“Vivo della poesia come le vene vivono del sangue”

 

 

 

Credo

Fiindcă nu prin raționament abstract, ci printr-o experiență ce arde de-a lungul întregii mele vieți, printr-o aderență irevocabilă la ființa mea cea mai profundă  cred eu în poezie. Trăiesc din poezie așa cum venele trăiesc din sânge. Eu știu ce vrea să însemne să aduni întregul suflet în ochi și să bei cu ei sufletul lucrurilor, iar pe aceste sărmane lucruri, torturate de gigantica lor tăcere, să le simți împărtășind mute durerea noastră.
______________________________

Perché non per astratto ragionamento, ma per un’esperienza che brucia attraverso tutta la mia vita, per un’adesione irrevocabile, del più profondo essere, io credo… alla poesia. E vivo della poesia come le vene vivono del sangue. Io so che
cosa vuol dire raccogliere negli occhi tutta l’anima e bere con quelli l’anima delle cose e le povere cose, torturate nel loro gigantesco silenzio, sentire mute sorelle al nostro dolore.

 

………………………………………………………………………………………………………………………………..

Amor Fati – Amor Fati

Când prin întunericul meu trecând

mă voi prăbuși

în cascada

sângelui –

cu o velă roșie voi pluti

prin tăcerea teribilă

a hăurilor

luminii promise.
________________________________

Quando dal mio buio traboccherai

di schianto

in una cascata

di sangue —

navigherò con una rossa vela

per orridi silenzi

ai cratèri

della luce promessa.
* ”amor fati” (lat.) =”iubire de destin”, „a-ți iubi destinul” –  (concept nietzschean : un destin nu doar acceptat cu toate greutățile pe care le aduce, ba chiar iubit.)

1937

……………………………

 

Rugăciune poeziei – Preghiera alla poesia

O, tu care ești povară
sufletului meu, poezie:
tu știi când lipsesc, tu știi când mă pierd,
tu, care atunci te dezici și taci.
Poezie, mă mărturisesc ție
care ești profundul meu glas:
tu o știi,
știi că te-am trădat,
am umblat pe câmpia de aur
din inima mea,
am distrus iarba,
pământul l-am năruit –
poezie – acel pământ
unde tu mi-ai spus cea mai dulce
dintre toate cântările,
unde într-o dimineață pentru întâia oară
am văzut în senin zburând ciocârlia
și unde cu ochii am încercat să mă înalț –
Poezie, poezie care rămâi
profunda mea remușcare,
o, ajută-mă tu să găsesc din nou
abandonata mea lume înaltă-
Poezie care te dărui doar
celor care cu ochi în lacrimi
te caută-
o, fă-mă tu demnă de tine,
poezie ce mă scrutezi.
__________________________

Oh, tu bene mi pesi
l’anima, poesia:
tu sai se io manco e mi perdo,
tu che allora ti neghi
e taci.
Poesia, mi confesso con te
che sei la mia voce profonda:
tu lo sai,
tu lo sai che ho tradito,
ho camminato sul prato d’oro
che fu mio cuore,
ho rotto l’erba,
rovinata la terra –
poesia – quella terra
dove tu mi dicesti il piu dolce
di tutti i tuoi canti,
dove un mattino per la prima volta
vidi volar nel sereno l’allodola
e con gli occhi cercai di salire –
Poesia, poesia che rimani
il mio profondo rimorso,
oh aiutami tu a ritrovare
il mio alto paese abbandonato –
Poesia che ti doni soltanto
a chi con occhi di pianto
si cerca –
oh rifammi tu degna di te,
poesia che mi guardi.

1934

Frumusețe – Bellezza

Mă dăruiesc pe mine,
nedormitele mele nopți,
hăurile
cerului și stelele băute
pe munți,
briza mărilor
spre albele depărtări.
Mă dăruiesc pe mine,
soarele pur al dimineților mele
pe tărâm de poveste
printre coloane antice
și măslini și câmpii.
Mă dăruiesc pe mine,
amiezi
pe sprânceana cascadei,
apusuri
la poala statuilor, sus pe colina
cu trunchiuri de chiparoși
însuflețite de cuiburi.
Tu primește făptura mea
de minune,
tremurul meu de tulpină
vie în cerc
de-orizonturi,
închinându-se vântului
limpede al frumuseții:
tu lasă-mă să mă uit în ochii aceștia
dăruiți ție de Dumnezeu,
de cerurile toate plini
adânci ca vecii de lumină
pierdute-n tării.
_________________________

Ti do me stessa,
le mie notti insonni,
i lunghi sorsi
di cielo e stelle bevuti
sulle montagne,
la brezza dei mari percorsi
verso albe remote.
Ti do me stessa,
il sole vergine dei miei mattini
su favolose rive
tra superstiti colonne
e ulivi e spighe.
Ti do me stessa,
i meriggi
sul ciglio delle cascate,
i tramonti
ai piedi delle statue, sulle colline,
fra tronchi di cipressi animati
di nidi.
E tu accogli la mia meraviglia
di creatura,
il mio tremito di stelo
vivo nel cerchio
degli orizzonti,
piegato al vento
limpido della bellezza:
e tu lascia ch’io guardi questi occhi
che Dio ti ha dati,
cosi densi di cielo
profondi come secoli di luce
inabissati al di la
delle vette.

1934

Cerul în mine – Il cielo in me

Eu nu uit
că cerul
în mine era.
Tu
erai cerul meu,
care nicicând
nu vorbeai despre fața mea, ci numai
când despre Dumnezeu vorbeam
fruntea mi-o atingeai
cu degete subțiri și spuneai:
– Ești atât de frumoasă când te gândești
la lucruri bune –
Tu
erai cerul din mine,
nu mă iubeai pentru ființa mea
ci pentru sămânța aceea
de bine
care în mine dormea.
Și dacă neliniștea
mă făcea să plâng îndelung
cu degete puternice tu
lacrimile mi le ștergeai și-mi spuneai:
– Cum vei putea mâine mama
copilului nostru să fii, dacă acum așa plângi? –
Tu
erai cerul în mine,
nu mă iubeai
pentru viața-mi
ci pentru acea altă viață
care în mine
să se trezească putea.

Tu
erai cerul meu
soare măreț care schimbă
bulgări în luminoase frunze
iar cei care să te lovească-ar fi vrut
au văzut ieșind din mână
păsări
nu pietre
– păsări –
iar penele lor scriau pe cer
viu numele tău
ca în străvechi
minuni.
__________________________

Io non devo scordare
che il cielo
fu in me.
Tu
eri il cielo in me,
che non parlavi
mai del mio volto, ma solo
quand’io parlavo di Dio
mi toccavi la fronte
con lievi dita e dicevi:
– Sei più bella così, quando pensi
le cose buone –
Tu
eri il cielo in me,
che non mi amavi per la mia persona
ma per quel seme
di bene
che dormiva in me.
E se l’angoscia delle cose a un lungo
pianto mi costringeva,
tu con forti dita
mi asciugavi le lacrime e dicevi:
– Come potrai domani esser la mamma
del nostro bimbo, se ora piangi così? –

Tu
eri il cielo in me,
che non mi amavi
per la mia vita
ma per l’altra vita
che poteva destarsi
in me.
Tu
eri il cielo in me
il gran sole che muta
in foglie trasparenti le zolle
e chi volle colpirti
vide uscirsi di mano
uccelli
anzi che pietre
– uccelli –
e le lor piume scrivevano nel cielo
vivo il tuo nome
come nei miracoli
antichi.

1933

Pudoare – Pudore

Dacă vreunul dintre bietele mele cuvintele

îți place

și mi-o spui

fie și numai cu ochii

voi izbucni

într-un râs fericit

dar voi tremura

ca o tânără mamă

ce se-nroșește la față

dacă un trecator

fie și-n treacăt îi spune

că bebelușul ei e frumos.

Se qualcuna delle mie povere parole

ti piace

e tu me lo dici

sia pur solo con gli occhi

io mi spalanco

in un riso beato

ma tremo

come una mamma piccola giovane

che perfino arrossisce

se un passante le dice

che il suo bambino e’ bello.

1933

Întâmplările apei – Vicenda d’acque

Viața mea era o cascadă

arcuită în gol;

viața mea era încununată

de stropi și de spumegări.

își striga nebunia căderii

în prăpastia oarbă;

Tortura dăruirii își murmura,

într-un cântec puternic,

în furioasa-i ofertă,

nesățioasei taine-a tăcerii.

Iar acum viața mea e un lac

în stâncă săpat;

strigătul căderii e doar un murmur

vag, din adâncuri.

Oh, aș vrea să mă-ntind în cercuri domoale

de dulce iarbă albastră:

vreau să mă odihnesc și să tac, în sfârșit,

după atâtea căderi:

și-apoi un leagăn și un ecou

să găsesc, în tăcere și-n gol.

La mia vita era come una cascata

inarcata nel vuoto;

la mia vita era tutta incoronata

di schiumate e di spruzzi.

Gridava la follia d’inabissarsi

in profondita cieca;

rombava la tortura di donarsi,

in veemente canto,

in offerta ruggente,

al vorace mistero del silenzio.

Ed ora la mia vita e come un lago

scavato nella roccia;

l’urlo della caduta e solo un vago

mormorio, dal profondo.

Oh, lascia ch’io m’allarghi in blandi cerchi

di glauca dolcezza:

lascia ch’io mi riposi dei soverchi

balzi e ch’io taccia, infine:

poi che una culla e un’eco

ho trovate nel vuoto e nel silenzio.

1929

Încredere – Confidare

Am atâta încredere în tine.

Încât vocea aș ști să-ți aștept

în tăcere,

secole de întuneric.

Știi toate secretele,

precum soarele:

ai putea să înflorești

geraniul și zagara sălbatică

în adâncimi de piatră,

din închisori legendare.

Am atâta încredere în tine. Sunt liniștită

ca arabul înfășurat în alb baracan,

ce-l aude pe Dumnezeu

când îi coace orzul din jurul casei.

Ho tanta fede in te. Mi sembra

che saprei aspettare la tua voce

in silenzio, per secoli

di oscurita.

Tu sai tutti i segreti,

come il sole:

potresti far fiorire

i gerani e la zagara selvaggia

sul fondo delle cave

di pietra, delle prigioni

leggendarie.

Ho tanta fede in te. Son quieta

come l’arabo avvolto

nel barracano bianco,

che ascolta Dio maturargli

l’orzo intorno alla casa.

1934

Un destin – Un destino

Lumini și sate-n

răscruci

invită tovarășii.

Tie-ți rămâne

ce-ți dezvăluie vântul

calea stinsă în noapte:

setii tale

apa grăbită a torentelor,

obositei tale ființe

renăscută iarba poienilor

în adâncuri de somn.

Mistuit de-al său foc

fiece om

singurei vieți se încredințează.

Dar pe lenta sa

cale, râul tău nu-și găsește vărsarea,

argintata lumină a vieților

infinite a stelelor libere

tremură acum:

dacă nici-o ușă

nu se deschide chinului tău,

dacă ți-e dată la fiece pas povara chipului tău,

dacă-i a ta

• -mai mult decât tot ce-i durere –

bucuria de a păși singură

în pustiul limpede al munților tăi

acum accepți

să fii poet.

Lumi e capanne

ai bivi

chiamarono i compagni.

A te resta

questa che il vento ti disvela

pallida strada nella notte:

alla tua sete

la precipite acqua dei torrenti,

alla persona stanca

l’erba dei pascoli che si rinnova

nello spazio di un sonno.

In un suo fuoco assorto

ciascuno degli umani

ad un’unica vita si abbandona.

Ma sul lento

tuo andar di fiume che non trova foce,

l’argenteo lume di infinite

vite – delle libere stelle

ora trema:

e se nessuna porta

s’apre alla tua fatica,

se ridato

t’è ad ogni passo il peso del tuo volto,

se è tua

questa che è più di un dolore

gioia di continuare sola

nel limpido deserto dei tuoi monti

ora accetti

d’esser poeta.

1935

Dragoste de departari – Amore di lontananza

Îmi amintesc, eram la casa

mamei, în mijlocul unei câmpii,

Aveam o fereastră care spre pajiști

privea; în spate, lunca împădurită

ascunzând Ticino și, mai departe,

marginea întunecată a dealurilor.

Eu pe atunci nu văzusem marea

decât o singură dată, dar păstram

o nerăbdătoare nostalgie de îndrăgostită.

Când venea seara, zările le fixam;

Închideam puțin ochii; mângâiam

contururile și culorile printre gene:

și fâșia dealurilor se netezea,

tremurătoare, albastră: credeam că e marea

și-mi plăcea mai mult decât adevărata mare.

Ricordo che, quand’ero nella casa

della mia mamma, in mezzo alla pianura,

avevo una finestra che guardava

sui prati; in fondo, l’argine boscoso

nascondeva il Ticino e, ancor piú in fondo,

c’era una striscia scura di colline.

Io allora non avevo visto il mare

che una sol volta, ma ne conservavo

un’aspra nostalgia da innamorata.

Verso sera fissavo l’orizzonte;

socchiudevo un po’ gli occhi; accarezzavo

i contorni e i colori tra le ciglia:

e la striscia dei colli si spianava,

tremula, azzurra: a me pareva il mare

e mi piaceva piú del mare vero.

1929

Cose – Lucruri

Acest pumn de pământ

luat pentru mine – pe Palatin

de mâna ta curată

eu îl voi pune în urna

de lut

pe care, pe plaja roșie din Selinunte

un pescar mi-a dat-o, aplecându-și

brațul printre tufișurile de lentisc.

Şi să nu spui

că-mi pierd rostul și timp

din viața mea

căutând în nisip

soarele și plânsul lumilor –

dacă în lucruri eu pun imensul

meu suflet – și cred

în nemaipomenite minuni…

Questo pugno di terra

che raccolse

per me – sul Palatino

la tua mano pura

io versero nell’urna

di smorta argilla

che sul rosso lido di Selinunte

un pescatore mi dono, sporgendo

il braccio fra i cespugli di lentischio.

E tu non dire

ch’io perdo il senso e il tempo

della mia vita –

se cerco nella sabbia

il sole e il pianto

dei mondi –

se getto nelle cose la mia anima

piú grande – e credo

ad immense magie…

1933

Lieve offerta – Ofertă ușoară

Aș fi vrut ca sufletu-mi să fi fost

ușor

ca frunzele de pe margine

ale plopilor, ce de la soare și-aprind

trunchiurile sfâșiate de ceață –

Cu cuvintele-mi aș fi vrut să te duc

pe o cale pustie, mărginită

de umbre –

către-o vale de iarbă tăcută,

la lac –

unde aer suspină

prin stufăriș

iar libelule plutesc

pe apa nu prea adâncă –

Aș fi vrut ca sufletu-mi să fi fost

ușor,

ca poemul meu să-ți fi fost o punte,

subțire și fermă,

albă –

peste prăpăstiile întunecate

ale pământului.

