Mario Luzi, ”Din mormânt – Dal sepolcro”

Mario Luzi, ”Din mormânt – Dal sepolcro”

Din mormânt, viața a explodat.
Moartea și-a pierdut dura ei agonie.
Începe o nouă eră: omul-împăcat
cu alianța nouă făcută de sângele tău
are înainte-i calea.
E greu să rămâi pe calea aceea.
E îngustă ușa împărăției tale.
Acum, ajută-ne, Mântuitorule,
acum invocăm ajutorul tău,
tu, călăuză și conducător, nu ne respinge.
Ocara lumii a fost imensă.
Iubirea ta a fost infinit mai mare.
Noi cu iubire iubire îți cerem.
Amin.

-traducere de Catalina Franco-
______________________

Dal sepolcro la vita è deflagrata.
La morte ha perduto il duro agone.
Comincia un’era nuova: l’uomo riconciliato nella nuova
alleanza sancita dal tuo sangue
ha dinanzi a sé la via.
Difficile tenersi in quel cammino.
La porta del tuo regno è stretta.
Ora sì, o Redentore, che abbiamo bisogno del tuo aiuto,
ora sì che invochiamo il tuo soccorso,
tu, guida e presidio, non ce lo negare.
L’offesa del mondo è stata immane.
Infinitamente più grande è stato il tuo amore.
Noi con amore ti chiediamo amore.
Amen.

Robert Walser, ”Invitația – Die Einladung”

Ar putea fi o ilustraţie cu 1 persoană

Vino-n codru la izvorul …
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Robert Walser, ”Invitația – Die Einladung”

Am să-ți arăt un loc dumnezeiesc de frumos, un loc într-adevăr divin. Locul se află ascuns într-o pădure liniștită, binecuvântată, cuminte, verde, ca un gând într-un gând. Este într-un vale molatecă, blândă, necălcată de nimeni. Atât de caldă zace îngropată între copaci, o, atât de dulce stă ascunsă, încât îmi imaginez că aș vrea să te sărut acolo, cu sărutări adânci, blânde, dulci și lungi, cu săruturi care ar opri orice cuvânt, chiar și pe cea mai frumos și mai bun. Locul, atât de delicat și atât de îndepărtat pe cât este, nu este trecut ca loc de interes în nicio carte de călătorie. O cărare mică șerpuind printre tufișuri dese duce spre valea aceea, spre locul minunat unde vreau să-ți arăt, minunata mea, cât te iubesc, unde vreau să-ți arăt, îngerul meu, cât te ador. Acolo noi ne-am îmbrățișa și ne-am strânge la piept ca de la sine, și ca de la sine ni s-ar atinge buzele. Tu încă nu știi cum pot eu să sărut. Așa că vino la locul unde nu mai există nimic altceva decât foșnetul minunat al copacilor înalți, și vei afla acolo. Eu n-o să spun o vorbă, și nici tu n-ai să spui vreun cuvânt, vom tăcea amândoi, doar frunzele vor șopti încetișor, iar dulceața soarelui va străpunge ramurile delicate. O, ce liniște, ce liniște va fi când ne vom săruta, ce frumos va fi când buzele noastre vor fi însetate și flămânde de dragoste, ce dulce va fi când ne vom iubi în valea tăcută și dragă. Vom dori să ne mângâiem și să ne sărutăm la nesfârșit până când o să vină seara și, odată cu ea, argintiile, sclipitoarele stele și dumnezeiasca lună. Nu vom avea a ne spune nimic unul altuia, pentru că totul ar fi să fie doar un prelung sărut, un sărut încântător, neîncetat, neîntrerupt, vreme de de ore și ore. Cine vrea să iubească nu mai vrea să vorbească, fiindcă cine vrea să vorbească nu mai vrea să iubească. O, vino la locul sfânt, la locul încântător al iubirii, la locul unde totul se pierde în împlinire și unde totul se îneacă și moare în iubire. Păsările vor ciripi fericite în jurul nostru și noaptea va revărsa asupra-ne o liniște cerească. Lumea va rămâne în urma noastră și răpiți de iubire, vom fi doi copii ai pământului și vom simți ce înseamnă viața, vom simți ce înseamnă să trăiești. Cine nu iubește nu are o existență, nu este aici, a murit. Cel ce iubește învie din morți și doar cel ce iubește e viu.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

