Ezra Pound, ”Casa splendoarei – The House Of Splendour”

E-a lui Evanoe,
O casă nu de mâini omenești durată,
Ci dincolo de lumeștile căi, undeva departe
Aur se țese deasupra, înauntru, în juru-i;
Săli ciudate și ziduri – făurite-s toate din aur.

 

Fernando Pessoa, ”Licantropia”-”Lycanthropy”

Acolo visele se-adeveresc.
E un lac singuratec
Luna va lumina pentru noi, doar
A noastră, cum nicicând n-a fost.

In qualche luogo i nostri sogni diventeranno realtà.
C’è un lago solitario
illuminato dalla luna per me e per te
come nessuno per noi soli.

Lì la scura bianca vela spiegata
in un vago vento non sentito
guiderà la nostra vita-sonno
laddove le acque si fondono

in un lido di neri alberi,
dove boschi sconosciuti vanno incontro
al desiderio del lago di essere di più,
e rendono il sogno completo.

Lì ci nasconderemo e svaniremo,
tutti vanamente al confine della luna,
sentendo che ciò di cui siamo fatti
è stato qualche volta musicale.

__________________________

En algún lugar los sueños serán realidad.
Hay allí un lago en soledad
para ti y para mí iluminado por el luar
y, para suerte nuestra, sin igual.

Se extiende allí la blanca vela oscura
que el vago viento imperceptible hincha
y nuestra soñada vida conduce
hacia donde las aguas se funden

en la orilla de árboles ennegrecida,
donde las desconocidas arboledas se encuentran
con el deseo del lago de ser más
y así el sueño completar.

Allí nos ocultaremos y desvaneceremos,
todo por la luna vacíamente contenido,
sintiendo que aquello de lo que estamos hechos
era algo musical.

_________________________________

 

 

René Char, ” În sănătatea șarpelui”- ”,,À la santé du serpent’’

Eu cânt căldura fața de cel nou-născut, disperata căldură.

II
E rândul pâinii să frângă omul, să fie frumusețea zorilor.

III
Cine se-încrede în floarea soarelui nu va medita în casă. Toate gândurile de dragoste vor deveni gândurile lui.

IV
Din răsucirile rândunelei o furtună se arată, se face o grădină.

V
Întotdeauna va exista o picătură de apă care să dureze mai mult decât soarele, fără ca răsăritul soarelui să se cutremure.

VI
Adu în lumină ceea ce cunoașterea vrea să păstreze ascuns, cunoașterea din cele o sută de goluri.

VII
Ceea ce vine în lume pentru a nu tulbura nimic nu merită nici considerație, nici răbdare.

VIII
Cât va dura această lipsă a omului care moare în centrul creației deoarece creația l-a debarcat?

IX
Fiecare casă era un anotimp. În felul acesta orașul se repeta. Toți locuitorii la un loc nu știau că iarna, cu toată carnea lor reîncălzită, cu toată lumina zilei, nu dispărea.

X
Ești în esența ta în mod constant poet, în mod constant la zenitul iubirii tale, în mod constant dornic de adevăr și dreptate. Este fără îndoială un rău necesar că nu poți fi astfel și în în conștiința ta.

XI
Din sufletul care nu există vei face un om mai bun decât el.

XII
Uită-te la imaginea temerară în care se scaldă țara ta, plăcerea aceea care mult timp ți-a scăpat.

XIII
Numeroși sunt cei ce așteaptă ca obstacolul să-i ridice, ca scopul să-i depășească, spre a se înfățișa.

XIV
Mulțumește celui căruia nu-i pasă de remușcările tale. Ești egalul lui.

XV
Lacrimile își disprețuiesc confidentul.

XVI
Rămâne o adâncime măsurabilă acolo unde nisipul subjugă destinul.

XVII
Dragostea mea, nu contează să mă fi născut: devii vizibilă în locul în care dispar.

XVIII
Să poți să mergi, fără să-înșeli pasărea, din inima arborelui, spre extazul fructului.

XIX
Ceea ce te întâmpină în plăcere este doar recunoștința mercenară a amintirii. Prezența pe care ai ales-o nu oferă rămas bun.

XX
Înclină-te doar pentru a iubi. Dacă mori, iubești încă.

XXI
Tenebrele tale sunt guvernate de poftele ascendentului tău în soare.

XXII
Ignoră-i pe cei în ochii cărora omul n-ar fi altceva decât un răstimp al culorii pe spatele chinuit al pământului. Care-și împart lungul lor reproș. Negrul fierului și roșeața norului sunt toate una.

XXIII
Nu este demn de poet să înșele mielul, să-i tocmească lâna.

XXIV
Dacă trăim o străfulgerare, este inima veșnicului.

XXV
Ochi care, gândind că inventați ziua, ați deșteptat vântul, ce-aș putea să fac eu pentru voi? Eu sunt uitarea.