Vorrei che la mia anima ti fosse

leggera

come le estreme foglie

dei pioppi, che s’accendono di sole

in cima ai tronchi fasciati

di nebbia –

Vorrei condurti con le mie parole

per un deserto viale, segnato

d’esili ombre –

fino a una valle d’erboso silenzio,

al lago –

ove tinnisce per un fiato d’aria

il canneto

e le libellule si trastullano

con l’acqua non profonda –

Vorrei che la mia anima ti fosse

leggera,

che la mia poesia ti fosse un ponte,

sottile e saldo,

bianco –

sulle oscure voragini

della terra.

1934

Fuga – Fuga

Să mergem, suflet al meu.

Nu-ți fie frică de prea mult frig, şi nu privi lacul,

dacă te face să te gândești la o rană

urâtă lividă. Da, norii,

apasă pinii ca să-i înghită.

Dar noi ne vom duce unde hățișul

ramurilor e-atât de des, încât ploaia

n-ajunge să ude pământul: ușoară,

bătând pe bolta ascunsă,

ne-o însoți drumul.

Şi vom merge pe stratul moale

de ace căzute și de petice

de licheni și de afine; ne vom poticni

în rădăcini, în brațele disperate

ale pământului; aproape

vom rămâne de trunchiuri spre a ne sprijini;

și vom fugi. Cu toată puterea,

carne și inimă, vom fugi:

departe de lumea asta otrăvitoare

care mă atrage și mă respinge. Si vei fi,

în pădurea de pini, seara, umbră aplecată

spre mine: și eu pentru tine,

pe drumul domol, fără țintă,

un suflet agățat doar de propria lui iubire.

Anima, andiamo. Non ti sgomentare

di tanto freddo, e non guardare il lago,

s’esso ti fa pensare ad una piaga

livida e brulicante. Si, le nubi

gravano sopra i pini ad incupirli.

Ma noi ci porteremo ove l’intrico

dei rami e tanto folto, che la pioggia

non giunge a inumidire il suolo: lieve,

tamburellando sulla volta scura,

essa accompagnera il nostro cammino.

E noi calpesteremo il molle strato

d’aghi caduti e le ricciute macchie

di licheni e mirtilli; inciamperemo

nelle radici, disperate membra

brancicanti la terra; strettamente

ci addosseremo ai tronchi, per sostegno;

e fuggiremo. Con la piena forza

della carne e del cuore, fuggiremo:

lungi da questo velenoso mondo

che mi attira e respinge. E tu sarai,

nella pineta, a sera, l’ombra china

che custodisce: ed io per te soltanto,

sopra la dolce strada senza meta,

un’anima aggrappata al proprio amore.

1929

Cântec sălbatic – Canto selvaggio

De bucurie am strigat în amurg.

Căutam ciclame printre măceși:

Urcasem la poalele unei stânci

umflate şi zdrenţuite, cu tufișuri în jur.

Pe smocurile de iarbă de pe bolovani

pe capul blond al margaretelor

pe păru-mi pe gâtul meu gol,

din cerul înalt, în falduri se dăruia vântul.

Am strigat de bucurie la coborâș.

Am iubit forța nebună, sălbatică

ce-mi făcea genunchii dornici să salte;

forța necunoscută și pură ce mă încorda

ca pe un arc întins spre către-o ţintă.

Tot drumul era plin de ciclame;

pajiștile leneveau la umbră

încă arzând sub mângâieri de aur.

Departe, pe-un colţ de verdeață,

soarele mai întârzia. Mi-ar fi plăcut

să cobor așa deodată-n lumina aceea;

să mă culc la soare, să mă dezbrac,

pentru ca dumnezeu murind să se încredinţeze

sângelui meu. Apoi să rămân, în noapte,

așezată pe iarbă, cu venele goale:

stelele să lovească dezlănțuite

trupul meu mort, uscat.

Ho gridato di gioia, nel tramonto.

Cercavo i ciclamini fra i rovi:

ero salita ai piedi di una roccia

gonfia e rugosa, rotta di cespugli.

Sul prato crivellato di macigni,

sul capo biondo delle margherite,

sui miei capelli, sul mio collo nudo,

dal cielo alto si sfaldava il vento.

Ho gridato di gioia, nel discendere.

Ho adorato la forza irta e selvaggia

che fa le mie ginocchia avide al balzo;

la forza ignota e vergine, che tende

me come un arco nella corsa certa.

Tutta la via sapeva di ciclami;

i prati illanguidivano nell’ombra,

frementi ancora di carezze d’oro.

Lontano, in un triangolo di verde,

il sole s’attardava. Avrei voluto

scattare, in uno slancio, a quella luce;

e sdraiarmi nel sole, e denudarmi,

perché il morente dio s’abbeverasse

del mio sangue. Poi restare, a notte,

stesa nel prato, con le vene vuote:

le stelle − a lapidare imbestialite

la mia carne disseccata, morta.

1929

Neîncrederea – Sfiducia

Tristeţea acestor mâini

prea grele să nu deschidă răni,

prea ușoare să nu lase o urmă

tristeţea gurii mele

ce spune aceleași

cuvinte – cu alt sens,

ale tale –

iar acesta – modul

celei mai disperate

îndepărtări.

Tristezza di queste mie mani

troppo pesanti

per non aprire piaghe,

troppo leggere

per lasciare un’impronta

tristezza di questa mia bocca

che dice le stesse

parole tue

– altre cose intendendo –

e questo è il modo

della più disperata

lontananza.

1933

Escale – Soste

Așa,

cu capul meu în poala ta

cu mâinile tale pe părul meu.

Sub pleoape, o lumin-arzătoare-

tot nisipul plajei în soare-

năuntru,

tăcerea leagănă valuri

-o apă cam neagră, fără de spumă-

și rumoarea sufletului

scoică tremurândă

ce și-a deschis cochilia

mângâierilor mării.

Cosi,

con la mia testa sul tuo grembo

e le tue mani sopra i miei capelli.

Sotto le palpebre, un fervore chiaro

– tutta la rena di una spiaggia, al sole –

dentro,

il silenzio che dondola a ondate

come acqua un po’ scura, senza schiuma,

e l’anima che vibra allo sciacquio

come un mollusco gelatinoso

che abbia dischiuso la conchiglia

alla carezza del mare.

1929

O altă oprire… – Un’altra sosta…

Pune-mi capul pe umăr:

să te mângâi uşor,

de parcă mâna-mi ar urmări

un fir lung, nevăzut de ață.

Nu doar pe capul tău: pe fiece frunte

suferind de-oboseală și chin

să-mi cadă mângâierile oarbe

cum cad galbene frunze toamna

peste iaz – oglinda cerului.

Appoggiami la testa sulla spalla:

ch’io ti accarezzi con un gesto lento,

come se la mia mano accompagnasse

una lunga, invisibile gugliata.

Non sul tuo capo solo: su ogni fronte

che dolga di tormento e di stanchezza

scendono queste mie carezze cieche,

come foglie ingiallite d’autunno

in una pozza che riflette il cielo.

1929

Pauză – Pausa

Părea că ziua aceea fără de tine

trebuia neliniștită să fie,

întunecată. În schimb, era plină

de o dulceaţă stranie, ce prin ore

creştea –

poate aşa cum pământul

după un ropot de ploaie,

singur rămâne-n tăcere să bea

apa căzută

şi pic după pic

adânc în vene

o simte pătrunsă.

Bucuria ce ieri era spaimă,

furtună –

acum aducea

rumoare în suflet,

ca o mare domoală:

în soarele blând strălucesc

daruri nevinovate,

cochilii lăsate de valul

ce părăsește țărmul.

Mi pareva che questa giornata

senza te

dovesse essere inquieta,

oscura. Invece è colma

di una strana dolcezza, che s’allarga

attraverso le ore –

forse com’è la terra

dopo uno scroscio,

che resta sola nel silenzio a bersi

l’acqua caduta

e a poco a poco

nelle più fonde vene se ne sente

penetrata.

La gioia che ieri fu angoscia,

tempesta –

ora ritorna a brevi

tonfi sul cuore,

come un mare placato:

al mite sole riapparso brillano,

candidi doni,

le conchiglie che l’onda

lasciò sul lido.

1934

Pacea lacului  – Lago in calma

Nu.
Nu poți urca:
golul imens peste noi apasă,
lumina aceea imensă albă
arde nimicește sufletul.

Nu vezi ce-înclinate
sunt crestele, iar pinii, ce deși
se-aruncă în vale?
Nu zvâcnetul înălțării
biciuie culmile s-atace azurul,
ci spaima de nesfârșirea cerului
le respinge, le asuprește.

Tristă se cuibărește neaua
în goluri, și se topește
pe goalele pajiști, printre brazii cei negri –
pletele de argint ale râurilor,
un cântec suspină a pace
dinspre depărtările lacului.

Să ne oprim lângă lac, suflet blând;
să rămânem în pacea aceasta.
Iată: cerul, în apă, e mai puțin larg,
e mai viu, mai prieten.

Vom urca în barca bătrână
ce se usucă pe țărm:
vâslele-s frânte, dar o să zăcem
pe fundul bărcii, n-o să vedem
pământul, iar valul, la proră,
o s-o legene și-o s-o facă să plece.

Vom pluti așa, pe fâșiile blânde
de apă, prin miresmele de ienupăr:
soarele ne-o scălda pieptul,
ne-o încălzi și ne-o da putere;
ne-om cufunda, încet, într-un pios vis alb
de nesfârșită pace
spre neștiute tărâmuri
numai cu dragostea noastră.

_________

No.
Non si può salire:
il vuoto enorme grava su noi,
quella gran luce bianca
arde e consuma l’anima.

Non vedi come prone
stanno le cime e come densi i pini
nella valle precipitano ?
Non impeto d’ascesa
sferza le vette ad assalir l’azzurro,
ma paurosa immensità di cielo
le respinge, le opprime.

S’annidano, rattratti, nelle conche
i nevai, disciogliendo
sui nudi prati, fra gli abeti neri
trecce argentee di rivi,
come un canoro sospirar di pace
verso il lago lontano.

Restiamo presso il lago, anima cara;
restiamo in questa pace.
Guarda: il cielo, nell’acqua, è meno vasto,
ma più mite, più vivo.

Noi entreremo in questa vecchia barca
tratta in secco sul lido :
i remi sono infranti, ma giacendo
sul fondo basso, non vedrem la terra
e l’onda, percuotendolo da prora,
darà al legno un alterno dondolio
che fingerà l’andare.

Salperemo così, da questi blandi
pendii che odoran di ginepro:
andremo con tutto il sole sovra il petto,
il sole che riscalda e che nutre ;
andremo, lenti, in un bianco pio sogno
di sconfinata pace,
verso ignorate spiagge,
col nostro amore solo.

1930

Mireasmă de fân – Odore di fieno

Cine ştie de unde exală

mireasma asta de fân:

apasă ca o aripă

venind de-atât de departe.

Se sprijină, se înfinge

în mine, cu o renunţare tristă

ca răsufletul unei fiinţe

ce nu ştie mai departe să meargă.

Lacrimile necunoscutului drum întrerupt

tremură-n sufletul meu impur,

ca răguşitul tril al acelui greiere, ce-n grădină-şi

roade întunecata singurătate.

Chissa da dove esala

quest’odore di fieno:

ha la pesantezza d’un’ala

che giunga da troppo lontano.

Si affloscia, si lascia piombare

su me, con abbandono insano,

come l’alito di una creatura

che non sappia piu continuare.

Tutte le lagrime di questo ignoto interrotto cammino

tremolano nella mia anima impura,

come il tintinnio roco di quel grillo, in giardino,

che rode la solitudine oscura.

1934

Cuvinte – Parole

Iată, pe ramuri, au înflorit

din nou trandafirii amurgului.

Departe, acum părăsită, stâna

printre rododendroni. Vântul

nu mai geme, mușcând din ceafă.

Se-așează umedă liniștea pinului.

Zada și bradul, cu vârful,

fură înnegurările de-nceput ale cerului;

în valuri le răspândesc, însoțindu-le

până spre pământ: acolo, încet le revarsă

colorând violet mușchi și afine,

în albastru pietrele de pe poteci.

În amintirea-mi obosită și disperată,

Tu te fărâmi în tăceri, în umbre.

Gia, sulle crode, sono rifioriti

i perenni rosai crepuscolari.

Lontana, ormai, la malga abbandonata

fra i rododendri. Il vento delle gole

non geme piu, mordendoci la nuca.

Sale l’umida calma del pineto.

I larici e gli abeti, con la vetta,

ruban la prima oscurita, su in cielo;

con le ricurve frange, l’accompagnano

fin presso a terra: li, piano, la versano

a fare viola il muschio ed i mirtilli,

a fare azzurri i sassi del sentiero.

Nel mio ricordo stanco, disperato,

tu ti frantumi d’ombra e di silenzio.

1929

Viața – La vita

În prag de toamnă

într-un amurg

mut

ai descoperit

valul timpului

și renunțarea ta

ascunsă

cum din ram în ram

domol

o cădere de păsăre

cu aripile-i obosite

Alle soglie d’autunno

in un tramonto

muto

scopri l’onda del tempo

e la tua resa

segreta

come di ramo in ramo

leggero

un cadere d’uccelli

cui le ali non reggono piu

1935

Prevestire – Presagio

Ultima lumină ezită

printre-ale plopilor degete-unite –

umbra, de frig, de-așteptare,

tremură în spatele nostru

și-și mișcă încet brațele

să nu mai fim așa singuri –

O ultimă strălucire

prin frunzele teilor –

pe cer, ale plopilor degete,

își fac inele din stele  –

Ceva de pe cer coboară

spre umbra ce tremură –

ceva trece

prin noaptea noastră

o lumină albă –

poate ceva care încă

nu e –

poate cineva ce va fi

mâine –

poate o creatură

a plânsului nostru –

_______________________________

Esita l’ultima luce

fra le dita congiunte dei pioppi –

l’ombra trema di freddo e d’attesa

dietro di noi

e lenta muove intorno le braccia

per farci più soli –

Cade l’ultima luce

sulle chiome dei tigli –

in cielo le dita dei pioppi

s’inanellano di stelle –

Qualcosa dal cielo discende

verso l’ombra che trema –

qualcosa passa

nella tenebra nostra

come un biancore –

forse qualcosa che ancora

non è –

forse qualcuno che sarà

domani –

forse una creatura

del nostro pianto –

1930

Nostalgia – Nostalgia

E o fereastră în mijlocul norilor:

ai putea să-ți cufunzi

brațele în grămezile roz

și să te arați

acolo

din aur.

Cine nu ți-ar da voie?

De ce?

Acolo e mama ta

– o știi –

mama ta cu chipul spre tine întins

așteptându-ți chipul.

C’e` una finestra in mezzo alle nubi:

potresti affondare

nei cumuli rosa le braccia

e affaciarti

di là

nell’ oro.

Qui non ti lascia?

Perche?