Ich habe dir ein himmlisch schönes Plätzchen zu zeigen, Himmlische. Der Ort liegt ganz im stillen, bescheidenen, grünen Wald verborgen, wie ein Gedanke in einem Gedanken. Es ist eine weiche, milde Schlucht, die von niemand besucht wird. Sie liegt in den Bäumen so warm begraben, o so süß versteckt, dort, bilde ich mir ein, möchte ich dich küssen, mit innigen, sanften, süßen und langen Küssen, mit Küssen, die alles Reden, selbst das schönste und beste, verbieten. Der Ort, so zart und so abgelegen, wie er ist, steht in keinem Reisebuch als Sehenswürdigkeit verzeichnet. Ein kleiner, durch dichtes Gebüsch sich windender Fußpfad führt zu der Schlucht, zu dem Wunderort, wo ich dir zeigen möchte, Wunderbare, wie ich dich liebe, wo ich dir zeigen möchte, Engel, wie ich dich vergöttere. Dort umschlingt und umhalst man sich wie von selber, und wie von selber berühren sich die Lippen. Du weißt noch nicht, wie ich küssen kann. So komm an den Ort, wo nichts ist als das liebliche Rauschen der hohen Bäume, dort wirst du es erfahren. Ich werde kein Wort reden, und auch du wirst kein Wort reden, wir werden beide schweigen, nur die Blätter werden leise flüstern, und der süße Sonnenschein wird durch das zierliche Geäste brechen. O wie still, wie still wird es sein, wenn wir uns küssen, wie schön wird es sein, wenn unsere Lippen liebesdurstig und -hungrig aneinanderhängen, wie süß wird es sein, wenn wir in der stillen, lieben Schlucht uns lieben. Wir wollen uns liebkosen und küssen in einem fort, bis der Abend kommt und mit ihm die silbern blitzenden Sterne und der Mond, der göttliche. Zu sagen werden wir uns nichts haben, denn es soll alles nur ein Kuß, ein unaufhörlicher, ununterbrochener, stunden-stundenlanger entzückender Kuß sein. Wer lieben will, will nicht mehr sprechen, denn wer sprechen will, will nicht mehr lieben. O komm an den heilig entrückten Ort der Tat, an den Ort der Ausübung, wo alles sich verliert in Erfüllung, und wo alles ertrinkt und erstirbt in Liebe. Die Vögel werden uns mit ihrem fröhlichen Gesang umzwitschern und in der Nacht wird eine himmlische Stille um uns sein. Was man Welt nennt, wird hinter uns liegen, und gefangen gehalten von dem Entzücken, werden wir beide Kinder der Erde sein und fühlen, was Leben heißt, empfinden, was Dasein heißt. Wer nicht liebt, hat kein Dasein, ist nicht da, ist gestorben. Wer Lust zu lieben hat, steht von den Toten auf, und nur wer liebt, ist lebendig.

Konstantinos Kavafis, ,,Orașul – Η πόλις”

Konstantinos Kavafis – intr-un fel – poemul testamentar –

De fapt, s-a exprimat opinia că această poezie este cea mai disperată voce care a emanat vreodată de pe buzele umane.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Konstantinos Kavafis, ,,Orașul – Η πόλις”

Spuneai: „Mă voi duce pe alt pământ, pe o altă mare.

Și voi afla un oraș mai bun ca acesta.

Orice strădanie a mea a fost sortită la condamnare,

iar inima mea-i îngropată ca un om mort.

Cât timp mintea mea va rămâne-n ruina asta?

Oriunde caut cu ochii, oriunde mă uit nu văd

decât negrele dărâmături ale vieții mele aici,

unde am jefuit și distrus și-am trăit un amar de ani.”

Nu vei găsi locuri noi, nu vei găsi alte mări.

Orașul te va urma peste tot. Te vei întoarce

pe aceleași străzi. Și vei îmbătrâni în aceleași

cvartale, și vei albi în aceleași case. Mereu

ai s-ajungi în orașul de-aici. Nu nădăjdui

la alte locuri. Nu e pentru tine vreo navă, și

nu e nici altă cale. Fiindcă aici, în cuibul ăsta mic,

ți-ai irosit viața, la fel ți-ai pierde-o în toată lumea.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Είπες· «Θα πάγω σ’ άλλη γη, θα πάγω σ’ άλλη θάλασσα. Μια πόλις άλλη θα βρεθεί καλύτερη από αυτή. Κάθε προσπάθεια μου μια καταδίκη είναι γραφτή· κι είν’ η καρδιά μου — σαν νεκρός — θαμμένη.