XXVI
Între toate apele limpezi, poezia este cea care întârzie cel mai puțin pe oglinda podurilor sale.
sale.

Poezia, viața viitoare înlăuntrul omului pregătit.

XXVII
Un trandafir ca să plouă. E urarea ta, la capătul nenumăraților ani.

________________________________

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

I

Je chante la chaleur à visage de nouveau-né, la chaleur désespérée.

II

Au tour du pain de rompre l’homme, d’être la beauté du point du jour.

III

Celui qui se fie au tournesol ne méditera pas dans la maison. Toutes les pensées de l’amour deviendront ses pensées.

IV

Dans la boucle de l’hirondelle un orage s’informe, un jardin se construit.

V

Il y aura toujours une goutte d’eau pour durer plus que le soleil sans que l’ascendant du soleil soit ébranlé.

VI

Produis ce que la connaissance veut garder secret, la connaissance aux cent passages.

VII

Ce qui vient au monde pour ne rien troubler ne mérite ni égards ni patience.

VIII

Combien durera ce manque de l’homme mourant au centre de la création parce que la création l’a congédié?

IX

Chaque maison était une saison. La ville ainsi se répétait. Tous les habitants ensemble ne connaissaient que l’hiver, malgré leur chair réchauffée, malgré le jour qui ne s’en allait pas.

X

Tu es dans ton essence constamment poète, constamment au zénith de ton amour, constamment avide de vérité et de justice. C’est sans doute un mal nécessaire que tu ne puisses l’être assidûment dans ta conscience.

XI

Tu feras de l’âme qui n’existe pas un homme meilleur qu’elle.

XII

Regarde l’image téméraire où se baigne ton pays, ce plaisir qui t’a longtemps fui.

XIII

Nombreux sont ceux qui attendent que l’écueil les soulève, que le but les franchisse, pour se définir.

XIV

Remercie celui qui ne prend pas souci de ton remords. Tu es son égal.

XV

Les larmes méprisent leur confident.

XVI

Il reste une profondeur mesurable là où le sable subjugue la destinée.

XVII

Mon amour, peu importe que je sois né: tu deviens visible à la place où je disparais.

XVIII

Pouvoir marcher, sans tromper l’oiseau, du cœur de l’arbre à l’extase du fruit.

XIX

Ce qui t’accueille à travers le plaisir n’est que la gratitude mercenaire du souvenir. La présence que tu as choisie ne délivre pas d’adieu.

XX

Ne te courbe que pour aimer. Si tu meurs, tu aimes encore.

XXI

Les ténèbres que tu t’infuses sont régies par la luxure de ton ascendant solaire.

XXII

Néglige ceux aux yeux de qui l’homme passe pour n’être qu’une étape de la couleur sur le dos tourmenté de la terre. Qu’ils dévident leur longue remontrance. L’encre du tisonnier et la rougeur du nuage ne font qu’un.

XXIII

Il n’est pas digne du poète de mystifier l’agneau, d’investir sa laine.

XXIV

Si nous habitons un éclair, il est le cœur de l’éternel.

XXV

Yeux qui, croyant inventer le jour, avez éveillé le vent, que puis-je pour vous? Je suis l’oubli.

XXVI

La poésie est de toutes les eaux claires celle qui s’attarde le moins aux reflets de ses ponts.

Poésie, la vie future à l’intérieur de l’homme requalifié.

XXVII

Une rose pour qu’il pleuve. Au terme d’innombrables années, c’est ton souhait.

 

Yves Bonnefoy, ”Tot, nimic”-”Le tout, le rien ”

III

Să-ți fie neaua cea mare tot, nimic,

Copil al primilor pași uimiți în iarbă,

Ochii încă plini de începuturi,

Mâinile să se-agațe doar de lumină.

Charles Baudelaire,” Imn Frumusetii”-”Hymne à la beauté”

Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime,
O, Fumuseţe? Reaua şi buna ta privire
Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,
De-aceea tu cu vinul te potriveşti la fire.

 

Saint-Pol-Roux, ”Ciocârlie”-”Alouette”

Bătăile-aripilor taie în aer.
Deja mătasea misterului de nălucile vecerniei trasă peste proaspăta carne a vieții, deja mătase de noapte se-așterne peste cetate și țară.
Bătăile-aripilor taie în aer.
N-auzi tu clopotul lui Dumnezeu cel bun ce farmecă cu dangătu-i ochii, acele frumoase de zi, cu ochi ghemuiți sub cenușa nopții?
Bătăile-aripilor taie în aer.
Apari așadar din somnul unde ca morți suntem noi, preamărita mea, și împodobește-ți fereastra cu a ta făptură de crini, de piersică și de zmeură.
Bătăile-aripilor taie în aer.
Vino-mi pe dealul unde moara bate din aripi de in, vino-mi pe dealul unde din huila eternă apare diamantul divin al armoniei vaste a cerului.
Bătăile-aripilor taie în aer.
În mireasmă de cimbru, lavandă și rozmarin vom fi părtași, eu alintul, tu floarea, la luminoasa și sumbra gală a orelor pe ceasornicul unde stă soarta, și acolo vedea-vom trecând surâsul lumii cu prelunga umbră a dureri-i.

