Gustavo Adolfo Becquer, „Pupila ta e albastră când râzi”-”La tua pupilla e azzurra quando ridi”-”Tu pupila es azul, y cuando ríes”

Pupila ta e albastră când râzi
claritatea ei dulce mi-aduce aminte
de strălucirea tremurătoare a dimineții
ce se-oglindește în mare.
Pupila ta e albastră, și când plângi
lacrimi clare o-învăluie
ca picături de rouă
o violetă.
Pupila ta e albastră, și când o idee
ca un punct de lumină străluce-n adâncu-i,
în cerul de seară-mi apare
o stea pierdută.

-Traducere de Catalina Franco-
–––––––––––––––-

La tua pupilla e azzurra quando ridi
la sua dolce chiarezza mi ricorda
il fulgore tremulo del mattino
che si riflette nel mare.
La tua pupilla e azzurra e quando piangi
le lacrime trasparenti la velano,
come gocce di rugiada
sopra una violetta.
La tua pupilla e azzurra e se un’idea
come un punto di luce in fondo brilla,
mi sembra nel cielo della sera
una perduta stella.

___________________________________

Tu pupila es azul, y cuando ríes,
su claridad suave me recuerda
el trémulo fulgor de la mañana,
que en el mar se refleja.
Tu pupila es azul, y cuando lloras,
las trasparentes lágrimas en ella
se me figuran gotas de rocío
sobre una violeta.
Tu pupila es azul, y si en su fondo
como un punto de luz radia una idea,
me parece en el cielo de la tarde
una perdida estrella.

William Butler Yeats, ”Păsări albe”-”Gli ucelli bianchi”- ”Des oiseaux blancs”-”White birds”
Aș fi vrut, iubito, păsări albe pe spuma mării să fim!
Înainte ca ea să pălească și să dispară , cu flacăra meteorului să ne-însoțim;
Flacăra stelei albastre a amurgului de la marginea cerului
Ne-a aprins în inimi, iubito, o tristețe ce nu vrea să piară.
O oboseală vine de la visători, de la cei atinși de rugină, crinul și trandafirul;
Ah, nu visa la asta, iubito, la rătăcitoarea flacără a meteorului,
Sau la flacăra stelei albastre ce stăruie stins în căderea ruginii:
Fiindcă eu aș fi vrut păsări albe pe spuma rătăcitoare să fim: Eu și tu!
Insule fără de număr mă bântuie și toate țărmurile Danaizilor,
Unde timpul ar uita de noi, iar durerea nu ne-ar mai sta în preajmă;
În curând departe de trandafir și de crin și de zbuciumul flăcării-am fi,
doar păsări albe, iubito, ridicându-se din spuma mării am fi!

-traducere de Catalina Franco-

---

Io vorrei che noi fossimo, mia amata, uccelli bianchi su spuma di mare!
Da fiamma di meteora già spossati, avanti che si fugga o si appassisca,
Fiamma di stella azzurra di crepuscolo, al margine del cielo in basso appesa,
Nei nostri cuori ha suscitato, amata, una tristezza che non può morire.

Viene stanchezza da questi sognanti, gravati di rugiada giglio e rosa;
Non sognare di loro, amata mia, né della fiamma meteorica che scorre,
Fiamma di stella azzurra che s’indugia al calar di rugiada in basso appesa:
Io vorrei che noi fossimo mutati in bianchi uccelli su veloce spuma!

Isole innumerevoli mi turbano, e mi turban dei Danai le rive,
Dove di certo il Tempo ci dimentica, e il Dolore non giunge assieme a noi;
Presto lontani dalla rosa e il giglio, corrosi dalle fiamme non saremmo,
Fossimo solo bianchi uccelli, amata, sospesi su spuma di mare!

