresses,
the girl and the mother, side by side:
they smoked, tormented the earth in heels.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi mâncare

Mark Strand, ”Marele poet se întoarce”-”Il grande poeta ritorna”-” The Great Poet Returns”

Mark Strand, ”Marele poet se întoarce”-”Il grande poeta ritorna”-” The Great Poet Returns”

Când dintre nori lumina se revărsa printr-o gaură,
Știam că marele poet o să se-arate.
Și el se-arăta.
O limuzină cu anvelope albe și cu geam colorat
Îl aducea. Și apoi, cu pași ușori și fără de zgomot,
Intra în hol. Se făcea tăcere. Aripile-i erau mari.
Croiala costumului, lățimea cravatei i-erau demodate.
Când vorbea, aerul părea că devine alb de strigăte imaginate.
Viermele dorinței săpa în inima tuturor celor de acolo.
Aveau lacrimi în ochi. Cel mai mare-între toți era mai bun ca vreodată.
„Nu-i nevoie să vă grăbiți”, spuse el când se încheie lectura, „sfârșitul
Lumii e doar sfârșitul lumii, după cum o știți bine. ”
Asemenea lui gândea fiecare. Apoi a plecat.
Și lumea rămase goală. Era frig și aerul tare.
Spuneți-mi voi, oameni de-oriunde, ce e poezia?
Ai putea muri fără să ai măcar o fărâmă?

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Quando la luce si riversò da una breccia tra le nuvole,
capimmo che l grande poeta si sarebbe mostrato. E così fu.
Scese da una limousine con le gomme bianche e i vetri
colorati. Quindi con cadenza limpida e felpata,
entrò nella hall. Si fece silenzio. Aveva ali grandi.
Il taglio dell’abito, la larghezza della cravatta, erano fuori moda.
Quando prese la parola, l’aria sembrò sbiancata da pianti immaginari.
Il tarlo del desiderio scavò il cuore di tutti i presenti.
Avevano le lacrime agli occhi. Il grande era all’apice.
«Non c’è affatto fretta» disse concludendo la lettura, «la fine
del mondo è solo la fine del mondo così come lo conoscete».
Proprio tipico di lui, pensarono tutti. Poi scomparve,
e il mondo si ridusse a un vuoto. Faceva freddo e l’aria era ferma.
Ditemi, voi laggiù, cos’è poi la poesia?
E’ possibile morire senza averne almeno un po’?
_________________________________

When the light poured down through a hole in the clouds,
We knew the great poet was going to show. And he did.
A limousine with all-white tires and stained-glass windows
Dropped him off. And then, with a clear and soundless fluency,
He strode into the hall. There was a hush. His wings were big.
The cut of his suit, the width of his tie, were out of date.
When he spoke, the air seemed whitened by imagined cries.
The worm of desire bore into the heart of everyone there.
There were tears in their eyes. The great one was better than ever.
“No need to rush,” he said at the close of the reading, “the end
Of the world is only the end of the world as you know it.”
How like him, everyone thought. Then he was gone.
And the world was a blank. It was cold and the air was still.
Tell me, you people out there, what is poetry anyway?
Can anyone die without even a little?
***
https://www.youtube.com/watch?v=4gGTaa0FXQ4

 

Este posibil ca imaginea să conţină: floare, plantă şi natură

Francisco Goya y Lucientes

Francisco Goya y Lucientes’
”El perro semihundido’, una dintre picturile negre care au făcut parte din decorarea zidurilor Quinta del Sordo. Antonio Saura a numit-o ” cea mai frumoasă pictură din lume.”
_________________________________________
Francisco Goya y Lucientes’
”El perro semihundido”, una de las Pinturas negras que formaron parte de la decoración de los muros de la Quinta del Sordo. Antonio Saura lo calificó como ”el cuadro más bello del mundo”.

 

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

T.S.Eliot,”Waste Land”

T.S.Eliot,”Waste Land”

…Aprilie-i luna cea crudă, înflorind
Cu liliac țara moartă, învălmășind
Memorie și dorință și scormonind
Dulci rădăcini în ploaia primăvăratică.
Iarna ne-a ținut de cald, învăluind
Pământul în neaua uitării, hrănind
Viața plăpândă cu tuberculi uscați.
Ne-a surprins vara …

Traducere de Catalina Franco-
_________________________

..April is the cruellest month, breeding
Lilacs out of the dead land, mixing
Memory and desire, stirring
Dull roots with spring rain.
Winter kept us warm, covering
Earth in forgetful snow, feeding
A little life with dried tubers.
Summer surprised us …

 

Este posibil ca imaginea să conţină: oameni stând jos, copac, plantă, în aer liber şi natură