Di la c’e` tua madre

– lo sai –

tua madre col volto proteso

che aspetta il tuo volto.

1930

Fueralii fără tristeţe – Funerale senza tristezza

Aceasta nu-i moartea,

ci întoarcerea

la sat, la leagăn:

clară e ziua

ca zâmbetul mamei

ce aștepta.

Câmpii brumate, arbori de-argint, crizanteme

de aur: copile

îmbrăcate în alb,

cu voalul ca bruma,

vocea – culoarea apei

încă vie

însufleţită-ntre pulberi.

Lumini cereşti naufragiate

în splendorile diminetii

spun ce înseamnă

această pierdere

de pământesc

– blândă -,

această întoarcere-a oamenilor,

pe punți diafane

de cer,

pe crestele albe ale visaților

munți,

la alt țărm, la câmpiile

soarelui.

……………………………………………………….

Questo non è esser morti,

questo è tornare

al paese, alla culla:

chiaro è il giorno

come il sorriso di una madre

che aspettava.

Campi brinati, alberi d’argento, crisantemi

biondi: le bimbe

vestite di bianco,

col velo color della brina,

la voce colore dell’acqua

ancora viva

fra terrose prode.

Le fiammelle dei ceri, naufragate

nello splendore del mattino,

dicono quel che sia

questo vanire

delle terrene cose

– dolce –,

questo tornare degli umani,

per aerei ponti

di cielo,

per candide creste di monti

sognati,

all’altra riva, ai prati

del sole.

1934

Cântecul goliciunii mele – Canto della mia nudità

Privește-mă,-s goală. De la

neliniștea mătăsoasă a părului

la încordarea ușoară-a piciorului,

toată sunt delicat sculptată-n culoare de fildeș.

Iată: palidă mi-este carnea.

S-ar spune că nu curge sânge.

Nu roșu. Doar o obosită

bătaie albastră în piept se pierde.

Vezi ce scobit mi-e pântecul. Pierdută

e curba șoldurilor, iar genunchii

gleznele și încheieturile,

sunt slabe și puternice ca de pur-sânge.

Astăzi, goală goală, în splendoarea

albă a băii mă dezvălui goală…

Guardami: sono nuda. Dall’inquieto

languore della mia capigliatura

alla tensione snella del mio piede,

io sono tutta una magrezza acerba

inguainata in un color avorio.

Guarda: pallida è la carne mia.

Si direbbe che il sangue non vi scorra.

Rosso non ne traspare. Solo un languido

palpito azzurro sfuma in mezzo al petto.

Vedi come incavato ho il ventre. Incerta

è la curva dei fianchi, ma i ginocchi

e le caviglie e tutte le giunture,

ho scarne e salde come un puro sangue.

Oggi, m’inarco nuda, nel nitore

del bagno bianco e m’inarcherò nuda…

1929

Reîntregire – Ricongiungimento

De-aş înțelege
ce vrea să spună –
să nu te mai văd –

cred că viaţa-mi
aici – s-ar termina.

Dar pentru mine
pământul este doar placa ce-o trec

cealălaltă
cea pe care treci tu:

restul
e aer

unde – biete plute – navigăm noi
spre-a ne întâlni.

Aşa că pe cerul limpede
uneori apar nouri mici

fire de lână
ori pene – departe –

cine-ar privi acolo în câteva clipe
un singur nor ar vedea
depărtându-se.
_______________________________

Se io capissi
quel che vuole dire
− non vederti piú −

credo che la mia vita
qui − finirebbe.

Ma per me la terra
è soltanto la zolla che calpesto

e l’altra
che calpesti tu:

il resto
è aria

in cui − zattere sciolte − navighiamo
a incontrarci.

Nel cielo limpido infatti
sorgono a volte piccole nubi

fili di lana
o piume − distanti −

e chi guarda di lí a pochi istanti
vede una nuvola sola
che si allontana.

1933

Convenție – Convegno

În aerul camerei

nu te

privesc

dar am deja amintirea chipului tău

cum o să-mi apară în gol

și ochii tăi

cum s-au oprit acum

– în îndepărtate clipe-

pe chipul meu.

Nell’aria della stanza

non te

guardo

ma già il ricordo del tuo viso

come mi nascerà

nel vuoto

ed i tuoi occhi

come si fermarono

ora – in lontani istanti –

sul mio volto.

1935

Chipul cel nou – Il volto nuovo

Că într-o zi

râsul meu fu

primăvară – e sigur;

iar tu nu numai că l-ai văzut, dar l-ai oglindit

în a ta bucurie:

iar eu, fără a-l vedea, am simțit

acel râs al meu

ca o caldă lumină pe față.

Apoi fu noaptea

și ea

în furtună

m-a impins:

lumina râsului meu

Muri.

Zorii mă află

ca o lampă stinsă:

uimite lucrurile

descoperă

în mijlocul lor

chipul-mi de gheaţă.

Ele vrut-au să-mi dea

o nouă față.

Cum în biserică, în fața unei picturi

schimbate, nici o bătrână nu vrea

să îngenuncheze spre a se ruga,

neregăsind prea iubitele

trăsături ale Maicii Domnului,

iar ea le apare

ca o femeie

pierdută –

la  fel astăzi inima mea

față cu masca-mi

necunoscută.

…………………………….

Che un giorno io avessi

un riso

di primavera – e certo;

e non soltanto lo vedevi tu, lo specchiavi

nella tua gioia:

anch’io, senza vederlo, sentivo

quel riso mio

come un lume caldo

sul volto.

Poi fu la notte

e mi tocco esser fuori

nella bufera:

il lume del mio riso

mori.

Mi trovo l’alba

come una lampada spenta:

stupirono le cose

scoprendo

in mezzo a loro

il mio volto freddato.

Mi vollero donare

un volto nuovo.

Come davanti a un quadro di chiesa

che e stato mutato

nessuna vecchia piu vuole

inginocchiarsi a pregare

perché non ravvisa le care

sembianze della Madonna

e questa le pare

quasi una donna

perduta –

cosi oggi il mio cuore

davanti alla mia maschera

sconosciuta.

1933

Scrisoare către o prietenă – Lettera ad una amica

Pentru că se întamplă astfel:

mai întâi greșesti,

te pierzi,

te urci în zgârie-nori

pentru abstracte căutari intelectuale,

până când viața,

într-o bună zi,

începe,

cu gesturi înțelepte ușoare,

să te cheme din nou la ea:

e ca şi cum ți-ai deschide

brusc

ochii

și te-ai regăsi

pe o fâșie de iarbă

la soare,

lângă pietre și plante.

Ardoarea vieții

nu mai e

împrăștiată în creier,

în mâini,

în ochi,

ci totul se adună în mijlocul pieptului,

ca o floare imensă sau ca o platoșă:

şi ziua de mâine

nu mai trebuie

decât să ducă acea floare înainte,

senină, dreaptă,

pe un drum alb, mare.

Perché e così:

prima si sbaglia, ci si perde,

ci si arrampica

per astratte impalcature intellettuali,

finché la vita

un bel giorno comincia,

coi suoi

gesti leggeri e sapienti, a richiamarci a lei:

è come aprire gli occhi

ad un tratto

e ritrovarsi su una striscia di prato al sole,

vicino alle pietre e alle piante.

Il senso della vita non è più sparso,

nel cervello,

nelle mani,

negli occhi, ma è tutto raccolto nel centro del petto,

come un enorme fiore o come una corazza:

e il domani

non è più che portare sempre più in avanti quel fiore,

sereni, eretti,

per una grande strada bianca.

1937

Iarnă – Inverno

Negre fire de plopi

fire negre de nori

cer roșu

și prima iarbă

fără zăpadă

strălucitoare

mă gândesc – e deja primăvară –

și mă uit

dacă nu cumva

primulele-au apărut.

Dar brumă albastră curge prin văi

ceață doarme prin şanţuri

lent o paloare se pierde

printre durerile cerului.

Noaptea coboară –

nici o floare n-apare –

e iarnă – suflete-al meu –

e iarnă.

Fili neri di pioppi

fili neri di nubi

sul cielo rosso

e questa prima erba

libera dalla neve

chiara

che fa pensare alla primavera

e guardare

se ad una svolta

nascono le primule.

Ma il ghiaccio inazzurra i sentieri

la nebbia addormenta i fossati

un lento pallore devasta

i dolori del cielo.

Scende la notte –

nessun fiore e nato –

e inverno – anima –

e inverno.

–––––––

Tu noaptea eu ziua – Tu la notte io il giorno

Tu noaptea eu ziua
așa depărtați așa neschimbați
în timp
așa de aproape ca doi copaci
puși unul în fața altuia
spre-a crea aceeași grădină
dar fără de-a se putea
atinge
poate numai cu gândul
Tu noaptea eu ziua
tu cu stelele cu tăcuta ta
lună
eu cu norii cu
uluitorul soare
tu iubind
boarea serii
eu urmărind vântul
cald
până când la apus
ajunge soarele
Ramurile se fac mâini
tămăduitoare
care se întrepătrund
cu fervoare
frunzele sunt suspinuri
ascunse
stelele se fac ochi de
jăratic
iar norii cearșaful care
ne-acoperă goliciunea
Luna și soarele-s doi
nu mai suntem eu tu
noi doi ne-am topit
lumina și întunericul
ca marea unduitori
în alergarea-i veșnică …
Știu ce înseamnă iubirea
când ziua moare.
_______________________________

Tu la notte io il giorno
cosi distanti e immutevoli
nel tempo
cosi vicini come due alberi
posti uno di fronte all`altro
a creare lo stesso giardino
ma senza possibilita di
toccarsi
se non con i pensieri
Tu la notte io il giorno
tu con le tue stelle e la luna
silenziosa
io con le mie nuvole ed il
sole abbagliante
tu che conosci la brezza
della sera
ed io che rincorro il vento
caldo
fino a quando giunge il
tramonto
I rami divengono mani
tiepide
che si intrecciano
appassionate
le foglie sono sospiri
nascosti
le stelle diventano occhi di
brace
e le nuvole un lenzuolo che
scopre la nudita
La luna e il sole sono due
amanti rapidi e fugaci
e non siamo piu io e te
siamo noi fusi insieme
nella completezza della luce
fioca
ondeggiante come la marea
in eterna corsa…
So cosa significa amore
quando il giorno muore.

__________

Ciocârlia – L’allodola

După sărut – din umbra ulmilor

am ieșit la drum

ca să ne întoarcem:

zâmbeam zilei de mâine

ca niște copii cuminți.

Mâinile noastre

unite

într-o cochilie

trainică

păstrau

pacea.

Iar eu m-alintam

ca tu să fii sfântul,-

ce potolește furtuna

zadarnică, – și care umblă pe lac.

Eram un imens

cer de vară

în zori de zi

plutind pe nesfârșitele

lanuri de grâu

Inima mea

ciocârlie voioasă

se măsura

cu seninătatea.

Dopo il bacio – dall’ombra degli olmi

sulla strada uscivamo

per ritornare:

sorridevamo al domani

come bimbi tranquilli.

Le nostre mani

congiunte

componevano una tenace

conchiglia

che custodiva

la pace.

Ed io ero piana

quasi tu fossi un santo

che placa la vana

tempesta e cammina sul lago.

Io ero un immenso

cielo d’estate

all’alba

su sconfinate

distese di grano.

E il mio cuore

una trillante allodola

che misurava

la serenita.

1933

Vâltoare – Vertigine

Leagă-mă de viață,

omule. Cureaua s-a strâns.

Abisul, înfricoșătorul vârtej,

mă soarbe.

Vezi: dintre ierburi se urcă

și mă atrage chemarea stâncii

asemenea unui cimitir,

cu pietrele sale albe.

M-aș arunca cu capu-înainte

în al apei vârtej;

spre-un bolovan să mă năpustesc aș vrea,

să-l zdrobesc, să-l învinovățesc, eu,

cu mâinile mele slabe;

să-l smulg, căci o cruce

în cimitir, la un singur cuvânt

lumină-mi dădea. Și apoi aș bea

cu-înghițituri grăbite sângele meu.

Leagă-mă de viață,

omule. Ceața coboară

se-ntinde și împrăștie coșmarul meu de nebun.

O să vezi, în curând, peste văi

o să se-așeze: iar noi o să fim în vârf.

Leagă-mă de viață. O, ce dulci

sunt șovăitorii tăi ochi,

ochii tăi – oglindă pură albastră!

Afferrami alla vita,

uomo. La cengia e stretta.

E l’abisso e il risucchio spaventoso

che ci vuole assorbire.

Vedi: la falda erbosa, da cui balza

questo zampillo estatico di rupi,

somiglia ad un camposanto sconfinato,

con le sue pietre bianche.

Io mi vorrei tuffare a capofitto

nella fluidita vertiginosa;

vorrei piombare sopra un duro masso

e sradicarlo e stritolarlo, io,

con le mie mani scarne;

strappare gli vorrei, siccome a croce

di cimitero, una parola sola

che mi desse la luce. E poi berrei

a golate gioiose il sangue mio.

Afferrami alla vita,

uomo. Passa la nebbia

e lambe e sperde l’incubo mio folle.

Fra poco la vedremo dipanarsi

sopra le valli: e noi saremo in vetta.

Afferrami alla vita. Oh, come dolci

i tuoi occhi esitanti,

i tuoi occhi di puro vetro azzurro!

1929

Stele pe mare – Stelle sul mare

Stele pe mare

mici bune stele –

toate ale mele –

toate ale mele –

ce treceți

ca valuri de mare

pe perna mea albă

– mici bune stele

vă adunați curatele

luminoasele raze

în mâna mea

dacă eu – iată – o întind

spre voi

ca un pom despuiat golaș –

mici bune stele

veți cădea de pe mâna-mi

dacă eu – iată – o scutur

precum vântul un pom inflorit –

stele –

grindină de aur –

veți cădea

cu lungi raze de ploaie

peste inima-mi goală –

Stelle sul mare

Piccole buone stelle –

tutte mie –

tutte mie –

che passate

con il moto del mare

sul mio guanciale bianco –

piccole buone stelle

che impigliate

i vostri chiari raggi

nella mia mano

s’io – ecco – la tenda

verso di voi

come un arbusto spoglio –

piccole buone stelle

che cadete

giu dalla mano

s’io – ecco – la scuota

come fa il vento di un ramo fiorito –

stelle –

grandine d’oro –

che piovete

a scrosci lunghi

sopra il nudo cuore –

1933

Moartea unui anotimp – Morte di una stagione

A plouat toată noaptea

peste amintirile verii.

În noapte am ieșit

la un tunet lugubru de pietre,

ne-am oprit pe punte cu felinarele-aprinse

să vedem ce se-ntâmplă.

În zorii palizi, am văzut rândunele

nemișcate pe firele ude

cercetând semnele plecării

pe pământ oglindite

de fântâni în zboruri de aripi.

Piove tutta la notte

sulle memorie dell’estate.

Al buio uscimmo

entro un tuonare lugubre di pietre,

fermi sull’argine reggemmo lanterne

a esplorare il pericolo dei ponti.