---

Je voudrais que nous soyons, mon amour, des oiseaux blancs sur l’écume de la mer!
Nous nous lassons de la flamme du météore avant qu’elle ne s’éteigne ou ne s’enfuie.
Et la flamme de l’étoile bleue du crépuscule, en suspens au bord du ciel,
A éveillé dans notre coeur, mon amour, une mélancolie qui ne peut pas mourir.
Une langueur émane du lys et de la rose, les rêveurs de la rosée.
Ah, ne rêve pas d’eux, mon amour, ni de la flamme errante du météore,
Ni de la flamme de l’étoile bleue qui s’attarde, en suspens quand tombe la rosée,
Car je voudrais que nous soyons, toi et moi, changés en oiseaux blancs sur l’écume vagabonde!
Je suis hanté par des îles sans nombre, et par les rivages de Dana,
Où nous serions oubliés du Temps, épargnés par la douleur,
Eloignés de la rose et du lys et du tourment des flammes,
Si nous étions des oiseaux blancs, mon amour, emportés sur l’écume de la mer!

---

I would that we were, my beloved, white birds on the foam of the sea!
We tire of the flame of the meteor, before it can fade and flee;
And the flame of the blue star of twilight, hung low on the rim of the sky,
Has awaked in our hearts, my beloved, a sadness that may not die.
A weariness comes from those dreamers, dew-dabbled, the lily and rose;
Ah, dream not of them, my beloved, the flame of the meteor that goes,
Or the flame of the blue star that lingers hung low in the fall of the dew:
For I would we were changed to white birds on the wandering foam: I and you!
I am haunted by numberless islands, and many a Danaan shore,
Where Time would surely forget us, and Sorrow come near us no more;
Soon far from the rose and the lily and fret of the flames would we be,
Were we only white birds, my beloved, buoyed out on the foam of the sea!

Else Lasker-Schüler, ”Spune-încet”-”Dire piano ”-”Leise sagen”

Ți-ai luat toate stelele
Din inima mea.

Gândurile mi se învârtesc,
Trebuie să dansez.

Tu mereu faci ceva
ca în sus să privesc,
Viața să-mi istovesc.

Nu-mi mai pot trece
seara peste boscheți.

În oglinda râurilor
Chipul nu-mi mai găsesc.

Furat-ai de la arhanghel
Ochii lui plutitori;

Însă eu ciugulesc din mierea
Albastrului lor.

Inima-mi încet se scufundă
Pe unde nu știu –

Poate în mâna ta.
Îmi dă iama-n toate țesuturile.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Tu ti prendesti tutte le stelle
Sul mio cuore.

I miei pensieri si increspano,
Io devo danzare.

Tu fai sempre quello che mi fa guardare in alto,
Stancare la mia vita.

Non posso più sopportare
La sera sopra le siepi.

Nello specchio dei ruscelli
Non ritrovo la mia immagine.

All’arcangelo tu hai rubato
I fluttuanti occhi;

Ma io spizzico il miele
Del loro azzurro.

Il mio cuore va lento sotto
Io non so dove –

Forse nella tua mano.
Dovunque lei si impiglia alla mia rete.

Else Lasker-Schüler

-Traduzione di Nicola Gardini-
________________________________

Du nahmst dir alle Sterne
Über meinem Herzen.

Meine Gedanken kräuseln sich,
Ich muß tanzen.

Immer tust du das, was mich aufschauen läßt,
Mein Leben zu müden.

Ich kann den Abend nicht mehr
Über die Hecken tragen.

Im Spiegel der Bäche
Finde ich mein Bild nicht mehr.

Dem Erzengel hast du
Die schwebenden Augen gestohlen;

Aber ich nasche vom Seim
Ihrer Bläue.

Mein Herz geht langsam unter
Ich weiß nicht wo –

Vielleicht in deiner Hand.
Überall greift sie an mein Gewebe.