Ο νους μου ώς πότε μες στον μαρασμόν αυτόν θα μένει. Όπου το μάτι μου γυρίσω, όπου κι αν δω ερείπια μαύρα της ζωής μου βλέπω εδώ, που τόσα χρόνια πέρασα και ρήμαξα και χάλασα.»

Καινούριους τόπους δεν θα βρεις, δεν θά βρεις άλλες θάλασσες.

Η πόλις θα σε ακολουθεί. Στους δρόμους θα γυρνάς τους ίδιους. Και στες γειτονιές τες ίδιες θα γερνάς· και μες στα ίδια σπίτια αυτά θ’ ασπρίζεις. Πάντα στην πόλι αυτή θα φθάνεις. Για τα αλλού — μη ελπίζεις — δεν έχει πλοίο για σε, δεν έχει οδό.

Έτσι που τη ζωή σου ρήμαξες εδώ στην κόχη τούτη την μικρή, σ’ όλην την γη την χάλασες.

Roberto Juarroz, „Am iubit împreună atâtea lucruri – Hemos amado juntos tantas cosas”

Roberto Juarroz, „Am iubit împreună atâtea lucruri – Hemos amado juntos tantas cosas”

Am iubit împreună atâtea lucruri

încât ne e greu să le iubim separat.

Pare că deodată s-au îndepărtat

sau că iubirea era o furnică

urcând pe pantele raiului.

Am trăit împreună atâta abis

că fără tine totul pare la suprafață,

orbita simulacrelor de alunecare,

tensiune fără de prelungire,

veghere fără prezența trupurilor.

Am mers atâta fără să ne mișcăm

încât călătoriile acum sunt libere

ca hainele inutile.

Mișcarea și liniștea au fost despărțite

ca gradele a două temperaturi.

Nu am pierdut nimic împreună

așa că obiceiul persistă și se întoarce

iar acum totul este profit din nimic.

Timpul se convertește în anti-timpul

fiindcă nu-l mai gândești astfel.

Am tăcut și am vorbit atâta împreună

încât și-a tăcea și-a vorbi sunt două trădări,

două substanțe fără de rost,

doi înlocuitori.

Am căutat totul,

Am găsit totul,

am părăsit totul.

Pur și simplu nu ne-au dat timp

spre a găsi ochiul morții tale,

chiar dacă era spre a-l părăsi.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Hemos amado juntos tantas cosas

que es difícil amarlas separados.

Parece que se hubieran alejado de pronto

o que el amor fuera una hormiga

escalando los declives del cielo.

Hemos vivido juntos tanto abismo

que sin ti todo parece superficie,

órbita de simulacros que resbalan,

tensión sin extensiones,

vigilancia de cuerpos sin presencia.

Hemos andado tanto sin movernos

que los viajes ahora se descuelgan

como abrigos inútiles.

Movimiento y quietud se han desunido

como grados de dos temperaturas.

Hemos perdido juntos tanta nada

que el hábito persiste y se da vuelta

y ahora todo es ganancia de la nada.

El tiempo se convierte en antitiempo

porque ya no lo piensas.

Hemos callado y hablado tanto juntos

que hasta callar y hablar son dos traiciones,

dos sustancias sin justificación,

dos substitutos.

Lo hemos buscado todo,

lo hemos hallado todo,

lo hemos dejado todo.

Únicamente no nos dieron tiempo

para encontrar el ojo de tu muerte,

aunque fuera también para dejarlo.

Roberto Juarroz „Într-o zi voi afla un cuvânt’’

Roberto Juarroz „Într-o zi voi afla un cuvânt’’

Într-o zi voi afla un cuvânt

care să te pătrundă în trupul tău

și să germineze

să se sprijine pe sânul tău

ca o mână deschisă și închisă în aceeași vreme

voi afla un cuvânt

care să-ți țină trupul, să-l facă să se învârtă,

care să îți conțină

trupul

și să-ți deschidă ochii cum unui zeu fără nori

să-ți folosească saliva

și să-ți îndoaie picioarele.

Tu poate că n-ai să auzi

ori poate n-ai să înțelegi.

Nu e nevoie.

Va rătăci în tine precum o roată

până când o să treacă de la o extremă la alta

femeia mea și nu a mea

și nu se va opri nici măcar în moarte.