All’alba pallidi vedemmo le rondini

sui fili fradice immote

spiare cenni arcani di partenza

e le specchiavano sulla terra

le fontane dai volti disfatti.

1937

Mireasmă de verde – Odor di verde

Mireasmă de verde –

copilăria-mi pierdută –

mă mândream

cu genunchii mei jupuiți –

din joacă rupeam

flori, iarbă pe margini de drum,

apoi le aruncam –

mâinile se pătrundeau de

mirosul pădurii de august – după-amiaza –

cu fața aprinsă

rupeam pânzele de păianjen-

treceam, sărind peste pietre, pârâul

cufundam picioarele-n apă

răcoarea până la os pătrundea –

soarele, soarele

pe gâtul gol –

părul inundat de lumină –

mireasma pământului,

pierduta-mi copilărie.

Odor di verde –

mia infanzia perduta –

quando m’inorgoglivo

dei miei ginocchi segnati –

strappavo inutilmente

i fiori, l’erba in riva ai sentieri,

poi li buttavo –

m’ingombran le mani –

odor di boschi d’agosto – al meriggio –

quando si rompono col viso acceso

le ragnatele –

guadando i ruscelli il sasso schizza

il piede affonda

penetra il gelo fin dentro i polsi –

il sole, il sole

sul collo nudo –

la luce che imbiondisce i capelli –

odor di terra,

mia infanzia perduta.

1929

Lamentație – Lamentazione

Ce mi-ai dat

Doamne

în schimbul

a ceea ce eu ție ți-am dat ție?

inimii deschise

ca un fruct – golit

de sămânța sa cea mai pură –

aruncat

pe pietre

ca o cochilie fară de rost

pentru că perla i-a fost

furată –

ce mi-ai dat

în schimbul

perlei mele iubite

perfecte?

ai ales

din strălucitoarele mele podoabe

cum alegeau păstorii

antici

din turma bogată

mielul cel mai lânos mai robust mai alb

și-l sacrificau

pe altar?

Ce ai făcut?

dacă nu să mă legi

de acest altar

pentru o tortură

eternă? –

Iar eu ți-am dat –

ființa mea

unică

neliniștea mea de mamă

neîmplinită

visul necreatei mele făpturi

fețișoara ei mică fără

de chip

micuța ei mână fără de

greutate –

Cuvinte

am împrăștiat

peste ruinele

nenăscutei mele case.

Che cosa mi hai dato

Signore

in cambio

di quel che ti ho offerto?

del cuore aperto

come un frutto –

vuotato

del suo seme piu puro –

gettato

sugli scogli

come una conchiglia inutile

poi che la perla e stata

rubata –

che cosa mi hai dato

in cambio

della mia perla perfetta

diletta?

quella che scelsi

dal monile piu splendente

come sceglievano i pastori

antichi

nel gregge folto

l’agnello piu lanoso piu robusto piu bianco

e l’immolavano

sopra il duro altare?

Che cosa hai fatto tu

se non legarmi

a questo altare

come ad una eterna

tortura? –

Ed io ti ho dato

la mia creatura

unica

la mia ansia materna

inappagata

il sogno

della mia creatura non creata

il suo piccolo viso senza

fattezze

la sua piccola mano senza

peso –

Sulle rovine della mia casa non nata

ho sparso

Parole.

1933

Liniște – Pace

Ascultă:

cât de aproape bat clopotele!

Vezi: și plopii, și drumul se întind

să îmbrățișeze sunetul. Fiecare bătaie

e o mângâiere ascunsă, o catifelată

mantie de pace, coborâtă din noapte

să-mi cuprindă casa şi viața-mi.

Totul în jur este mare și-n umbră,

cum sunt amintirile din copilărie.

Dă-mi mâna: știu cât de mult durea,

sub sărutările mele, mâna ta. Dă-mi-o.

În seara asta buzele mele nu ard.

Doar să mergem: drumul e lung.

Dintr-o linie citesc viitorul

ca pe foaia de dinaintea mea:

atunci, imaginea cade brusc

în golul necunoscutului, precum

această pagina albă, care se rupe,

pe pânza întunecată-a biroului.

Dar vino, să mergem: necunoscutul

nu mă mai sperie, lângă mine de ești.

Tu mă faci bună, curată ca un copil

ce rugăciunea își spune și adoarme.

Ascolta:

come sono vicine le campane!

Vedi: i pioppi, nel viale, si protendono

per abbracciarne il suono. Ogni rintocco

e una carezza fonda, un vellutato

manto di pace, sceso dalla notte

ad avvolger la casa e la mia vita.

Ogni cosa, d’intorno, e grande e ombrosa

come tutti i ricordi dell’infanzia.

Dammi la mano: so quanto ha doluto,

sotto i miei baci, la tua mano. Dammela.

Questa sera non m’ardono le labbra.

Camminiamo cosi: la strada e lunga.

Leggo per un gran tratto nel futuro

come sul foglio che mi sta dinnanzi:

poi, la visione cade bruscamente

nel buio dell’ignoto, come questa

pagina bianca, che si rompe, netta,

sul panno scuro della scrivania.

Ma vieni: camminiamo: anche l’ignoto

non mi spaventa, se ti son vicina.

Tu mi fai buona e bianca come un bimbo

che dice le preghiere e s’addormenta.

1929

Abandonați în brațele întunericului –

Abbandonati in braccio al buio

Abandonați în brațele întunericului

munților voi

mă învățați așteptarea:

în zori – biserici

vor deveni pădurile mele.

Voi arde – ceară pe florile toamnei

voi apune la soare.

Abbandonati in braccio al buio

monti

m’insegnate l’attesa:

all’alba – chiese

diverranno i miei boschi.

Arderò – cero sui fiori d’autunno

tramortita nel sole.

1938

Copilării în tentă albă – Bambinerie in tinta chiara

Ieri, la țară, mă aflam singură,

pe o pajiște, culegând violete.

Cerul se închisese indiferent

într-un gri deschis pastranello,

zburlit ici-colo de nourii reci:

dar pământul, de altă parte,-mi sufla

pe mâini aburi umezi și calzi

și, răsfirând smocurile de iarbă

cu degetele, părea că mi le strecor

în părul unei ființe vii.

Mi-a venit în minte fratele meu

și încet m-a invadat o tristețe,

difuză ca o uimire albă.

Mi-am spus că, poate, în viață

nu-i voi dărui nici o floare măcar:

o floare culeasă-n pajiștea asta

unde, fetiță fiind, umblam desculță

cu o frenezie uluitoare, inconștientă

de legătura sălbatică cu pământul.

Ieri, dacă el lângă mine-ar fi fost,

nu violete i-aș fi dăruit:

ele au un parfum prea subtil

și, atinse, par să se-închidă,

parcă presimțindu-și sfârșitul.

Aş fi cules două – trei margarete,

flori umile, modeste, senine

care se lasă culese fără fiori,

atât de nevinovate, fără miros.

Cu mâinile mele curate le-aș fi oferit,

aruncând neliniștita mea viață

cu o uimire blândă și limpede,

care m-ar fi adus ușor înapoi

la renăscuta-mi intactă copilărie.

Ieri, in campagna, ero rimasta sola,

in un prato, a snidare le violette.

Il cielo si era chiuso indifferente

in un suo pastranello grigio chiaro,

spolverato da sbuffi freddolini:

ma la terra, in compenso, mi alitava

sulle mani il suo fiato umido e caldo

e a districare piano i ciuffi d’erba

mi sembrava d’insinuar le dita

fra i capelli d’una persona viva.

Pensavo intensamente al mio fratello

e una lenta tristezza m’invadeva,

diffusa come uno stupore bianco.

Mi dicevo che forse nella vita

non potro dargli mai neppure un fiore:

un fiore ch’io abbia colto in questi prati

dove, bambina, camminavo scalza

per un’ebbra ed inconscia frenesia

di contatti selvaggi con la terra.

Ieri, s’egli mi fosse stato accanto,

non gli avrei regalato delle viole:

odoravano troppo sottilmente

e, a toccarle, sembravano aggricciarsi

gia col presentimento d’avvizzire.

Avrei preso due o tre margheritine,

i piú dimessi fiori, i piú sereni,

che si lasciano coglier senza brividi,

che non odoran tanto sono puri.

Con pure mani gliele avrei offerte,

gettata tutta la mia vita inquieta

in uno stordimento blando e chiaro,

che mi riconduceva lievemente

la mia rinata fanciullezza intatta.

1929

Seară de aprilie – Sera d’aprilie

Bate luna suav

prin fereastră

peste vasul meu cu primule:

fără s-o văd, mă simt

şi eu ca o mare primulă,

uimită,

singură,

în lunca albastră a cerului.

Batte la luna soavemente

di la dai vetri

sul mio vaso di primule:

senza vederla la penso

come una grande primula anch’essa,

stupita,

sola,

nel prato azzurro del cielo.

1930

Voce de femeie – Voce di donna

M-am măritat cu tine, soldatule.

Știu că în marșuri și în războaie

lungi anotimpuri departe te țin de mine.

Placa șemineului adună dragoni,

peste patul tău am pus un steag –

dar dacă gândesc în derivă

pe trupul meu de toamnă plouă

ca pe un ciot de lemn.

Când cerul de septembrie

pare o uriașă armă pe munți,

și salvia roșie

înflorește în inima mea:

mă vei chema,

mă vei folosi

cu încredere în lucruri,

ca pe apa ce te spală pe mâini

ca pe fularul ce-ți apără pieptul.

Eu sunt plăpândul gard viu al grădinii tale

ce așteaptă mut să înflorească

sub convoaie de stele țigan.

Io nacqui sposa di te soldato.

So che a marce e a guerre

lunghe stagioni ti divelgon da me.

Curva sul focolare aduno bragi,

sopra il tuo letto ho disteso un vessillo –

ma se ti penso all’addiaccio

piove sul mio corpo autunnale

come su un bosco tagliato.

Quando balena il cielo di settembre

e pare un’arma gigantesca sui monti,

salvie rosse mi sbocciano sul cuore:

che tu mi chiami,

che tu mi usi

con la fiducia che dai alle cose,

come acqua che versi sulle mani

o lana che ti avvolgi intorno al petto.

Sono la scarna siepe del tuo orto

che sta muta a fiorire

sotto convogli di zingare stelle.

1937

Gând – Pensiero

Să ai două lungi aripi

de umbră

să-ți apleci peste ele tristețea;

umbră, pace

să fii

a serii

peste zâmbetul tău pierdut.

Avere due lunghe ali

d’ombra

e piegarle su questo tuo male;

essere ombra, pace

serale

intorno al tuo spento

sorriso.

1934

Alpii Dolomitici – Dolomiti

Nu sunt munți, sufletul muntelui sunt,

aceste palide turle, rigidizate

de o voință ascetică. Și ne târâm

pe nebănuita lor fermitate: pas cu pas,

în tensiunea arcuită a degetelor,

cu picioarele strâns lipite de piatra

pe care o cucerim; cu o foame

de prădători, ridicăm peste piatră

trupul nostru ușor; amețiți de înalt,

înălțăm către vârful semeț

înflăcărata noastră fragilitate. În partea de jos,

stânca cea aspră plânge. Din negre,

adânci crăpături se prelinge plânsul rece

al stropilor limpezi: și dispare repede

sub bolovani. Dar, acolo în jur,

albastrele flori de miozotis

dezvăluie umezeala și un îndepărtat

lamento răsună, ca suspinul

ascuns, neîncetat, al pământului.

Non monti, anime di monti sono

queste pallide guglie, irrigidite

in volontà d’ascesa. E noi strisciamo

sull’ignota fermezza: a palmo a palmo,

con l’arcuata tensione delle dita,

con la piatta aderenza delle membra,

guadagnamo la roccia; con la fame

dei predatori, issiamo sulla pietra

il nostro corpo molle; ebbri d’immenso,

inalberiamo sopra l’irta vetta

la nostra fragilezza ardente. In basso,

la roccia dura piange. Dalle nere,

profonde crepe, cola un freddo pianto

di gocce chiare: e subito sparisce

sotto i massi franati. Ma, lì intorno,

un azzurro fiorire di miosotidi

tradisce l’umidore ed un remoto

lamento s’ode, ch’è come il singhiozzo

rattenuto, incessante, della terra.

1929

Lacuri de uimire – Laghi di stupore

Lacuri de uimire deschid

ochii tăi seara

între lumini și șoapte:

lent se deschid florile nebuniei

pe apa sufletului, oglindă

înaltă a crestei încoronată cu nori ….

Sângele tău visează pietre

iar în odaie

o fabuloasă tăcere.

Si spalancano laghi di stupore

a sera nei tuoi occhi

fra lumi e suoni:

s’aprono lenti fiori di follia

sull’acqua dell’anima, a specchio

della gran cima coronata di nuvole….

Il tuo sangue che sogna le pietre

è nella stanza

un favoloso silenzio.

1938

Timp – Tempo

I

În timp ce tu dormi
trec peste munți

vremile

Neaua pe culmi
se împrăștie dusă
de vânt:
în spatele casei prinde grai lunca,
lumina
bea urme de ploaie pe drum.

În timp ce tu dormi
ani – lumină se duc
printre vârfuri de zadă și nori.

II

As putea să culeg lăcrămioare
În timp ce tu dormi
Căci eu știu unde cresc.
Adevărata mea casă
cu ușile și pietrele sale-i
departe,
n-o mai găsesc nici eu,
dar merg rătăcind
prin păduri
întru veșnicie –
în timp ce tu dormi
iar lăcrămioarele

cresc
neîncetat.
__________________________

I

Mentre tu dormi
le stagioni passano
sulla montagna.

La neve in alto
struggendosi dà vita
al vento:
dietro la casa il prato parla,
la luce
beve orme di pioggia sui sentieri.

Mentre tu dormi
anni di sole passano
fra le cime dei làrici
e le nubi.

II

Io posso cogliere i mughetti
Mentre tu dormi
Perché so dove crescono.
E la mia vera casa
con le su porte e le sue pietre
sia lontana,
né io più la ritrovi,
ma vada errando
per boschi
eternamente –
mentre tu dormi
ed i mughetti crescono
senza tregua.

1935

Exemple – Esempi

Suflete, ca pinul fii:

el toată iarna-și întinde

în aerul alb curat

brațele sale de floare

și nu renunță, și nu renunță,

nici măcar când vântul,

aducându-i din toate pădurile

foșnet de frunze căzute,

îi șoptește cuvinte de abandon;

nici măcar când zăpada,

apăsând cu tot greul

pe recea-i candoare,

le zidește spre margini și le atrage

sălbatic

spre pământul cel negru.

Suflete, ca pinul fii:

va veni apoi primăvara

o vei simți sosind de departe,

cu geamăt de ramuri goale

suferind spre-a înverzi din nou.