Mark Strand, ”Mama într-o seară de vară târzie” -”My Mother on an Evening in Late Summer”

1

Când se ivește luna
și niște hambare rupte de vânt
se văd printre joasele dealuri
strălucind în lumina
învăluitoare și prăfuită
peste câmpuri plutind,
mama, cu părul ei prins în coc,
cu fața în umbră și-n fumul
de la țigara ce-i înfășoară strâns
lumina din galbenul stins al rochiei,
stă lângă casă
și privește lung cum se scurg
prin păpuriș în lumina târzie,
cele din urmă insule sure de nori
ce se pierd în zare, la vântul
fluturând cenușiul veșmânt al lunii
peste golful întunecat.

2

Curând, casa, cu obloanele ei
închise, va presăra
covorașe mici de lumină
prin ceață, iar golful
va începe să strige puternic,
pinii, cu vârfurile lor zdrențuite
strânse pe deal, vor părea că zgârie
zgura întunecată a cerului.
Și mama se va uita la bolta înstelată
la nesfârșitele tuneluri ale nimicului,
și privind, sub vraja acelui ceas,
se va gândi cum ne dăruim în fiece noapte
furtunilor fără de glas ale destrămării
ce sfâșie în carnea încrețită,
și nu va ști
de ce este aici
sau de ce e ostatec
dacă nu din constrângerile iubirii care
au dus-o la asta.

3

Mama se va duce înăuntru
peste câmpuri peste pietrele goale
se va așterne pacea, făpturile mici –
șoricelul și rândunica – vor adormi
în colțurile din cealaltă parte casei.
Numai greierul va sta treaz,
tot strigându-și singura notă
la scândurile putrede de la pridvor,
la zăbrelele ruginite, la cer,
la întunecimea nemărginită,
la marea ce-l păstrează la ea.
De ce să se trezească mama?
Pământul încă nu este grădina
pe cale să se întoarcă. Nici stelele
nu sunt clopote care să sune
noaptea pentru cei pierduți.
E mult prea târziu.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________
1

When the moon appears
and a few wind-stricken barns stand out
in the low-domed hills
and shine with a light
that is veiled and dust-filled
and that floats upon the fields,
my mother, with her hair in a bun,
her face in shadow, and the smoke
from her cigarette coiling close
to the faint yellow sheen of her dress,
stands near the house
and watches the seepage of late light
down through the sedges,
the last gray islands of cloud
taken from view, and the wind
ruffling the moon’s ash-colored coat
on the black bay.

2

Soon the house, with its shades drawn closed, will send
small carpets of lampglow
into the haze and the bay
will begin its loud heaving
and the pines, frayed finials
climbing the hill, will seem to graze
the dim cinders of heaven.
And my mother will stare into the starlanes,
the endless tunnels of nothing,
and as she gazes,
under the hour’s spell,
she will think how we yield each night
to the soundless storms of decay
that tear at the folding flesh,
and she will not know
why she is here
or what she is prisoner of
if not the conditions of love that brought her to this.

3

My mother will go indoors
and the fields, the bare stones
will drift in peace, small creatures –
the mouse and the swift – will sleep
at opposite ends of the house.
Only the cricket will be up,
repeating its one shrill note
to the rotten boards of the porch,
to the rusted screens, to the air, to the rimless dark,
to the sea that keeps to itself.
Why should my mother awake?
The earth is not yet a garden
about to be turned. The stars
are not yet bells that ring
at night for the lost.
It is much too late.

 

 

 

Guillaume Apollinaire, ”Clotilde”-”Clotilde”

Anemona și aquilegia
Au crescut în grădina
Unde doarme melancolia
Între dragoste și dispreț

Vin și umbrele noastre
Risipite de noapte
Soarele ce le întunecă
Cu ele va dispărea

Zeitățile apelor vii
părul și-or despleti
Treci trebuie să-i urmezi
Umbrei frumoase ce vrei

-Traducere de Catalina Franco-
–––––––––––––––-

L’anémone et l’ancolie
Ont poussé dans le jardin
Où dort la mélancolie
Entre l’amour et le dédain

Il y vient aussi nos ombres
Que la nuit dissipera
Le soleil qui les rend sombres
Avec elles disparaîtra

Les déités des eaux vives
Laissent couler leurs cheveux
Passe il faut que tu poursuives
Cette belle ombre que tu veux

Marius Torres , ”Cântec pentru Mahalta ”-”Lied fur Mahalta”-”Canco a mahalta”

Es strömen unsere Seelen wie zwei parallele Flüsse.
Sie nehmen den gleichen Weg unter dem gleichen Himmel.