 

Constantin Kavafis, ”Monotonia”-”Monotonía”-”Monotony”-”Monotonia”

După o zi monotonă o nouă
zi, monotonă, imuabilă. Aceleași
Lucruri se-întâmplă, se-întâmplă iarăși.
Toate momentele vin și tot la fel pleacă.

 

Yannis Ritsos, ”Golful Karlòvasi ”-” La baia di Karlòvasi ”-”Όρμος Καρλοβασιοΰ”

Case vechi bântuite de șuierul bărcilor noaptea. De lampadare
atârnă corăbioare de lemn minuțios alcătuite
de mâinile navigatorilor. De ani și ani sunt încuiate. Rugina, sarea, molii și viermi
le-au ros uși, ferestre, podele, scări,
balustrade, încuietori. Înăuntrul lor
cândva se jucau copiii cu câte un câine mare cât leul;
trupuri goale se rostogoleau pe covoare persane. De aceea, in nopțile cand
acolo jos marea strigă neîndurător, căpitanul bătrân
agită felinarul în aer, chemând unul câte unul
numele lor – Artemis, Electra, Elena, Patrocle, Ahile, Oreste –
apoi sare pe nava trasă pe-uscat, stinge felinarul
și se culcă pe-aceeași pătură umedă a lui Odiseu.
Karlòvasi 10.VIII.81
-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Vecchie case abitate dai fischi notturni dei battelli. Dai lampadari
pendono piccole navi di legno costruite con cura
da mani di marinai condannati. Da anni e anni ormai
sono sprangate. La ruggine, il sale, le tarme, i tarli
hanno corroso porte, finestre, pavimenti, scale,
serrature, sbarre. Qui dentro
un tempo i bambini giocarono con un cane grande come un leone;
corpi nudi si rotolarono su tappeti persiani. Perciò, le notti,
dabbasso rimbomba inesorabile il mare, e il vecchio capitano
agita in aria una lampada antivento, gridando a uno a uno
i loro nomi – Artèmide, Elettra, Elena, Patroclo, Achille, Oreste –
poi sale sulla nave, tirata in secco, spegne la lampada
e si corica sotto la stessa coperta fradicia di Odisseo.
Karlòvasi 10.VΙΙΙ.81

-Traduzione di Nicola Crocetti-
_________________________

Σπίτια παλιά κατοικημένα από νυχτερινά σφυρίγματα πλοίων. Στούς πολυελαίους
κρέμονται ξύλινα μικρά καράβια λεπτοδουλεμένα
από χέρια ναυτικών καταδίκων. Χρόνια καί χρόνια τώρα
κατάκλειστα. Ή σκουριά, τό άλάτι ή ό ξυλοφάγος, ό σκόρος
κατάφαγαν πόρτες, παράθυρα, πατώματα, σκάλες,
κλειδαριές, κιγκλιδώματα. Έδώ μέσα
έπαιζαν κάποτε παιδιά μ’ ένα μεγάλο σκυλί σά λιοντάρι·
γυμνά κορμιά κυλίστηκαν σέ περσικά χαλιά. Γι’ αύτό, τίς νύχτες,
βουίζει κάτω αδυσώπητη ή θάλασσα, κι ό γέρο-καπετάνιος
σαλεύει στόν άνεμο μιά λάμπα θυέλλης φωνάζοντας ένα ένα
τά όνόματά τους – Άρτεμις Ήλέκτρα, Ελένη, Πάτροκλε, Άχιλλέα, Όρέστη –
ύστερα μπαίνει στό καράβι, άπορριγμένο στή στεριά, σβήνει τή λάμπα του
καί πλαγιάζει κάτω άπ’ τήν ίδια νοτισμένη κουβέρτα του Όδυσσέα.