Dar în viile tale ramuri

primăvara divină o să aibă glasul

tuturor păsărilor care cântă

iar la picioarele tale vor înflori primule

și zambile albastre

-petecul acela de care te-agăți

și-n zilele păcii

și-n zilele plângerii.-

Suflete, ca muntele fii:

care atunci când întreaga vale

e-un lac mare de violete,

iar clopotele se înfioară

precum nuferii albi, acolo, sus,

el singur, în înalt, se încumetă

într-un mut colocviu cu soarele.

O fâșie-l umbrește

din ce în ce mai aproape,

părând, în jurul frunții de nea,

un păr des

revărsându-se,

ce-l oprește

să se arunce în aer

spre dragostea-i.

Dar dragostea soarelui

cu dor îl încinge

în splendoarea-i supremă,

cu iubire sărută

cu razele

norii

ridicându-se.

Se înalță lent

liberi din umbră,

suveran

dincolo de orice întuneric,

cum ale sufletului cel veșnic gânduri

spre lumina cea veșnică.

Anima, sii come il pino:

che tutto l’inverno distende

nella bianca aria vuota

le sue braccia fiorenti

e non cede, non cede,

nemmeno se il vento,

recandogli da tutti i boschi

il suono di tutte le foglie cadute,

gli sussurra parole d’abbandono;

nemmeno se la neve,

gravandolo con tutto il peso

del suo freddo candore,

immolla le fronde e le trae

violentemente

verso il nero suolo.

Anima, sii come il pino:

e poi arriverà la primavera

e tu la sentirai venire da lontano,

col gemito di tutti i rami nudi

che soffriranno, per rinverdire.

Ma nei tuoi rami vivi

la divina primavera avrà la voce

di tutti i più canori uccelli

ed ai tuoi piedi fiorirà di primule

e di giacinti azzurri

la zolla a cui t’aggrappi

nei giorni della pace

come nei giorni del pianto.

Anima, sii come la montagna:

che quando tutta la valle

è un grande lago di viola

e i tocchi delle campane vi affiorano

come bianche ninfee di suono,

lei sola, in alto, si tende

ad un muto colloquio col sole.

La fascia l’ombra

sempre più da presso

e pare, intorno alla nivea fronte,

una capigliatura greve

che la rovesci,

che la trattenga

dal balzare aerea

verso il suo amore.

Ma l’amore del sole

appassionatamente la cinge

d’uno splendore supremo,

appassionatamente bacia

con i suoi raggi le nubi

che salgono da lei.

Salgono libere, lente

svincolate dall’ombra,

sovrane

al di là d’ogni tenebra,

come pensieri dell’anima eterna

verso l’eterna luce.

1931

Certitudine – Certezza

Ești iarba și ești pământul,
ești rostul
celui care desculț străbate
ogorul arat.
Pentru tine mi-am pus șorțul roșu
și-acum m-aplec peste fântâna tăcută
pierdută-n pântecul munților:
Știu că deodată
amiaza va roi cu strigăte de
cinteze-
– revărsând fața ta
în oglinda senină, alături de a mea.
______________________________

Tu sei l’erba e la terra, il senso
quando uno cammina a piedi scalzi
per un campo arato.
Per te annodavo il mio grembiule rosso
e ora piego a questa fontana
muta immersa in un grembo di monti:
so che a un tratto
– il mezzogiorno sciamera coi gridi
dei suoi fringuelli –
sgorghera il tuo volto
nello specchio sereno, accanto al mio.

1938

Urzica – L’erica

În atât de verdea poiană

se dezbate

zădărnicia-ne convulsivă

înregistrată în diastolice și sistolice spasme

amestecată

cu șiruri de boabe albe și negre.

În pădure

animalicei mele  neliniști

mușcând din alune

tu-i oferi urzica vânăt-a morților

iar dragostea mea ofuscată

strălucește

spălată de plânsul acid.

Nel prato troppo verde

si dibatte

la nostra inanita convulsa

e si affanna in diastole e sistole di spasimo

incrociando

stormi di monachelle bianche e nere.

Nel bosco

alla mia animalesca irrequietudine

che mordicchia nocciole

tu offri l’erica livida dei morti

e il mio offuscato amore

lustra

lavato d’acido pianto.

1929

Reflexe – Riflessi

Cuvinte – sticlă

nestatornic

oglindind cerul meu –

la voi m-am gândit

când după amurg

pe-o stradă întunecată

peste pietre-un vitraliu căzu

iar țăndările-i mult timp

pe pământ au aruncat lumină –

Parole – vetri

che infedelmente

rispecchiate il mio cielo –

di voi pensai

dopo il tramonto

in una oscura strada

quando sui ciotoli una vetrata cadde

ed i frantumi a lungo

sparsero in terra lume –

1933

Ancora – L’àncora

Singură-n noapte-am rămas:

Pe chip – gustul plânsului tău,

în jur

tăcerea – ce la zgomotul surd

al ușii închise, în cercuri largi

și-a reluat plânsul.

Încet în apa întunecată

a inimii – lentă și sigură,

printre alge adânci,

ecourile furtunilor curenților lungi

ghirlandele moi ale valurilor

în jurul scufundatelor

stânci –

lentă și sigură,

pân’ la nisipuri ascunse căzute-n

adâncul ființei –

credință tenace, cu cele trei brațe

luminoase

pătrunde ancora

cuvintelor tale:

– Așteaptă-mă -.

Sono rimasta sola nella notte:

ho sul volto il sapore del tuo pianto,

intorno alla persona

il silenzio – che sul tonfo

della porta richiusa, a larghi cerchi

si riappiana.

Lenta nell’acqua oscura

del cuore –

lenta e sicura,

tra le alghe profonde

gli echi delle tempeste le lunghe correnti

le molli ghirlande di onde

intorno a inabissati

scogli –

lenta e sicura,

fino alle sabbie segrete giacenti

sul fondo dell’essere –

fida tenace, con i suoi tre bracci

lucenti

penetra l’àncora

delle tue parole:

– Tu aspetta me –.

1934

Singurătate – Solitudine

Am mâini dureroase și neputincioase

pentru nesăbuita dorință cu care apuc

acel ceva încă în viață, și pe care tot mai slab

în mine-l aud. Aş vrea să-l răpesc

dintr-odată și apoi să duc, alergând,

povara mea când seară se face;

în întuneric să mă avânt, ca s-o apăr,

cum se azvârle marea pe pietre;

să lupt pentru ea, până când n-ar rămâne

decât un fior de viață; apoi, să cad

pe stradă, în cea mai puternică noapte,

sub un cer înalt argintat

de lună și de mesteceni; să mă aplec

peste acea viață, să o strâng la piept

și s-o adorm – să adorm și eu, în sfârșit…

Nu: singură sunt. Singură mă aplec

peste trupul meu slab. Nu-mi dau seama

că-n locul unui chip îndurerat,

eu ca o nebună sărut

pielea încordată a genunchilor mei.

–––––––––––-

Ho le braccia dolenti e illanguidite

per un’insulsa brama di avvinghiare

qualche cosa di vivo, che io senta

più piccolo di me. Vorrei rapire

d’un balzo e poi portarmi via, correndo,

un mio fardello, quando si fa sera;

avventarmi nel buio per difenderlo,

come si lancia il mare sugli scogli;

lottar per lui, finché non rimanesse

un brivido di vita; poi, cadere

nella più fonda notte, sulla strada,

sotto un tumido cielo inargentato

di luna e di betulle; ripiegarmi

su quella vita che mi stringo al petto –

e addormentarla – e anch’io dormire, infine…

No: sono sola. Sola mi rannicchio

sopra il mio magro corpo. Non m’accorgo

che, invece di una fronte indolenzita,

io sto baciando come una demente

la pelle tesa delle mie ginocchia.

1929

Șuvoi – Sgorgo

Pentru prea multa viață din sângele meu

tremur

în prea lunga iarnă.

Și brusc,

ca un izvor răspândit

în stepă,

în somn, o rană

se deschide din nou,

se nasc gânduri pierdute-n

pustiul castel al nopții.

Ființă de basm, pentru odăi tăcute

tăcute, unde lămpi uitate

se-aprind,

ușor trece o vorbă albă:

porumbei se ridică în altar

de parcă marea-ar vedea.

Bunătate, te întorci la mine:

se topește iarna-în șuvoiul

cel mai pur al sângelui meu,

chiar plânsul are un dulce nume

iertare.

Per troppa vita che ho nel sangue

tremo

nel vasto inverno.

E all’improvviso,

come per una fonte che si scioglie

nella steppa,

una ferita che nel sonno

si riapre,

perdutamente nascono pensieri

nel deserto castello della notte.

Creatura di fiaba, per le mute

stanze, dove si struggono le lampade

dimenticate,

lieve trascorre una parola bianca:

si levano colombe sull’altana

come alla vista del mare.

Bontà, tu mi ritorni:

si stempera l’inverno nello sgorgo

del mio più puro sangue,

ancora il pianto ha dolcemente nome

perdono.

1935

Câmpii – Prati

Poate că nici nu-i adevărat

ce uneori simți țipând în inima-ți:

că viața aceasta e,

pentru tine, nimic

iar ce lumină numeai

o greșeală e,

cumplita greșeală

a ochilor tăi bolnavi –

iar ce pretindeai a fi locul ales

e un vis,

infamul vis

al slăbiciunii tale.

Poate că viață e într-adevăr

ce descoperi la tinerețe:

un suflu necontenit căutând

de la un cer spre altul

înălțimile nebănuite.

Dar noi suntem ca iarba câmpiilor

ce simte deasupra-i cum trece vânt

și toate cântă în vânt

și trăim doar în vânt,

doar că noi nu știm a crește

spre-a opri acel zbor spre înalt

nici cum să sărim în pământ

spre-a dispărea în el.

Forse non è nemmeno vero

quel che a volte ti senti urlare in cuore:

che questa vita è,

dentro il tuo essere,

un nulla

e che ciò che chiamavi la luce

è un abbaglio,

l’abbaglio estremo

dei tuoi occhi malati –

e che ciò che fingevi la meta

è un sogno,

il sogno infame

della tua debolezza.

Forse la vita è davvero

quale la scopri nei giorni giovani:

un soffio eterno che cerca

di cielo in cielo

chissà che altezza.

Ma noi siamo come l’erba dei prati

che sente sopra sé passare il vento

e tutta canta nel vento

e sempre vive nel vento,

eppure non sa così crescere

da fermare quel volo supremo

né balzare su dalla terra

per annegarsi in lui.

1931

Pe malul vieții – In riva alla vita

Pe drumul obișnuit mă întorc,

la aceeași oră,

sub un cer de iarnă fără de rândunele,

sub un cer de aur încă fără de stele.

Umbra îmi cade peste pleoape

ca o lungă mână catifelată

și pașii-mi întârzie în lent abandon,

atât de bine știu calea

pustie

tăcută.

Apar doi copii

din întuneric ieșind

din brațe-agitând:

umbrele saltă

străpunse de zborul tremurător

al stelelor sclipind limpede.

Bat clopotele,

se unesc toate

parcă deșteptate deodată

să invoce-n minunea arcanelor

anunțul divin:

sufletul-și deschide ochii

în saltul vieții.

Stau în loc copiii

de mână ținându-se

și eu fac la fel

ca să nu calc

stelele clipind palid,

părăsite-n mijlocul străzii.

Stau în loc copiii cântând

cu subțiratică voce

cântarea înaltă a clopotelor: și eu stau

gândindu-mă dreaptă în seară

pe malul vieții

ca firul de trestie

ce tremură

în apa ce trece.

Ritorno per la strada consueta,

alla solita ora,

sotto un cielo invernale senza rondini,

un cielo d’oro ancora senza stelle.

Grava sopra le palpebre l’ombra

come una lunga mano velata

e i passi in lento abbandono s’attardano,

tanto nota è la via

e deserta

e silente.

Scattano due bambini

da un buio andito

agitando le braccia:

l’ombra sobbalza

striata da un tremulo volo

di chiare stelle filanti.

Gridano le campane,

gridano tutte

per improvviso risveglio,

gridano per arcana meraviglia,

come a un annuncio divino:

l’anima si spalanca

con le pupille

in un balzo di vita.

Sostano i bimbi

con le mani unite

ed io sosto

per non calpestare

le pallide stelle filanti

abbandonate in mezzo alla via.

Sostano i bimbi cantando

con la gracile voce

il canto alto delle campane: ed io sosto

pensandomi ferma stasera

in riva alla vita

come un cespo di giunchi

che tremi

presso un’acqua in cammino.

1931

Viața visată – La vita sognata

Cel ce-mi vorbește nu știe

că o altă viață am trăit –

cea despre care se spune

în basme

sau în pildele sfinte.

Pentru că erai

candoarea mea,

al cărei voal alb

de tristețe pe față cădea,

dacă te-am chemat cu buze impure,

pe tine, care, cu lacrimi dulci,

umpleai ochii adânci

când priveau înălțimi

și-astfel mai frumoasă-ți păream.

O, tu ,voal

– al tinereții mele,

strălucitoare rochie,

adevăr dispărut –

o, nod

de argint – al vieții întregi

la care-am visat – poate –

oh, pentru că te-am visat,

viața mea dragă,

binecuvântez rămasele zile –

ramura moartă a celor rămase

să-mi folosească

ca să te plâng.

Chi mi parla non sa

che io ho vissuto un’altra vita –

come chi dica

una fiaba

o una parabola santa.

Perché tu eri

la purita mia,

tu cui un’onda bianca

di tristezza cadeva sul volto

se ti chiamavo con labbra impure,

tu cui lacrime dolci

correvano nel profondo degli occhi

se guardavano in alto –

e cosi ti parevo piu bella.

O velo

tu – della mia giovinezza,

mia veste chiara,

verita svanita –

o nodo

lucente – di tutta una vita

che fu sognata – forse –

oh, per averti sognata,

mia vita cara,

benedico i giorni che restano –

il ramo morto di tutti i giorni che restano,

che servono

per piangere te.

1933

Rugăciune – Pregheira

Doamne,
Tu auzi că mai mult nu am voce
să mă pot bucura de cântul tău tainic.

Doamne, tu vezi că mai mult nu am ochi
pentru ale tale ceruri toate,
pentru mângâietorii tăi nori.

Doamne,
pentru toate lacrimile,
dă-mi o licărire de-a Ta
ca să pot s-o iau de la capăt.

Căci, Doamne,
tu știi că într-un timp depărtat
inima mea era toată un lac,
un imens lac,
oglindă a Ta.

Dar apa toată mi-a fost băută,
o, Doamne,
și acum în inimă
am o peșteră goală,
oarbă de Tine.

Doamne,
pentru cât am plâns
dă-mi un strop de la Tine
ca s-o pot lua de la capăt.
___________________________

Signore,
tu lo senti ch’io non ho voce
piu per ridere il tuo canto segreto.

Signore,
tu lo vedi ch’io non ho occhi
piu per i tuoi cieli,
per le nuvole tue consolatrici .

Signore,
per tutto il mio pianto,
ridammi una stilla di Te
ch’io riviva.