Wir können unsere ruhigen Leben einander nicht nähern:
zwischen den beiden ist ein Land von Zypressen und Palmen.

In den gelben Mäandern der Lilien, grün von der Stille,
spüre ich, wie du mir folgst, deinen sanften Herzschlag.

Und ich lausche deinem freundlichen, sprudelnden Wasser
von der Quelle bis zum Meer, unserer alten Heimat.

-Übersetzung von Roland Erb –

---

Sufletele noastre curg – două râuri alături
Aceeași cale străbat sub aceleași ceruri

Nu putem apropia viețile noastre calme:
Între ele două o țară de chiparoși și de palmieri e.

În galbene meandre de crini, în pacea pajiștii,
Iți simt, de parcă m-ar urmări, bătaia suavă a inimii.

Și-ți ascult apa prietenoasă, năvalnică,
De la izvor la mare, patria noastră antică.

-traducere de Catalina Franco-

---

Corren les nostres animes com dos rius paral.lels.
Fem el mateix camí sota els mateixos cels.

No podem acostar les nostres vides calmes:
entre els dos hi ha una terra de xiprers i de palmes.

En els meandres grocs de lliris, verds de pau,
sento, com si em seguís, el teu batec suau.

I escolto la teva aigua tremolosa i amiga,
de la font a la mar, la nostra patria antiga.

Marius Torres , ”Cantec pentru Mahalta ”-”Lied fur Mahalta”-”Canco a mahalta”

Es strömen unsere Seelen wie zwei parallele Flüsse.
Sie nehmen den gleichen Weg unter dem gleichen Himmel.

Wir können unsere ruhigen Leben einander nicht nähern:
zwischen den beiden ist ein Land von Zypressen und Palmen.

In den gelben Mäandern der Lilien, grün von der Stille,
spüre ich, wie du mir folgst, deinen sanften Herzschlag.

Und ich lausche deinem freundlichen, sprudelnden Wasser
von der Quelle bis zum Meer, unserer alten Heimat.

-Übersetzung von Roland Erb –

---

Sufletele noastre curg – doua râuri alături
Aceeași cale străbat sub aceleași ceruri

Nu putem apropia viețile noastre calme:
Între ele două o țară de chiparoși și de palmieri e.

În galbene meandre de crini, în pacea pajiștii,
Iți simt, de parcă m-ar urmări, bătaia suavă a inimii.

Și-ți ascult apa prietenoasă, năvalnică,
De la izvor la mare, patria noastră antică.

-traducere de Catalina Franco-

---

Corren les nostres animes com dos rius paral.lels.
Fem el mateix camí sota els mateixos cels.

No podem acostar les nostres vides calmes:
entre els dos hi ha una terra de xiprers i de palmes.

En els meandres grocs de lliris, verds de pau,
sento, com si em seguís, el teu batec suau.

I escolto la teva aigua tremolosa i amiga,
de la font a la mar, la nostra patria antiga.

 

Rainer Maria Rilke,”Abia o copilă era”- ”E quasi fanciulla era”-”Und fast ein Mädchen wars”

Abia o copilă era și se ivea
din minunea ei de cântec și poezie
prin vălu-i primăvăratec alb strălucea
și în urechea mea își făcu un pat.