_________________________________

-traducere de Catalina Franco-

Roberto Juarroz, ”Biblioteca – La biblioteca”

·

Roberto Juarroz, ”Biblioteca – La biblioteca”

Acolo aerul este altfel,

acolo totu-i zburlit de un șuvoi de aer

care nu vine dintr-un anume text ori din altul,

dar care le leagă pe toate

ca un cerc magic.

Acolo tăcerea e altfel.

E adunată acolo toată iubirea și spaima,

și toată gândirea. Aproape toată moartea,

aproape toată viața și, mult mai mult, chiar

toate visele curăţate din pomul nopţii.

Acolo și sunetul este altfel.

Va trebui să înveți să asculți

cum se ascultă o muzică fără vreun instrument.

Ceva strecurându-se printre pagini,

printre imagini, și printre scris și alb.

Dar mai presus de memorie, de semnele ce o imită,

de fantasmele și de îngerii ce-i copiază amintirea

și-i decolorează conturul timpului,

și, pe deasupra, lipsită de desene,

biblioteca e locul care așteaptă.

Poate că e așteptarea tuturor oamenilor,

fiindcă și oamenii sunt altfel acolo.

Ori poate se așteaptă ca tot ce e scris

să se rescrie singur;

Însă cumva, într-o altă lume,

de cineva asemenea oamenilor

când oamenii n-au să mai fie.

Sau poate că e numai așteptarea

ca toate cărțile să se deschidă deodată,

ca un consemn metafizic,

astfel încât să se facă deodată

suma la toate lecturile;

acea întâlnire mai naltă ce va să salveze omul.

Dar, mai presus de orice, biblioteca este

o așteptare

trecând dincolo de versuri,

trecând dincolo de abis,

esență de așteptare ce-ar pune sfârșit așteptării,

a fi mult mai mult decât așteptarea,

ar fi mai mult decât cărțile,

ar fi mai mult decât moartea.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________-

El aire es allí diferente,

está erizado todo por una corriente

que no viene de este o aquel texto,

sino que los enlaza a todos

como un círculo mágico.

El silencio es allí diferente.

Todo el amor reunido, todo el miedo reunido,

todo el pensar reunido. Casi toda la muerte,

casi toda la vida y, además, todo el sueño

que pudo despejarse del árbol de la noche.

Y el sonido es allí diferente.

Hay que aprender a oírlo

como se oye una música sin ningún instrumento.

Algo que se desliza entre las hojas,

las imágenes, la escritura y el blanco.

Pero más allá de la memoria y los signos que la imitan,

más allá de los fantasmas y los ángeles que copian la memoria

y desdibujan los contornos del tiempo,

que además carece de dibujo,

la biblioteca es el lugar que espera.

Tal vez sea la espera de todos los hombres,

porque también los hombres son allí diferentes.

O tal vez sea la espera de que todo lo escrito

vuelva nuevamente a escribirse;

pero, de alguna otra forma, en algún otro mundo,

por alguien parecido a los hombres

cuando los hombres ya no existan.

O tal vez sea tan solo la espera

de que todos los libros se abran de repente,

como una metafísica consigna,

para que se haga de golpe la suma de toda la lectura;

ese encuentro mayor que quizá salve al hombre.

Pero, sobre todo, la biblioteca es una espera

que va más allá de letra,

más allá del abismo,

la espera concentrada de acabar con la espera,

de ser más que la espera,

de ser más que los libros,

de ser más que la muerte.

Joseph Brodsky, ”Un cântec – Песня ”

Joseph Brodsky, ”Un cântec – Песня ”

Ce păcat, lumina mea, că nu ești aici,

Ce păcat, o, Doamne!

Tu ai sta înfășurată într-un pled

Și eu as fi cu tine.

Pe obraz ar curge o lacrimă –

ar fi a mea, iar apoi,

pe mâna ta s-ar usca, deși

nu asta ar conta.

Ce păcat, lumina mea, că nu ești aici!

Dimineața, fără de grijă,

am pleca undeva, tu mai repede-ai vrea

și ai schimba viteza.

Și ne-am urca amândoi, tu și eu,

în depărtări înalte,

apoi, poate, am zbura și în alte zări,

unde am mai fost deja.

Ce păcat, lumina mea, că nu ești aici!

Cum să trăiești, făr’a crede

că stelele sunt puzderii de mici monede

pe bolta cerului?

Luna ar fi acel spațiu argintiu

al unui automat –

de unde-aș putea să te sun

după inserat.