Perche tu sai,
Signore,
che in un tempo lontano
anch’io tenni nel cuore
tutto un lago,
un gran lago,
specchio di Te.

Ma tutta l’acqua mi fu bevuta,
o Iddio,
ed ora dentro il cuore
ho una caverna vuota,
cieca di Te.

Signore,
per tutto il mio pianto,
ridammi una stilla di Te,
ch’io riviva.

1931

Noiembrie – Novembre

Și apoi – de s-o întâmpla să plec –

va rămâne ceva

din mine

în lumea mea –

va rămâne o fărâmă de linişte

în mijlocul vocilor –

o uşoară adiere de alb

în a azurului inimă –

Iar într-o noapte de noiembrie

o fetiță firavă

la colțul străzii

crizanteme va vinde

multe

și fi-vor stelele

înghețate, verzi, depărtate –

Cineva va plânge

cine-o ști pe unde – cine-o ști pe unde –

Cineva va dori crizanteme

pentru mine

în lume

când va fi ca fără întoarcere

să mă duc.

E poi – se accadrà ch’io me ne vada –

resterà qualchecosa

di me

nel mio mondo –

resterà un’esile scìa di silenzio

in mezzo alle voci –

un tenue fiato di bianco

in cuore all’azzurro –

Ed una sera di novembre

una bambina gracile

all’angolo d’una strada

venderà tanti crisantemi

e ci saranno le stelle

gelide verdi remote –

Qualcuno piangerà

chissà dove – chissà dove –

Qualcuno cercherà i crisantemi

per me

nel mondo

quando accadrà che senza ritorno

io me ne debba andare.

1930

Largo – Largo

O, lasă-mă, lasă-mă a fi

ceva al nimănui

pe cărările-acelea vechi

unde seara se-afundă –

O, lasă-mă să mă pierd

umbră în umbră –

ochii

două cupe-înălțate

spre lumina din urmă –

Și nu mă-întreba –

nu mă-întreba

ce vreau

și ce sunt

dacă pentru mine în mulțime e golul

iar în gol arcana fantasmelor – și

nu căuta – nu căuta

ce caut eu

când paloarea de moarte a cerului

luminează ușa bisericii

și mă împinge să intru –

Nu mă întreba de mă rog

și la cine mă rog

și pentru ce mă rog –

Intru doar

ca să-mi trag sufletul

și să stau în tăcerea

unde vorbesc lucruri surori –

Apoi un singur lucru să fiu-

nimic din nimic

ce pe-ale lumii sale vechi căi se duce –

cu ochii – două cupe-înălțate

spre cea din urmă lumină –

O lasciate lasciate che io sia

una cosa di nessuno

per queste vecchie strade

in cui la sera affonda –

O lasciate lasciate ch’io mi perda

ombra nell’ombra –

gli occhi

due coppe alzate

verso l’ultima luce –

E non chiedetemi – non chiedetemi

quello che voglio

e quello che sono

se per me nella folla è il vuoto

e nel vuoto l’arcana folla

dei miei fantasmi –

e non cercate – non cercate

quello ch’io cerco

se l’estremo pallore del cielo

m’illumina la porta di una chiesa

e mi sospinge a entrare –

Non domandatemi se prego

e chi prego

e perché prego –

Io entro soltanto

per avere un po’ di tregua

e una panca e il silenzio

in cui parlino le cose sorelle –

Poi ch’io sono una cosa –

una cosa di nessuno

che va per le vecchie vie del suo mondo –

gli occhi

due coppe alzate

verso l’ultima luce –

1930

Ușa care se închide – La porta che si chiude

Tu vezi, sora mea: obosită-s,

obosită, ruptă, lovită,

ca un stâlp de poartă îngustă

la capătul unei curți imense;

ca un stâlp vechi

care toată viața-i

a fost opreliște

în calea fugii de nestăvilit

a unei mulțimi închise.

Oh, cuvintele-ostatice

ce bat ce bat

mânioase

la ușa sufletului

şi ușa sufletului

palmă cu palmă

fără de milă

se închide!

Şi în fiece zi, spărtura se strânge

și în fiece zi, asaltul mai dur.

Şi în ultima zi

– știu –

în ultima zi

când doar o singură rază

de lumină

va ploua din lucarna de sus

în întuneric,

atunci va fi monstruosul val,

teribilul strigăt,

strigătul morții cuvintelor nenăscute,

către-al soarelui ultim vis.

Şi apoi,

în spatele ușii pentru totdeauna închise,

va fi noaptea întreagă,

răcoarea, tăcerea.

Şi-apoi,

cu buzele strânse,

cu ochii deschiși

în hățișurile de umbră

-ale cerului

– tu o știi –

fi-va

pacea.

Tu lo vedi, sorella: io sono stanca,

stanca, logora, scossa,

come il pilastro d’un cancello angusto

al limitare d’un immenso cortile;

come un vecchio pilastro

che per tutta la vita

sia stato diga all’irruente fuga

d’una folla rinchiusa.

Oh, le parole prigioniere

che battono battono

furiosamente

alla porta dell’anima

e la porta dell’anima

che palmo a palmo

spietatamente

si chiude!

Ed ogni giorno il varco si stringe

ed ogni giorno l’assalto e piu duro.

E l’ultimo giorno

– io lo so –

l’ultimo giorno

quando un’unica lama di luce

piovera dall’estremo spiraglio

dentro la tenebra,

allora sara l’onda mostruosa,

l’urlo tremendo,

l’urlo mortale delle parole non nate

verso l’ultimo sogno di sole.

E poi,

dietro la porta per sempre chiusa,

sara la notte intera,

la frescura, il silenzio.

E poi,

con le labbra serrate, con gli occhi aperti

sull’arcano cielo dell’ombra,

sara

– tu lo sai –

la pace.

1931

Țipăt – Grido

Fără Dumnezeu

fără mormânt

nimic sigur să n-ai ci

doar lucruri vii care scapă –

să fii fără ieri

fără mâine să fii

să te pierzi în nimic

– ajutor –

pentru nenorocirea

fără sfârșit –

Non avere un Dio

non avere una tomba

non avere nulla di fermo

ma solo cose vive che sfuggono –

essere senza ieri

essere senza domani

ed acciecarsi nel nulla –

– aiuto –

per la miseria

che non ha fine –

1932

Mesaj – Messsaggio

Iar tu, stea înaltă a nopții,

străluci-vei din nou

când pe străzi

sufletul întristat al câinilor strigă.

S-or înălța câmpii de iarbă subțire

să te învelească:

dar în întunericul meu cucerit

vei străluci, foc alb,

vorbind celor vii

despre a mea moarte.

E tu, stella acuta notturna

splendi ancora

se per il solco delle strade

grida la triste anima dei cani.

Sorgeranno colline d’erba magra

a coprirti:

ma nel mio buio conquistato

brillerai, fuoco bianco,

parlando ai vivi della mia morte.

1937

Să eșuezi – Naufraghi

Să eșuezi pe stânci

își povestește sieși

oricine – povestea casei iubite

pierdute,

dacă pe sine se-ascultă

strigând

în plânsul pustiu

al mării –

Trist loc părăsit, sufletul

se înconjoară de gardul viu

al dragostei:

a muri

înseamnă

să te acoperi cu spinii

care-au crescut în noi.

Nàufraghi sugli scogli

ognuno narra

a sé solo – la storia di una dolce casa

perduta,

sé solo ascolta

parlare forte

sul deserto pianto

del mare –

Triste orto abbandonato l’anima

si cinge di selvagge siepi

di amori:

morire è questo

ricoprirsi di rovi

nati in noi.

1937

,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

Visate voci – Voci sognate

Voce pierdută, tu nu vei avea un mâine.
Stele zgâriate străluciră în noapte
în împletiri de cuvinte. Arse lumea
în incendii străvechi și-n uragane.
Tremurară în zori până mai ieri
focurile sacre ale vegherii. Rămâne
o cenușă amară. Iar cu o altă pâine
niciodată viața nu te-o hrăni.
Magi, păstori, marinari. Pontoane
de versuri ieșite din apele serii,
culmi aurii de păduri, drumuri,
voci visate, gene, proaspeți obraji
ca dealurile de trifoi, saltul
de pe urmă-al delfinului unde unda
dispare …
––––––––––––––
Voce perduta non avrai domani.
Stelle graffite arsero notturne
in trecce di parole. Arse il mondo
d’antichissimi incendi e d’uragani.
Tremavano nell’alba ancora ieri
i sacri fuochi di vigilia. Resta
una cenere amara. E d’altro pane
mai piu la vita ormai ti nutrira.
Magi, pastori, marinai. Pontili
d’esili versi all’acqua della sera,
chiome dorate come boschi, corse,
voci sognate, ciglia, guance fresche
come colline di trifoglio, salto
ultimo dei delfini dove l’onda
se ne muore…

1936

––––––––––––––––-

Bucuria – La gioia

Cu ochii închiși întrebam
– ce o să fie
mâine Păpușa?
-Așa te-am făcut să-mi zici
surâzând din nou cuvintele dulci
-soție,
mamă –
Basm
din vremea iubirii –
adânc izvor – viața
împlinită –
bucurie puternică-n inimă
ca un cuțit în pâine.
______________________________

Domandavo a occhi chiusi
– che cosa
sara domani la Pupa? –
Cosi ti facevo ridire
in un sorriso le dolci parole
– la sposa,
la mamma –
Fiaba
del tempo d’amore –
profondo sorso – vita
compiuta –
gioia ferma nel cuore
come un coltello nel pane.

1932

–––––––––––––––-

Reîntregire – Ricongiungimento

De-aş înțelege
ce vrea să spună –
să nu te mai văd –

cred că viaţa-mi
aici – s-ar termina.

Dar pentru mine
pământul este doar placa ce-o trec

cealălaltă
cea pe care treci tu:

restul
e aer

unde – biete plute – navigăm noi
spre a ne întâlni.

Aşa că pe cerul limpede
uneori apar nouri mici

fire de lână
ori fulgi – departe –

cine-ar privi acolo în câteva clipe
un singur nor ar vedea
depărtându-se.
_______________________________

Se io capissi
quel che vuole dire
− non vederti piú −

credo che la mia vita
qui − finirebbe.

Ma per me la terra
è soltanto la zolla che calpesto

e l’altra
che calpesti tu:

il resto
è aria

in cui − zattere sciolte − navighiamo
a incontrarci.

Nel cielo limpido infatti
sorgono a volte piccole nubi

fili di lana
o piume − distanti −

e chi guarda di lí a pochi istanti
vede una nuvola sola
che si allontana.

1933

………………………………………………..

Refugiu – Refugio

Negură.
Și bufnet de pietre-n
canale.
Vocile apei
în noapte jos pe zăpadă.

M-acoperi cu o pătură
pe salteaua de paie:
mâinile tale puternice
ușor mi-o înfășoară pe umeri,
ca să nu mă ia
frigul.

Mă gândesc
la taina cea mare trăind
în tine, la gestul tău lent;
la rostul
acestei frății omenești
tăcute, între stâncile uriașe
ale munților.

Și poate-s mai multe stele
și tainice nepătrunse căi
între noi, în liniștea
ce toate cerurile le destinde
mai presus de neguri
______________________________

Nebbie.
E il tonfo dei sassi
dentro i canali.
Voci d’acqua
giu dai nevai nella notte.

Tu stendi una coperta per me
sul pagliericcio:
con le tue mani dure
me l’avvolgi alle spalle, lievemente,
che non mi prenda
il freddo.

Io penso
al grande mistero che vive
in te, oltre il tuo piano gesto;
al senso
di questa nostra fratellanza umana
senza parole, tra le immense rocce
dei monti.

E forse ci sono piu stelle
e segreti e insondabili vie
tra noi, nel silenzio,
che in tutto il cielo disteso
al di la della nebbia

1934

…………………………………..

Străfulgerări – Lampi

În seara asta un cer tremurând
bolnav de nori negri
străpunge cu fulgere vii
insomniaca-mi dorință
și-o face dură strălucitoare
ca o lamă de oțel.
_________________________

Stanotte un sussultante cielo
malato di nuvole nere
acuisce a sprazzi vividi
il mio desiderio insonne
e lo fa duro e lucente
come una lama d’acciaio.

1929

………………………………………

Cu mâinile pe rană  –  Le mani sulle piaghe

lui A.M.C.

Iar când fi-va ca tu să pleci, frate,
am să urmăresc drumul alb
înfundat în negură.
Apa va curge zbătându-se ca o aripă
neagră și obosită: din jos dinspre ziduri vechi,
un strigăt de verde și stacojiu,
viță, iederă, măzăriche.
Va fi atâta liniște acolo:
liniștea așteptării.
mi-oi înmuia atunci glasul,
pașii mi i-oi face ușori:
o să intru la cei de soartă bătuți
ca un copil care, visând, pășește în paradis
în paradis, acolo unde totul e alb.
Chipuri nu vor mai fi, nici păr,
nici vârstă, nici nume: va fi doar o
nesfârșită, mistuitoare candoare.
Dar, din candoare, mii de urlete-însângerate
s-or înălța: oh, mâini
livide, uitate pe pături;
mâini mișcate ca ghearele
deasupra deschiselor rane
să le zgârie cu unghiile ori să le rupă;
mâini care au în ele întreaga durere
și tot misterul ființei;
într-o zi mi-oi așeza ușor mâinile
deasupra voastră. Și acolo, unde
liniștea e așteptare a morții ori a mântuirii,
liniștea și credința vor veșmânta
existența mea goală.
Frate al meu, răsuflarea-mi fi-va ușoară,
sufletu-mi va pluti luminos și sigur
deasupra cumplitului rău omenesc:
la marginea tuturor rănilor
eu ți-oi opri sângele,
printre genele tuturor chinuiților
eu ți-oi usca lacrimile.
_______________________________

ad A.M.C.

E quando tu te ne sarai andato,
fratello, io seguiro la bianca strada
ovattata di nebbia.
L’acqua andra remigando come un’ala
languida e nera: giu dai vecchi muri,
qualche grido di verde e di scarlatto,
vite, edera, veccia.
Tanto silenzio ci sara, li presso:
un silenzio d’attesa.
Allora faro lieve la mia voce,
faro lievi i miei passi:
m’inoltrero nel luogo dei malati
come il bimbo che entra in un suo sogno
di paradiso, dove tutto e bianco.
Non ci saran piu volti, né capelli,
né eta, né nomi: ci sara un candore
infinito, vorace.
Ma, dal candore, mille urli rossastri
si leveranno: oh, mani
livide, abbandonate sulle coltri;
mani che vi portate come artigli
sopra le piaghe aperte
per difenderle a unghiate o per squarciarle;
mani che avete in voi tutto il dolore
e il mistero dell’essere;
io faro lievi, un giorno, le mie mani
sopra di voi. E la dove il silenzio
e un’attesa di morte o di salvezza,
il silenzio e la fede vestiranno
la mia esistenza nuda.
Fratello, io faro lieve il mio respiro,
l’anima mia faro lieve e sicura
sopra il gran male umano:
dentro i labbri di tutte le ferite
io stagnero il tuo sangue,
fra le ciglia di ognuno che si strazia
asciugero il tuo pianto.

