Tu unde erai? Te așteptam
cu uimire de tânăr.
Cântecul iți urmărea gâtul,
al tău dus – întors perfect.
O piatră cade
pe toți zeii surâsului, pe toate versurile
ce nimic n-ar mai fi
de-ai dispărea.
Unde-ai fost? Eu eram acolo, eram
în curtea ce totul a fost.
Eram acolo, închis
într-o existență dispărută.

Pleacă
în fugile lor băieții spre-un loc
alb și atroce.

-Traducere de Catalina Franco-
_________________________

Where were you? I was waiting for you
in a youthful daze.
The song was chasing your throat,
your absolute coming and going.
A stone falls
on all the gods of smiling, on all the verses
that are called nothing if you disappear.
Where were you? I was there, I was
in the courtyard that was everything. I was there, nailed
to a vanished existence.

They go,
the flights of boys, toward a place that is
white and ferocious.
______________________
Toi où étais-tu ? Je t’attendais
dans un étonnement juvénile.
Le chant poursuivait ta gorge,
tes allers-retours absolus.
Un caillou tombe
sur tous les dieux du sourire, sur tous les vers
qu’on tient pour nuls
si tu disparais.
Où étais-tu ? Moi j’étais là, j’étais
dans la cour qui avait été tout. Là, cloué
à une existence disparue.
Vont
les fuites des garçons vers un lieu
blanc et féroce.
______________________

Tu dov’eri? Ti aspettavo
in uno stupore giovanile.
Il canto inseguiva la tua gola,
il tuo assoluto andirivieni.
Un sasso precipita
su tutti gli dei del sorriso, su tutti i versi
che uno chiama nulla
se scompari.
Dov’eri? Io ero lì, ero
nel cortile che fu tutto. Ero lì, inchiodato
a un esistere sparito.

Vanno
le fughe dei ragazzi verso un luogo
bianco e feroce.

Dio parla a ciascuno solamente prima ch’egli sia creato,
poi va con lui silente nella notte.
Ma le parole,
quelle prima dell’inizio di ciascuno,
le parole come nubi,
sono queste:
Sospinto dal tuo intendere,
va’ fino al limite del tuo anelare;
dai a me una veste.
Dietro alle cose come incendio fatti grande,
sicché le loro ombre, diffuse,
coprano sempre me completamente.
Lascia che tutto ti accada: bellezza e terrore.
Si deve sempre andare:
nessun sentire è mai troppo lontano.
Non lasciare che da me tu sia diviso.
Vicina è la terra,
che vita è chiamata.
La riconoscerai
dalla sua solennità.
A me da’ la tua mano.
–––––––––-
Dumnezeu vorbeşte fiecăruia numai înainte de a-l face,
atunci se duce cu el tăcând afară din noapte.
Dar cuvintele, înainte ca fiecare să înceapă,
aceste noroase cuvinte, sunt:

 

 

 

Deschizi cartea serii la pagina
în care luna, întotdeauna luna, apare

între doi nori, care atât de încet se mișcă încât ore
par a fi trecut pană ajungi la pagina următoare

când luna, strălucitoare acum, coboară pe cale
departe spre a te duce de tot ce cunoști

în locuri în care ce ți-ai dorit chiar se-întâmplă,
singura ei silabă cumpănind ca o șoapta

la marginea sensului, așteptând să-i spui numele
încă o dată când ochii desprinzi de pe pagină

închizi cartea, încă mai simți ce-ai trăit în acea
splendoare, în acel uluitor paradis al sunetului.

-Traducere de Catalina Franco-
__________________________

Apri il libro della sera alla pagina

in cui la luna, la luna sempre, appare

tra due nuvole, spostandosi così piano che parrà

siano trascorse ore prima che tu giunga alla pagina seguente

dove la luna, ora più luminosa, fa scendere un sentiero

per condurti via da ciò che hai conosciuto

entro i luoghi in cui quello che ti eri augurato s’avvera,

la sua sillaba solitaria come una frase sospesa

sull’orlo del significato, in attesa che tu ne dica il nome

una volta ancora mentre alzi gli occhi dalla pagina

e chiudi il libro, sentendo ancora com’era

soffermarsi in quella luce, quell’improvviso paradiso di suono.

______________________

Open the book of evening to the page

where the moon, always the moon, appears

between two clouds, moving so slowly that hours

will seem to have passed before you reach the next page

where the moon, now brighter, lowers a path

to lead you away from what you have known

into those places where what you had wished for happens,

its lone syllable like a sentence poised

at the edge of sense, waiting for you to say its name

once more as you lift your eyes from the page

and close the book, still feeling what it was like

to dwell in that light, that sudden paradise of sound.