Ce păcat că-n clipa asta nu ești

în partea aceea a lumii,

unde stau eu acum în lumina serii,

în pridvorul fierbinte,

cu o bere în mână, plaja ar fi pustie

și ar țipa pescărușii …

Iar la ce bun uitarea? Zadarnic chin:

Oricum ar fi, murim.

-traducere de Catalina Franco-

____________________________

Как жаль, мой свет, что тебя здесь нет,

как жаль, ей-богу!

Ты села бы, завернувшись в плед,

я тут же, сбоку.

Слеза, бегущая по щеке –

моя, а то, чем

ее смахнут, – у тебя в руке.

Неважно, впрочем.

Как жаль, мой свет, что тебя здесь нет!

С утра, без жалоб,

за руль я сел бы, ты скорость мне

переключала б.

И мы умчались бы, ты да я,

в чужие дали,

а то, пожалуй, и в те края,

где мы бывали.

Как жаль, мой свет, что тебя здесь нет!

Как жить, не веря,

что звезды – россыпь мелких монет

в небесной сфере?

Луна – серебряный четвертак

для автомата,

чтоб позвонить тебе просто так

после заката.

Как жаль, что в этот час тебя нет

в той части света,

где щурюсь я на вечерний свет,

крыльцо нагрето,

открыто пиво, чайки орут

и пляж безлюден…

А что забвенье? Напрасный труд:

Умрем – забудем.

**

Joseph Brodsky – Iosif Aleksandrovici Brodski a fost un poet, eseist și dramaturg rus, laureat al premiului Nobel pentru Literatură.

Giorgos Seferis, ”Hampstead”

Giorgos Seferis, ”Hampstead”

Ca o pasăre cu aripa ruptă

care ar fi călătorit ani de zile prin aer,

ca o pasăre

care n-a mai putut să înfrunte

văzduhul și furtuna

așa cade după-amiaza.

Pe iarba verde

trei mii de îngeri

goi ca oțelul

dansaseră toată ziua

după-amiaza e pală;

cele trei mii de îngeri

și-au adunat aripile

și au făcut

un câine uitat

care latră

la un călugăr

și-și caută stăpânul

vreun os

ori sfarsitul lumii.

Ceva liniște

caut acum și eu

o colibă ​​pe un deal sau pe o plajă

mi-ar fi de ajuns

la fereastră

un cearșaf înmuiat în sineală

întins ca marea

mi-ar ar fi de ajuns

chiar și o garoafa falsă

în glastră

pe un fir de sârmă o hârtie roșie

s-o stăpânească vântul

unde și cât ar vrea el.

S-ar lăsa seara, ar veni turmele

și-ar coborî la staulul lor

ca un gând foarte simplu și fericit

și aș adormi și eu

fiindcă n-aș fi avut

măcar o lumânare

ca să aprind

o lumină

și să citesc.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Σαν ένα πουλί με σπασμένη φτερούγα

που θα ’χε χρόνια μέσα

στον αγέρα ταξιδέψει σαν ένα πουλί

που δεν μπόρεσε να βαστάξει

τον αγέρα και τη φουρτούνα

πέφτει το βράδυ.

Πάνω στο πράσινο χορτάρι είχαν χορέψει

όλη τη μέρα τρεις χιλιάδες αγγέλοι γυμνοί

σαν ατσάλι, πέφτει το βράδυ χλωμό·

οι τρεις χιλιάδες αγγέλοι μαζέψαν

τα φτερά τους και γενήκαν ένα σκυλί

ξεχασμένο που γαβγίζει

μοναχό και γυρεύει τον αφέντη

του ή τη δευτέρα παρουσία ή ένα κόκαλο.

Τώρα γυρεύω λίγη ησυχία

θα μου ’φτανε μια καλύβα σ’ ένα λόφο ή

σε μια ακρογιαλιά θα

μου ’φτανε μπροστά στο παράθυρό

μου ένα σεντόνι

βουτημένο στο λουλάκι απλωμένο σαν τη θάλασσα

θα μου ’φτανε στη γλάστρα

μου έστω κι ένα ψεύτικο γαρούφαλο

ένα κόκκινο χαρτί σ’ ένα τέλι έτσι

που να μπορεί ο αγέρας ο αγέρας να

το κυβερνά χωρίς προσπάθεια

όσο θέλει.