Καρλόβασι, 10.VΙΙΙ.81

_____________________________

-Samos, Golful Karlòvasi – fotografia mea-

 

 

Horacio Castillo, ” Spune Euridice”-”Dice Euridice”

M-au năpădit spaima, neliniștea,
când am știut c-o să vii:
oroarea că m-ai vedea așa, cu vălul de umbră,
cu un păr obosit – părul pe care soarele nu obosea să-l facă de aur.
Și teroarea că n-ai mai fi același – cel rămas în memoria mea –
și, în același timp,dorința de a vedea din nou o ființă vie.
Și de-atâta timp nu venise nimeni pe-aici,
nimeni, un suflet, un câine,
încât auzindu-ți pașii și vocea chemându-mă,
când te-am cuprins, în sfârșit, mai mult decât viața-mi îmbrățișasem.
Căldura ta m-a strâns, m-a uscat ca pe-un vas,
și am mers pe drumul întunecat
încă o dată cu mașinăria aceea ce-mi huia în piept
și cu cărbuni aprinși sub picioare.
Lângă brațul tău am pășit, închipuindu-mi deja lumina,
copacii de lângă noi,
casa plină-de oglinzi
unde pluteam ca doi înecați.
Până când brusc pasul tău s-a făcut nervos,
gândul tău s-a speriat ca un cal,
și te-am văzut încercând de mine să scapi,
să scapi din capcana materiei muritoare.
„Nu pleca – imploram – nu mă lăsa aici,
lasă-mă să văd din nou norii și soarele,
lasă-mă liberă pentru lume ca pe o mânza tracă „.
Dar tu alergai deja spre ieșire,
și timp de șapte zile și șapte nopți plânsul ți-am auzit,
în timp ce cântai pe malul râului infernal
al nostru cântec străvechi: „Ce s-a pierdut, doar ce s-a pierdut rămâne”.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Mi hanno dominato l’ansia e l’inquietudine,
quando ho saputo che saresti venuto:
l’orrore che mi avresti visto cosi, con un velo d’ombra,
i capelli senza lucentezza – i capelli che il sole non si stancava di dorare.
E il terrore che non fossi lo stesso – quello che restava nella mia memoria –
e allo stesso tempo la curiosita di vedere di nuovo un essere vivente.
E da tanto che nessuno veniva qui,
tanto che nessuno si portava via un’anima o un cane,
che quando ho udito i tuoi passi e la tua voce che mi chiamava,
quando infine ti ho stretto, piu che te stavo abbracciando la vita.
Il tuo calore poi mi ha condensato, mi ha seccata come un vaso,
e ho camminato per il corridoio buio
un’altra volta con quella macchina che mi rimbombava in petto
e un carbone acceso in mezzo alle gambe.
Ho camminato al tuo braccio, immaginando gia la luce,
gli alberi accanto ai quali passeggiavamo,
la casa piena di specchi
dove galleggiavamo come due annegati.
Fino a quando all’improvviso il tuo passo si e fatto nervoso,
il tuo pensiero si e impaurito come un cavallo,
e ho visto che cercavi di staccarti da me,
di liberarti dalla trappola della materia mortale.
“Non te ne andare –ho supplicato – non abbandonarmi qui,
lasciami vedere ancora le nuvole e il sole,
liberami per il mondo come una puledra tracia”.
Ma tu gia correvi verso l’uscita,
e per sette giorni e sette notti ho sentito come piangevi,
come cantavi sulla riva del fiume infernale
la nostra vecchia canzone: «Cio che e perduto, solo cio che e perduto, rimane».

 

Charles Baudelaire, ”Herbstgesang”-”Cântec de toamna”-Canción de otoño”-”Chant d’automne”

1

Bald wird man uns ins kalte dunkel flössen ·
Fort! schöner sommer der so kurz nur währt!
Schon hör ich wie mit unheilvollen stössen
Das holz erdröhnend auf das pflaster fährt.

Der ganze winter dringt in mich: bedrängnis
Hass zorn und schauder und erzwungner fleiss.
Der sonne gleicht im nordischen gefängnis
Mein herz · ein roter block und starr wie eis.

Ich höre zitternd jeden ast der schüttelt –
Ein grabgerüst giebt keinen dumpfern hall –
Und an dem turme meines geistes rüttelt
Des unermüdlich harten widders prall.

Es scheint mir von dem hohlen lärm umgeben
Dass man in einen sarg die nägel haut …
Für wen? gestern war sommer · herbst ist eben ·
Wie abschied klingt der rätselhafte laut.

2

Ich liebe deiner augen grünen schimmer ·
Du sanfte · doch nur bittres fühl ich heut ·
Nicht deine liebe nicht kamin und zimmer
Ersezt das sonnenlicht aufs meer verstreut.

Und dennoch · zarte seele · lieb und hüte
Auch den der undankbar mit bösem drang ·
Geliebte · schwester! sei die flüchtge güte
Von herbstesglanz und sonnenuntergang!

Ein kurzes werk … das grab ist gierig lauernd.
Ach ich will knieend dir zu füssen sein ·
Des weissen dürren sommers flucht bedauernd
Mich freun am gelben milden spätjahrschein.

-deutsch von Stefan George-

_________________________________

I

Bientôt nous plongerons dans les froides ténèbres;
Adieu, vive clarté de nos étés trop courts!
J’entends déjà tomber avec des chocs funèbres
Le bois retentissant sur le pavé des cours.