 

 

 

 

Constantin Noica, Ordo gaudii

„Ce poate fi in lumea voastra, dragul meu, ca te-ai gandit sa pleci din ea? Si sunt multi – mi se spune – care se despart de ea, chiar daca nu intra in ordin, ca tine. V-a mahnit peste masura lumea de azi? Ati gasit ca o puteti sluji de dincolo de ea?
Noua, aici, ni se parea ca lumea de azi nu mai poate fi boicotata. Este in ea ceva care urca, si tot ce urca e sacru. Popoarele ies acum, rand pe rand, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn si animalitate. Dobitoacele si firea se primenesc. Ce e cu putinta invadeaza, cu bogatia lui, lumea lui ce este – si omul insusi, care populeaza lumea cu noi si stranii fapturi, este pe cale sa devina o noua faptura, cu inzestrari sporite.
Suna, poate, naiv optimist tot ce-ti spun. Lasa-ma atunci sa spun lucrurile pe limba ta, care mi-e draga si mie.
In limba ta exista o vorba a trecutului care-mi pare, intr-un fel, mai adevarata astazi decat oricare alta. Este cea a lui Augustin, “iubeste si fa ce vrei”. Caci daca iubesti cu adevarat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate ca lumea de azi e uneori smintita pentru ca a despartit pe “fa ce vrei” de “iubeste”. Ea si-a luat toate libertatile si face tot ce-i place; dar nu iubeste intotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubeste cuvantul sau materia in care lucreaza si acestea se destrama in irealitate – in timp ce un Brancusi, care-si iubea materia si o mangaia, facea din ea aceea ce trebuie si este – omul modern traieste scandalul libertatilor si al inimii, pentru ca nu sta sub ordo amoris (ordinul iubirii – n.red.).
Sa-i reinvatam dragostea, ai putea spune asadar; si cum orice dragoste adevarata este, pana la urma, dragoste catre Dumnezeu, sa-i restituim credintei. – Dar iata, aici se despart apele.
Vorba lui Augustin este adevarata, dar abia in dezmintirea ei. Astazi nu mai putem spune: iubeste si fa ce vrei. Trebuie sa spunem, cum s-a spus in fapt: cunoaste si fa ce vrei. De vreo trei veacuri asa simte omul modern si nu-i ramane decat sa-si duca vorba pana la capat, asadar sa intre in ordinea cunoasterii.
Cunoasterea a pus intr-adevar pe om in intimitate cu lucrurile – intr-o alta intimitate decat cea magica, mitica ori religioasa – si atunci omul modern incepe sa faca ce-i place. Poate reface substantele anorganice, asa cum reface societatea; sau dubleaza realitatile cu “izotopii” lor si lucreaza asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: daca vrea face si arme atomice.
Vei spune: le face, in fapt. Daca ar iubi, nu ar face din astea, si atatea alte nefacute; sa-i redam deci comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate sa nu cunoasca. S-a intamplat cu el ceva hotarator; s-a trezit in el o alta neliniste decat cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum („inima nelinistita”, sintagma ce defineste nelinistea si vesnica nemultumire a omului – nr.red). Omul modern, insa, e insufletit de o mens irrequieta (minte nelinistita – n.red). Comunitatea de dragoste i-a devenit prea putin.
Si ce a iesit din asta? A iesit o lume care nu mai seamana cu cea de pana acum a bunului Dumnezeu. Gandeste-te asa, concret: daca bunul Dumnezeu ar spune astazi unui Noe sa-si pregateasca arca fiindca vine potopul peste rautatea lumii – oare ce ar pune in arca Noe? Ar pune cate o pereche din fiecare soi de vietati? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – cateva sticlute cu acizi nucleici si cateva calculatoare, si cateva pile electrice sau mai stiu eu ce. Bunul Dumnezeu ar intreba: ce sunt astea? Si Noe ar raspunde: ce trebuie pastrat din lumea Ta, Doamne. Si ar putea sa nu se mai urce nici el, Noe, in arca.
Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastra. Si ea ne place undeva, caci e o lume a supunerii, a rabdarii si a infratirii, intre noi si cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoasterii.
Stiu, in lumea dragostei se intamplau lucruri adanci de tot: omul se infratea cu oamenii, se infratea cu firea, si putea prelua, in cresterea lui spirituala, pana si materia lipsita de simtire. Citesc cateodata Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor romaneasca fara pereche, si gasesc in Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stalpnicul, randurile acestea uluitoare: “Cuvioase parinte, de ar avea graiu stalpul, n-ar inceta a vesti durerile, ostenelile si suspinurile tale; insa acela nu el te tinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom il tineai”.
Ce minune de gand si de vorba – pentru o fapta dincolo de orice judecata. Dar se intampla ca acum, in lumea cunoasterii, nu omul singuratic si nu cu lacrimile sale, ca un pom totusi tine stalpii lucrurilor si-i preia in cresterea sa.
Este o alta infratire, cu lucrurile si cu oamenii. S-a sfarsit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea in care traim si se va trai. Nu e o intamplare ca eu insumi iti scriu de departe, dragul meu, si ca-ti scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca si cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.
Dar nu te dezaprob si nu i-as dezaproba nici pe ceilalti, chiar daca ar fi oaste si biserica, iar nu singurateci. Nu va dezaprob, chiar daca m-as teme ca traiti intr-o lume gata facuta – si care nu mai are ce face.
Pentru ca aveti ce face. Aveti, tocmai pe linia cunoasterii. Fiinta Domnului n-o puteti cunoaste si n-au cunoscut-o nici marii Parinti. Fiinta lucrurilor incearca s-o cunoasca stiinta. Fiinta ca fiinta este de vreo 2500 de ani lotul gandirii filosofice. Fiinta istorica, la randul ei, o cauta iarasi altii (ai citit vreuna din admirabilele carti ale lui Mircea Eliade?).
Voua va e data fiinta omului. E datoria voastra sa spuneti despre om ceva mai adanc si mai adevarat decat pot spune sarmana psihologie sau biata antropologie si biata istorie. Se legasera nadejdi de stiintele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca in om sondele pe care le-a aruncat teologia, candva.
Veti consimti voi sa vedeti in teologie o stiinta a omului? Veti intelege sa faceti din comunitatile voastre de dragoste comunitati de cunoastere? Veti consimti sa nu spuneti nu unei lumi care urca, sau sa spuneti, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decat da?
Eu nu am a-ti da lectii. Spre capatul vietii, vad ca nu stiu mai nimic. Dar cand ma uit indarat, vad ca e ceva sigur pana si intr-o viata ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decat atunci cand m-am bucurat. Omul e fiinta care jubileaza. Omul a facut bucuria si a vazut ca era buna.
Dar nu te poti bucura cu adevarat daca nu ai cunoastere, daca nu ai deschidere in lumina, daca oamenii sufera, daca sunt strambatati in jurul tau, daca sunt adevaruri nestiute in jurul tau, daca nu vibrezi de toata bogatia lumii tale, daca nu te desfeti cu joaca asta extraordinara a umanitatii din veacul nostru cu fluizii electrici si cu undele – daca nu stii tot si nu iubesti tot.
Imi vine atunci in minte ca, dincolo de iubire si cunoastere, ba cu ele cu tot, exista o ordo gaudii (ordine a bucuriei). Si-ti spun numai: bucura-te si fa ce vrei!”

___________________________

Filozoful Constantin Noica, unul dintre cei mai autentici si insemnati ganditori romani si europeni ai secolului trecut, i-a scris fiului sau, preotul Rafail Noica, la momentul calugaririi, o scrisoare, publicata intr-una dintre revistele vremii. Scris la 1968, textul lui Noica radiografiaza cu precizia unui om de stiinta lumea in care traim si o defineste ca o lume a cunoasterii si nu a iubirii, cum era cea in care pasea fiul sau.