I.
Pășesc în ceasul albastru-vânăt –
întâi în hol, zăvorul se închide,
-n odaie apoi un rouge pe-o gură
și-un vas cu roze întârziate – tu!

Știm amândoi cuvintele acele,
ades rostite și purtate-n gură,
nimic sunt între noi, nepotrivite-s:
asta e tot și e zvâcnirea din urmă.

Cu pașii largi tăcerea s-a întins
umple odaia și o stăpânește,
ceasul – fără speranță și fără durere,
în vas întârziate roze – tu.

II.
Capul tău palid cu pudoare se-întoarce
în timp ce pe-a ta gură se adună
dorința întreagă, purpură,  flori
din adâncimi de vecii revărsate.

Atât de albă ești, că prăbușită-mi pari
sub o ninsoare grea și sub grelele flori,
ca moartea alb – roze, cad petale, – corali
numai pe buze, mari și grele – o rană.

Atât de fără de vlagă ești, o mărturie pală
a unei fericiri ce va fi fost, pierdută
într-o albastră, albastru-vânătă oră
ce, când plecat-a, de-a fost, nimenea n-a știut-o.

III.
Te întreb,  a altuia de ești acum,
de ce mi-aduci tu mie trandafirii târzii?
Răspunzi, visele trec, iar orele rătăcesc,
înseamnă totul: el, eu și tu?

„La tot ce creste-i dat și să se încheie,
ce trăim noi – întocmai cine o știe,
lanțul se închide, tăcere între ziduri
afară vecia, înaltă, albastră, pustie ».

-Traducere de Catalina Franco-
________________________________

I.

Entro nell’ora dell’azzurro cupo –
ecco l’andito, si salda la catena,
nella stanza c’è un rosso su una bocca,
un vaso, rose tarde – tu !

Entrambi lo sappiamo, le parole
che tante volte ad altri abbiamo offerto
sono fra noi un nulla e un fuori luogo:
questo è tutto ed è l’ultima mossa.

Il tacere si è spinto cosí avanti,
riempie la stanza, si mura in un pensiero,
l’ora – nulla sperato né sofferto –
col suo vaso di rose tarde – tu.
II.

La tua testa si sfuoca, si ritrae, s’imbianca,
sulla tua bocca intanto si raduna
tutta la brama, la porpora e il germoglio
dalla corrente che monta dai tuoi avi.

Sei cosí bianca, forse ora ti sfasci
per troppa neve, troppo essere fiore,
rose bianche di morte, lembo a lembo –
coralli solo i labbri, una ferita.

Sei cosí morbida, che porti con te il senso
di una felicità di rischi e naufragi
in un’ora d’azzurro, azzurro cupo
che quand’è andata non sai piú se è stata.
III.

Io ti domando: tu appartieni a un altro,
cosa vieni da me con tarde rose?
Tu dici: i sogni vanno, le ore migrano,
e tutto che cos’è: lui, io, tu?

«Ciò che s’innalza vuole anche finire,
ciò che si prova – chi lo sa per certo?
Si salda la catena, qui le pareti mute,
là lo spazio, alto e azzurro cupo».

Traduzione di Anna Maria Carpi-
___________________________________
I.

Ich trete in die dunkelblaue Stunde –
da ist der Flur, die Kette schließt sich zu
und nun im Raum ein Rot auf einem Munde
und eine Schale später Rosen – du!

Wir wissen beide, jene Worte,
die jeder oft zu anderen sprach und trug,
sind zwischen uns wie nichts und fehl am Orte:
dies ist das Ganze und der letzte Zug.

Das Schweigende ist so weit vorgeschritten
und füllt den Raum und denkt sich selber zu
die Stunde – nichts gehofft und nichts gelitten –
mit ihrer Schale später Rosen – du.
II.

Dein Haupt verfließt, ist weiß und will sich hüten,
indessen sammelt sich auf deinem Mund
die ganze Lust, der Purpur und die Blüten
aus deinem angeströmten Ahnengrund.

Du bist so weiß, man denkt, du wirst zerfallen
vor lauter Schnee, vor lauter Blütenlos,
todweiße Rosen Glied für Glied – Korallen
nur auf den Lippen, schwer und wundengroß.

Du bist so weich, du gibst von etwas Kunde,
von einem Glück aus Sinken und Gefahr
in einer blauen, dunkelblauen Stunde
und wenn sie ging, weiß keiner, ob sie war.
III.

Ich frage dich, du bist doch eines andern,
was trägst du mir die späten Rosen zu?
Du sagst, die Träume gehn, die Stunden wandern,
was ist das alles: er und ich und du?

«Was sich erhebt, das will auch wieder enden,
was sich erlebt – wer weiß denn das genau,
die Kette schließt, man schweigt in diesen Wänden
und dort die Weite, hoch und dunkelblau».