Robert Frost, ”Musafirul meu din noiembrie – My November Guest”

Durerea mea, când vine cu mine,
Crede că zilele strânse în ploile toamnei
Sunt zile frumoase pe cât pot fi zilele;
Iubește copacul gol, desfrunzit;
Cărările negre și ude pe pajiști pustii.
Plăcerea de ea nu mă părăsește
Ea povestește, eu număr pe degete:
E bucuroasă că graurii au plecat,
E bucuroasă că griul s-a argintat,
Că strălucește acuma în ceață.
Pomii sunt goi părăsiți și pustii,
Cerul e greu, pământul golaș și stins,
Acele splendori pe care ea le vede –
Ea crede că eu n-am ochi pentru ele.
De aceea, mâhnirea ei mă înfurie.
Nu de ieri de azi învăț a cunoaște
Și-a prețui în noiembrie zilele goale,
Cele înainte să vină zăpada, însă
Ar fi zadarnic să-i spui despre asta,
Așa că – mai bine – i-aduc o laudă.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

My Sorrow, when she’s here with me,
Thinks these dark days of autumn rain
Are beautiful as days can be;
She loves the bare, the withered tree;
She walks the sodden pasture lane.
Her pleasure will not let me stay.
She talks and I am fain to list:
She’s glad the birds are gone away,
She’s glad her simple worsted grey
Is silver now with clinging mist.
The desolate, deserted trees,
The faded earth, the heavy sky,
The beauties she so truly sees,
She thinks I have no eye for these,
And vexes me for reason why.
Not yesterday I learned to know
The love of bare November days
Before the coming of the snow,
But it were vain to tell her so,
And they are better a praise.