Θα ’πεφτε το βράδυ τα κοπάδια

θ’ αντιλαλούσαν κατεβαίνοντας στο μαντρί τους

σα μια πολύ απλή κι ευτυχισμένη σκέψη και

θα ’πεφτα να κοιμηθώ

γιατί δε θα ’χα ούτε ένα κερί ν’ ανάψω,

φως,

να διαβάσω.

Mario Luzi, ”Natura”

Ultima poezie a lui Mario Luzi

~~~~~~~~~~~

Mario Luzi, ”Natura”

Pământul și marea sunt de părerea ei,

deasupra și peste tot e o mare mai jucăușă

pentru iuțeala flăcării rândunelelor,

iar pe-o câmpie e calea

lunii odihnitoare și a somnului

dulcilor trupuri pe jumătate închise vieții

și morții;

și pentru vocile care coboară

și scapă de ușile tainice și care saltă

deasupra noastră ca niște păsări înnebunite să se întoarcă

să cânte pe insula începuturilor: aice

se pregătește

un pat de purpur și un cântec care îi liniștește

pe cei neputând să doarmă

așa de dură a fost piatra,

așa ascuțită iubirea.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________-

La terra e a lei concorde il mare

e sopra ovunque un mare piu giocondo

per la veloce fiamma dei passeri

e la via

della riposante luna e del sonno

dei dolci corpi socchiusi alla vita

e alla morte su un campo;

e per quelle voci che scendono

sfuggendo a misteriose porte e balzano

sopra noi come uccelli folli di tornare

sopra le isole originali cantando:

qui si prepara

un giaciglio di porpora e un canto che culla

per chi non ha potuto dormire

si dura era la pietra,

si acuminato l’amore.

Oscar Vladislas de Lubicz-Milosz, ”Egeia”

Un simbolist nu la fel de notoriu ca alții, dar, negreșit, un poet adevarat – Oscar Vladislas de Lubicz-Milosz

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Oscar Vladislas de Lubicz-Milosz, ”Egeia”

De ce așa tristă ți-e fruntea, Egeia, formă a inimii mele,

De ce oare -n ochii iubirii mele – tristele lacrimi?

Surâsul iubitei mele e ca o dojană,

Privirea ei e o mare tăcere pe mare …

Egeia, Egeia! Egeia-i acea insomnie atroce

A vieții, dulce iubire ce-n tine-și psalmodiază

Nepieritorul cântec de leagăn al monotoniei, ce

Nici regrete, nici temeri, nici spaime n-adoarme!

Peste năluca-mi m-aplec în apa sură a gândului tău,

Tristețea mea e-un vârtej de miresme fade,

Precum o turmă de miei bolnavi – undele lente, calme,

Pe plaja nopții, acolo unde urmele noastre s-au șters …

Sufletul nostru ne e ca marea murind pe nisipuri

Sub tremurarea bătrânei lunare lumini a regretului,

Părerile noastre de rău sunt nenorocire,

Nădăjduitele noastre zile sunt fără nădejde …

Adio, cuvinte melodioase, adio, nobile atitudini,

Adio, dragoste de durere, adio, dispreț al Gloriei!

– Să ascultăm suspinând, în depărtatele solitudini,

Pală și resemnată, apa în care seara se pierde …

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Pourquoi ce front si triste, Egeia, forme de mon âme,

Pourquoi ces larmes dans les yeux de ma bien-chère?

Le sourire de mon amie est comme un blâme,

Ses yeux sont comme un grand silence sur la mer…

Egeia, Egeia! C’est l’atroce insomnie

De la Vie, ô ma douce, qui psalmodie en vous

Sa berceuse sans fin, dont la monotonie

N’endort ni les regrets, ni les frayeurs, ni les dégoûts!

Je me penche sur mon mirage en l’eau grise de vos pensées

Et ma tristesse est un vertige de parfums fades,

Et les doux flots lents sont un troupeau bêlant d’agnelles

malades,

Là-bas, sur la plage nocturne où nos pas se sont effacés…

Nos âmes sont la mort de la mer sur les sables

Où tremble le vieux clair-de-lune des regrets,

Et les jours que nous regrettons sont misérables,

Et les jours que nous espérons sont des désespérés…

Adieu les mots chanteurs, adieu les nobles attitudes,

Adieu l’amour de la Douleur, adieu le mépris de la Gloire!

– Ecoutons sangloter, dans les lointaines solitudes,

L’eau faible et résignée où défaille le Soir…