1934

……………………………………………….

Coborârea – La discesa

Deja, pe coaste, au înflorit din nou
tufele de măceș-ale amurgului.
Departe-i acum cabana uitată
printre rododendroni. Vântul nu mai geme
prin văi, mușcându-mi din ceafă.
De printre pini tăcut se-împrăștie seara.
Dafini și brazi, cu vârfurile,
fură întâia întunecare a cerului;
cu ramurile aplecate, o însoțesc
pân’ la pământ: acolo, blând, o împrăștie
și învinețesc mușchiul și afinele,
albastresc pietrele de pe cărare.

În amintirea-mi obosită și disperată,
tu te fărâmi în tăcere și umbră.

________________________________

Gia, sulle crode, sono rifioriti
i perenni rosai crepuscolari.
Lontana, ormai, la malga abbandonata
fra i rododendri. Il vento delle gole
non geme piu, mordendoci la nuca.
Sale l’umida calma del pineto.
I larici e gli abeti, con la vetta,
ruban la prima oscurita, su in cielo;
con le ricurve frange, l’accompagnano
fin presso a terra: li, piano, la versano
a fare viola il muschio ed i mirtilli,
a fare azzurri i sassi del sentiero.

Nel mio ricordo stanco, disperato,
tu ti frantumi d’ombra e di silenzio.

1929

…………………………………………………………

Terrasă la Pincio – Terrazza al Pincio

De pe străzi, dinspre apă, spre luminiș
se revarsă-un parfum amar de-oleandru.
Roma, imensă, dispare încet încet
sub al clopotelor dangăt. Nici un chip,
nici un glas, nici un gest, în mine:
doar sufletul tău, doar iubirea-mi,
mai albă chiar decât puritatea ta. Nu peste mult,
pe cerul nestăvilit de-așteptare,
vor irumpe, ca un torent, stelele.
–––––––––––––––––
Dai viali, a fiotti, corre sullo spiazzo
una fragranza amara d’oleandri.
Roma, immensa, s’abbuia a poco a poco,
sfiorata di rintocchi. Non un volto,
né una voce, né un gesto, afferro intorno:
solo l’anima tua, solo il mio amore,
sbiancato dalla tua purezza. In breve,
nel cielo smorto di sfrenata attesa,
prorompera un rimescolio di stelle.

1929

………………………………………

Cânt resemnat  –  Canto rassegnato
Vino, prietene blând: un drum
greoi și alb vom urma până ce
toată valea s-o face albastră.
Vino: mi-e-așa de dulce să merg
alături de tine, chiar de nu mă iubești.
E-atât de mult verde în jur, așa o mireasmă
de cimbru, și-așa de curat e aici
aerul munților sub cerul de aur:
e-aproape ca și cum și tu m-ai iubi.
Vom ajunge jos la podul acela
ridicat peste vuietul apei: acolo tu
o să-ți urmezi mai departe drumul.
Eu voi rămâne pe mal, printre-arbuștii
unde apa n-ajunge, pe lângă pietrele
curate, rotunde, ca spinările
unei turme culcate. Lacrimi îmi vor sticli
în ochi și, ca niște nepotrivite lentile,
vor oglindi și vor face mai mari stelele.
______________________________

Vieni, mio dolce amico: sulla bianca
e soda strada noi seguiteremo
finché tutta la valle s’inazzurri.
Vieni: e tanto soave camminare
a te d’accanto, anche se tu non m’ami.
C’e tanto verde, intorno, tanto odore
di timo c’e, e sono cosi ariose,
nell’indorato cielo, le montagne:
e quasi come se anche tu mi amassi.
Arriveremo giu, fino a quel ponte
sorretto dallo scroscio del torrente:
la tu continuerai pel tuo cammino.
Io restero sul greto, fra i cespugli,
dove l’acqua non giunge, fra le pietre
chiare, rotonde, immote, come dorsi
di una gregge accosciata. Col mio pianto
vitreo, pari a lente che non pecca,
io specchiero e raddoppiero le stelle

1929

…………………………………………………..

Dantela mestecenilor – Trine di betulla

Dantela mestecenilor
în vale
gânduri –
dar ieri
când eram singuri
pe muntele gol –
tăietura
semețelor stânci
era – pe cer –
desenul puterilor mele.
Și nu-mi vorbi de ruină
tu, inimă, –
cât timp colțul negru al stâncii
străpunge azurul
și-o funie-mi strânge sufletul
alb
ca oasele șoimului
care pe turnul cel mai înalt
și-a dorit regal
moartea.
_____________________________

Trine di betulla
nella valle
i pensieri –
ma ieri
quando soli erravamo
sulla nuda montagna –
il taglio
delle rupi piu eccelse
era il disegno
della mia forza – in cielo.
E non parlare di rovina
tu cuore –
fin che uno spigolo nero a strapiombo
spacchi l’azzurro
e una corda s’annodi all’anima
bianca
come le ossa del falco
che sul torrione piu alto
regalmente ha voluto
morire.

1933

………………………………………….

Reconciliere – Riconciliazione

Luna-i de sticlă și încă
ușoară, în vastul amurg.
De ce n-aș ieși
de aici? De ce n-aș duce
pe străzi, în jos, a mea
nostalgie de munții pierduți,
de ce n-aș schimba-o în dragoste
pentru lumea
pe care-o iubeam?
Deja prea mult suferă
de durerea mea
lucrurile: nu se poate trăi așa
la nesfârșit
dacă-n tăcere plâng
lucrurile pentru noi.
La noapte, la noapte,
când fețele oamenilor
doar pete de umbră vor fi și atât –
când casele
cu soarele sus
se vor hrăni din lumină –
mă voi regăsi
în lumea cea veche,
și strânsă
fi-va îmbrățișarea
cu mine a lucrurilor.
Vom recunoaște firele
ce-mi leagă ochii
de iluminații ochi ai drumurilor,
vom recunoaște pașii
unde sufletul-și revarsă
setea-i de căile
de deasupra beznei pământului –
Poate lucrurile
ne-or da iarăși iertarea –
poate făcând
un imens arc
deasupră-mi,
pergole de vise-or să steie
mâine
peste ziua mea solitară.
______________________________
La luna e vitrea e lieve
ancora, nel vasto tramonto.
Perché non uscire
di qui? Perché non portare
laggiu, nelle strade, la mia
nostalgia dei monti perduti,
tradurla in amore
pel mondo
che amai?
Gia troppo soffersero
del mio rancore
le cose: e vivere non si puo
a lungo
se silenziosamente piangono
le cose, su noi.
Stasera, stasera,
quando i volti degli uomini
saran macchie d’ombra e non piu –
quando le case
al sommo
sole vivranno di luce –
io trovero me stessa
nel vecchio mondo
e profondo
sara l’abbraccio
delle cose con me.
Riconteremo i fili
che legano i miei occhi
agli occhi illuminati delle vie,
riconteremo i passi
per cui l’anima versa
la sua sete di strade
sopra la buia terra –
Forse le cose
perdoneranno ancora –
forse, facendo
delle gran braccia arco
su me,
pergolati di sogni stenderanno
domani sovra il mio
solitario meriggio.

1933

………………………………………..

Moartea blondă – La morte bionda

Frumoasă … micuță … blondă … –
îmi spuneai tu – și o lumină
ce-și risipea pe strada în ceață
coroana ei palidă
răspundea plânsului din vorbele tale.

– Blondă … frumoasă … – și-n josul
porților, pe lângă grădinile palide,
se tânguiau pe sub pași
frunzele lui noiembrie,
ca niște nori desfăcuți pe pământ:
părea că nu tu erai femeia
plângând așa,
ci un îndepărtat
anotimp mort,
toamna și-al ei
mormânt

de aur…

– Micuță … frumoasă … – și tot ce
doarme sub vălul de ceață,
tot ce vorbește
cu vocea ascunselor lacrimi,
tot ce se știe
că e sortit să moară
era-între noi
cu tristețea-i
palidă …
______________________________

– Bella… piccola… bionda… –
dicevi tu – ed un lume
che discioglieva nella via nebbiosa
la sua chioma smorta
rispondeva
alle parole tue di pianto.

– Bionda… bella… – ed ai piedi
dei cancelli, lungo pallidi giardini,
stridevano nel passo
le foglie di novembre, chiare
in terra come nuvole cadute:
pareva che non una donna
tu piangessi così,
ma una lontana
stagione morta,
l’autunno ed il suo
sepolcro d’oro…

– Piccola… bella… – e ogni cosa
che dentro un velo di nebbie dorme,
ogni cosa che in voce
di chiuso pianto parla,
ogni cosa che sa
d’essere per morire
era fra noi
con la sua triste
biondezza…

1933

……………………………………………

Lacrimi-Lagrime

Știu că suntem făpturi toate
născute din neliniște veșnică: marea;
și că viața, când ne frânge și ne sfâșie
ființa, din adâncuri sleiește
o parte din sarea din care ne tragem.
_____________________________

So che forse noi siamo creature
nate tutte da un’ansia eterna: il mare;
e che la vita, quando fruga e strazia
l’essere nostro, spreme dal profondo
un po’ del sale da cui fummo tratte.

1929

……………………………………………

Adiere –Brezza

Mă regăsesc
în boarea ce urcă
totdeauna la prânz
și pe munte învolbură
frunze și ramuri.

De s-ar putea
la fel înălța
câte-un strop în fiece zi

gândurile-mi:
nicicând n-ai mai crede
că-s stinse dorințele
în inima mea.
__________________________

Mi ritrovo
nell’aria che si leva
puntuale al meriggio
e volge foglie e rami
alla montagna.

Potessero cosi
sollevarsi
i miei pensieri un poco ogni giorno:
non credessi mai
spenti gli aneliti
nel mio cuore.

1935

………………………………………..

 

 

 

 

Poezia-Poesia

 

 

Căci Poezia are rostul sublim
să ia toată durerea
ce-n suflet clocotește și izbucnește,
să o liniștească, să o topească
în calmul suprem al artei,
la fel cum râurile se revarsă
în cereasca întindere a mării.
______________________________

Perché la Poesia ha questo compito sublime
di prendere tutto il dolore
che ci spumeggia e ci rimbalza nell’anima
e di placarlo,di trasfigurarlo
nella suprema calma dell’arte,
cosi come sfociano i fiumi,
nella celeste vastita del mare.

1934

…………………………………………………..

Bucurie – Gioia

Splendoarea soarelui
te orbea ieri
dureros
ca o rană în pupilele orbilor.
Dar astăzi
splendoarea soarelui
nu-i destul de strălucitoare
pentru strălucirea ta:
în nesfârșirea lumii
doar această splendoare a ta
e adevărată.
______________________________

Lo splendore del sole
ti abbacinava ieri
dolendo
come la piaga
nelle pupille del cieco.
Ma oggi
lo splendore del sole
non e abbastanza lucente
per la lucentezza tua:
nell’infinito mondo non c e
che questo tuo splendore
vero.

1933

……………………………………..

Mâine – Domani

Dacă închid ochii spre-a mă gândi
la cum fi-va ziua de mâine,
văd un drum larg
ce urcă
din inima unui necunoscut oraș
spre copacii înalți
ai unei străvechi grădini.
Soare, un violent soare,

iar în jos
umbrele negre-ale pinilor
ce pătează azurul.
Se-agită în stradă
mulțimea necunoscuților:
dar nimeni nu mă privește,
nimeni nu vrea să știe
de mine,
de plânsul meu,
de tot plânsul
acela vărsat
când trebuit-a să plec
departe de țara-mi.
Dar astăzi umblu
fără a mai plânge
și nu-mi pasă, nu-mi pasă
că sufletu-mi nimic al său nu mai are,
nici măcar durerea:
astăzi viața întreagă
în palma mâinii pulsează,
îmi tremură în vârful degetelor
care vor strânge
cu nespusă iubire
mâna făpturii mele.
Copile, copilul meu nenăscut,
mama ta nu știe
ce chip o să ai,
dar mânuța ta simte
fiece venă
delicată
ca o floare mică ușoară -.
Mama azi vine
să te ia de la școală
(de câteva zile te duci acolo!
dimineața,
când rămâi singur
încă abia te ții să nu plângi);
mama azi vine
să te ia la plecare
iar acum ne întoarcem acasă împreună,
încet,
ca să nu-ți obosească
piciorușele.
Vezi, micuțule, o să urcăm
tot drumul acesta lung.
Când ajungem sus,
vom intra în grădina bătrână,
sub întunecații copaci ;
o să-l străbatem pe tot;
o să ieșim pe poarta cea joasă
la capătul ultimei străzi:
afară,
unde pajiștea începe,
e casa noastră.
Copile, când vom ajunge
la casa noastră,
după atâta urcuș,
am să te ridic de la pământ,
am să te-așez în brațele
celui ce-acolo așteaptă,
O să-i spun: Vezi,
vezi ce ți-am adus?
Și sufletul,
dăruindu-și ultimu-i dar,
o să rămână gol și sărac
ca un spic fără bob.
Dar tu, tu, făptură,
în mâinile mici vei purta,
floarea resemnării mele,
comoara oricarei ființe,
speranța în Bine.
__________________________

Se chiudo gli occhi a pensare
quale sara il mio domani,
vedo una larga strada
che sale
dal cuore d’una citta sconosciuta
verso gli alberi alti
d’un antico giardino.
Sole, sole violento
e in fondo
le ombrelle nere dei pini
che macchiano l’azzurro.
S’agita nella strada
una folla d’ignoti passanti:
ma nessuno mi guarda,
nessuno mi chiede
di me,
del mio pianto,
di tutto il pianto
che fu versato
quando dovetti lasciare
il mio paese lontano.
Oggi io cammino
senza piangere piu
e non m’importa, non m’importa
che l’anima non abbia nulla di suo,
nemmeno piu il dolore:
oggi tutta la vita
mi pulsa nel palmo d’una mano,
mi trema in cima alle dita
che serrano
teneramente
la manina della mia creatura.
Oh bimbo, bimbo mio non nato,
la tua mamma non sa
che viso avrai,
ma la tua manina la sente
per ogni sua vena
leggera
come un piccolo fiore senza peso.
La mamma oggi e venuta
a prenderti alla scuola
(da cosi pochi giorni ci vai!
ancora, la mattina,
quando resti la solo,
fai con la bocca un po’ di mestolino);
la mamma oggi e venuta
a prenderti all’uscita
ed ora si ritorna a casa insieme,
adagio,
per non stancare
le tue gambine corte.
Vedi, piccolo: bisogna che saliamo
tutta questa lunga strada.
Quando saremo in cima,
entreremo nel vecchio giardino,
sotto gli alberi neri neri;
lo traverseremo tutto;
usciremo dal piccolo cancello
in fondo all’ultimo viale:
fuori,
sul ciglio del primo prato,
c’e la nostra casa.
Bambino, quando saremo giunti
alla nostra casa,
dopo tanto salire,
io ti sollevero alto da terra,
ti mettero nelle braccia
di chi e lassu ad aspettare,
gli diro: Vedi,
vedi che cosa ti ho portato?
E l’anima,
donato il suo ultimo dono,
restera nuda e povera
come la spiga vuota.
Ma tu, tu, creatura,
nelle piccole mani porterai,
fiore della rinuncia mia,
tesoro di tutti gli umani,
una speranza di Bene.

1931

…………………………………….

Trezire în noapte – Risveglio notturno

Ivită din cine știe ce umbre,
abia îți dai seama
de greutatea ta
de căldura ta
iar noaptea nu are,
pentru zbuciumul tău,
decât răpăitul nebun
al ploii negre
țipătul în geam al vântului.
Dumnezeu unde era?
______________________________

Riemersa da chissa che ombre,
a pena ricuperi il senso
del tuo peso
del tuo calore
e la notte non ha,
per la tua fatica,
se non questo scroscio pazzo
di pioggia nera
e l’urlo del vento ai vetri.
Dov’era Dio?

1931

……………………………………………….

Floră alpină – Flora alpina

– lui A.M.C.-
Vreau să-ți dau acest nu mă uita.
Privește-l: e mare, e delicat. Pe foaia hârtiei,
o părăsită mână, ce pare fără de viață.
Apărut din crăpături de stâncă,
din grohotiș, la margine de prăpăstii,
albul îi vine din cea mai pură lumină.
Ia-l: e neatins și curat. Un astfel de dar
nu te poate răni, fiindcă inima mea
azi are culoare de gențiană.
_______________________________

ad A.M.C.

Ti vorrei dare questa stella alpina.
Guardala: e grande e morbida. Sul foglio,
pare un’esangue mano abbandonata.
Sbucata dalle crepe di una roccia,
o sui ghiaioni, o al ciglio di una gola,
la si sbiancava alla piu pura luce.
Prendila: e monda e intatta. Questo dono
non puo farti del male, perché il cuore
oggi ha il colore delle genzianelle.

1929

………………………………………..

Ecouri – Echi

Ecouri de cântece suie

peste pășuni înalte,

în cer

strălucește panglica coasei.

Dinspre îndepărtate zări vine o adiere,

cuvinte tainice scrie

pe iarbă:

le murmură florile

înfiorate-n corolele lor

ușoare.

Ecouri de cântece suie

peste pășuni înalte,

în cer

strălucește panglica coasei.
______________________________

Echi di canti vanno

sui pascoli alti,

treccie di falciatrici splendono

nel cielo.

Da lontani orizzonti viene il vento

e scrive parole segrete

su l’erba:

le rimormorano i fiori

tremando nelle lievi

corolle.

Echi di canti vanno

sui pascoli alti,

treccie di falciatrici splendono

nel cielo.

1935

…………………………………………

Amurg – Tramonto

E bine să te plimbi de-a lungul torentului:

nu-ți mai simți pașii, pare că nu mai

pășești înainte.

Din partea de sus a căii vezi valea,

crestele-i depărtate la marginile

câmpiei – palide stânci

pe maluri de râu – și îți spui

ce frumos, ce blând e pământul

când stăruitor își visează

amurgul

cu umbrele-nalte albastre-ale munților

în laturi – Pășești de-a lungul torentului:

cântecu-i larg acoperă

melancolia –
_______________________________

E bello camminare lungo il torrente:

non si sentono i passi, non sembra

di andare via.

Dall’alto del sentiero si vede la valle

e cime lontane ai margini

della pianura, come pallidi scogli

in riva a una rada – si pensa

com’e bella, com’e dolce la terra

quando s’attarda a sognare

il tuo tramonto

con lunghe ombre azzurre di monti

a lato – Si cammina lungo il torrente:

c’e un gran canto che assorda

la malinconia –

1933

………………………………………..

Coșmarul – L’incubo

Bunico, în noaptea asta
Am visat că muriseși.
Veniseră să te ia
din casa ta mică,
într-o dimineață de primăvară târzie.
Era în floare glicina
și era uriașă,
încât și terasa,
și balustrada,
și întregul acoperiș,
întreaga casă era inundată
și se revărsa,
peste toate ferestrele,
tivul mătăsos
al unui văl vioriu:
soarele-și înmuia printre flori
mâinile lui de aur,
căuta-n întuneric prin încăperi
cu degete violete de umbră.
Erai deja în cosciugul deschis:
alb,
enorm.
Părea că în toată casa
nu era decât
acea albă cutie imensă
și tot ce rămăsese
din lucrușoarele unei sărmane moarte,
date deoparte, strânse
între pereți și sicriu,
– tăcere tăcută de umbre -.
Te-au ridicat apoi,
parcă nu cântăreai nimic,
și te-au dus în tăcere
prin încăperile goale
care făceau semn
cu ochi triști
împăienjeniți de cearcăne.
Parcă nu cântăreai nimic:
dar în vârful scării
părea că-ntr-o grea apăsare
se schimbase
albul imens al sicriului.
I-am văzut pe cei care te purtau
erau patru bărbați
aplecați de efort,
sfârșiți, îndoindu-se acum
sub povara teribilă.
Nu trece, nu trece
un sicriu așa mare
pe-o așa de îngustă scară!
Oh, nu pleca, nu pleca!
Nu vezi câte ferestre
în pereții așa de înguști
și ciorchinii glicinei
revărsându-se peste ferestre
să vadă – să vadă …
Opriți-vă, oameni, opriți-vă!
Dacă marginea
lovește pereții,
întreaga casă se prăbușește
și ne inundă glicina!
Stați, oameni buni!
Nu vedeți că întreaga gingășie a lumii
se întinde în jurul pietrei,
nu vedeți
că întreaga durere a vieții
e mai tare ca Moartea?
Opriți-vă, oameni,
opriți-vă, opriți-vă!
____________________________

Nonna, stanotte
ho sognato ch’eri morta.
Venivamo a vederti portar via
dalla tua piccola casa,
in un mattino di tarda primavera.
La glicine era fiorita
e ingigantita cosi,
che non solo il terrazzo,
non solo la ringhiera,
ma tutto il tetto,
tutta la casa inondava
e ricadeva giu,
di la dai vetri d’ogni finestra,
come un lembo molle
di velo gridellino:
il sole tuffava nell’intrico
le sue mani dorate
e tentava, nelle stanze, la tenebra
con dita ombrate di viola.
Tu eri gia chiusa nella cassa:
una cassa chiara,
quasi bianca,
enorme.
Pareva che in tutta la casa
ci fosse soltanto
quella cassa bianca ed enorme
e tutto il resto
tutte le piccole cose tue di povera morta,
esiliate, costrette
fra le pareti e la bara,
come una muta frangia di ombre.
E poi qualcuno ti sollevava
come se non pesassi
e ti portava silenziosamente
attraverso le stanze deserte
che osavano l’ultimo cenno
coi tristi occhi
appannati di viola.
Come se non pesassi:
ma quando si fu in cima alla scala
parve che tutto in peso
si tramutasse
l’enorme biancore della bara.
E vidi che chi ti portava
erano quattro uomini
gonfi di sforzo,
esausti,
che ormai piegavano
sotto il carico atroce.
Non passa, non passa
una bara cosi grande
per una scala cosi angusta!
Oh non muovetevi, non muovetevi !
Non vedete quante finestre
in questi muri cosi stretti
e i grappoli della glicine
che s’affollano ai vetri
per vedere – per vedere…
Fermi, uomini, fermi !
Se uno spigolo
urta queste pareti,
tutta la casa crolla
e la glicine c’inonda !
Fermi, uomini!
Non vedete
che tutta la gracilita del mondo
si tende intorno al macigno,
non vedete
che tutta la poverta della vita
si strema contro la Morte ?
Fermi, uomini,
fermi, fermi, fermi !

1931

…………………………………………………..

Moartea – stelelor – Morte alle stelle

Munți – îngeri triști

care-n ceasul amurgului

plângeți fără de grai

după îngerul stelelor,

pierit

în norii cei negri –

arcane înflorite

în noaptea asta

s-or ivi în abis –

o – de-ar fi

în florile munților

mormântul

stelelor stinse.

_____________________________

Montagne – angeli tristi

che nell’ora del crepuscolo

mute piangete

l’angelo delle stelle, scomparso

tra nuvole oscure –

arcane fioriture

stanotte

nei baratri nasceranno –

oh, sia

nei fiori dei monti

il sepolcro

degli astri spenti.

il sepolcro
degli astri spenti.

1933

………………………………………………………….

Capriciu într-o noapte năvalnică – Capriccio di una notte burrascosa

Clopotele-mi dau măsura pașilor
urcușului în seara asta.
Noaptea ridică aburi din pajiști,
noaptea mormăie din adâncuri
de codri; noaptea cea neagră
invadată de vânt.
Pașii nu părăsesc ritmul
clopotelor, în seara asta:
clopote grele, încete, domoale
ca și urcușu-mi.
Neașteptat, departe, începe
să se tânguie-un clopot.
Mă-îndrept spre sfârșitul urcușului:
Mă grăbesc, ajung tocmai în vârf.
Tună. S-a stârnit furtună pe vârfuri.
Dragoste, noi ne-om duce-n înalturi,
acolo unde neguri reci fumegă, unde,
cu țipete, dau șoimii ocoluri domol.
Ne-om duce acolo unde n-au nume
stâncile, ci au fețe

albele fețe ale mormintelor.
Într-o noapte ca asta,
într-o noapte năvalnică.
între genunchi îți voi strânge capul,
ușor, ca să nu te rănești
de la oasele mele aspre.
Vei sta printre rododendroni.
Printre rododendronii în rouă. O să adormi.
Voi dormi și eu, dreaptă
precum dorm caii cei sănătoși, obosiți.
Ci s-o lăsa apoi ceața, rece și grea.
Zorii morți ne-or găsi.
Morți printre rododendroni.
Morți printre stâncile
cu chip de morminte.
Morți într-o noapte năvalnică.
Morți de dragoste.

______________________________

Le campane mi scandono il ritmo
della salita, stasera.
La notte vapora dai prati,
la notte gorgoglia dal folto
dei boschi; la nera
notte ragnata di vento.
I miei passi non lasciano il ritmo
delle campane, stasera:
campane fonde, faticose, lente
come il mio ascendere.
Improvvisa, lontana
una campana
squilla frequente.
Io sono al termine del mio salire:
m’affretto, giungo in cima all’altura.
Tuona. Sulle vette è tempesta.
Dolce mio bene, noi andremo in alto,
là dove fumano le nebbie fredde,
dove, stridendo, rotan lenti i falchi.
Andremo là dove non hanno nomi
le rocce ed hanno volti,
bianchi volti di tombe.
In una notte come questa,
in una notte di tempesta.
Io serrerò il tuo capo fra i ginocchi,
piano, che non ti faccian male
queste mie ossa dure.
Ti stenderai fra i rododendri.
Fra i rododendri stillanti. Dormirai.
Io pure dormirò, col capo eretto,
come i cavalli sani e stanchi.
Ma poi verrà la nebbia, fredda, greve.
Al mattino ci troveranno morti.
Morti fra i rododendri.
Morti fra le rocce
che hanno volti di tombe.
Morti in una notte di tempesta.
Morti d’amore.

1930
…………………………………………………………..

Câmpii – Pianura

Aș vrea în unele seri să mă urc
pe clopotele câmpiilor,
să văd suind norii mari și roz
spre orizont, domol,
ca niște munți țesuți

din raze.

Aș vrea să înțeleg din freamătul plopilor
pe unde se duce râul
pe unde curge văzduhul;
să știu de unde-o s-apară soarele
mâine
ce cale o să urmeze, după
linia lanului deja dat
în bob.

Aș vrea să ating cu degetele-mi
strigătul clopotelor, când ziua cade
și-un vânticel se ridică:
s-aud cum trece în bronz bătaia
nesfârșitelor depărtatelor zboruri.
______________________________

Certe sere vorrei salire
sui campanili della pianura,
veder le grandi nuvole rosa
lente sull’orizzonte
come montagne intessute
di raggi.

Vorrei capire dal cenno dei pioppi
dove passa il fiume
e quale aria trascina;
saper dire dove nascera il sole
domani
e quale via percorrera, segnata
sul riso gia imbiondito,
sui grani.

Vorrei toccare con le mia dita
l’orlo delle campane, quando cade il giorno
e si leva la brezza:
sentir passare nel bronzo il battito
di grandi voli lontani.

–

…………………………………………….

Nimicuri  – Inezie

Așa cum atunci când moare
un biet copil e nevoie
să ne gândim, cu toată jalea,
la ceea ce e necesar a face –
să ne-întâlnim apoi cu florarul
să trimită o pernă
și o frumoasă coroană-
– trandafiri albi, liliac, narcise,
tot ce se folosește
pentru cortegiul copilului –

Așa și eu azi îmi impun să încerc
să-ți trimit cele din urmă flori
ale câmpiilor mele într-un pachet
ori într-o cutie mică –
să nu pară a fi cumpărate
într-un magazin oarecare
să poți tu recunoaște
mâinile mele – în ele –
și – mai presus de toate –
să nu se usuce, cumva –

Așa că vezi – mă fărâm
pe mine însămi în atâtea biete
nimicuri
demne de milă
de n-o să se poată simți
în ele ultimul meu adio
pe care-l strânge în mâini
– dragostea mea pierdută –
_____________________________

Cosi – come di un povero bambino
Che quando e` morto bisogna
In mezzo al pianto pensare
aprender le misure della barra –
poi ci si mette d’accordo col fioraio
perche’ mandi il cuscino
e una bella corona-
-Rose bianchi, narcisi, serenelle
che cosa si usa mettere
sul carro di un bambino-

Cosi` – m’impegno oggi a cercare
come potrei inviarti
questi ultimi fiori dei miei prati
se in un involto oppure
in una piccola scatola –
in modo che non sembrino comprati
in un qualqunque negozio
in modo che tu possa riconoscere
le mie mani – su loro-
in modo che non debbano
– sopratutto – avvizzire –

Cosi` vedi – frantumo
me stessa in tante povere
inezie
pietose
se m’impediscono di sentire
che questo e` l’ultimo addio
ch’io reco sulle mani il mio
– amore morto –

1933

…………………………………………

Florile – I fiori

Nu-i nimeni aici,
nu e nimeni să vândă
flori
pe drumul ăsta nenorocit?

Vai, marea neagră
cerul livid
vântul ostil –
vai, cameliile de ieri
cameliile de ieri
camelii albe roșii voioase
din chilia de aur –
iluzia primăverii!

Cine-mi vinde astăzi o floare?
În inima mea sunt atâtea:
dar strânse
în grele buchete –
strivite
ucise.
Atâtea am încât sufletul
se sufocă, moare aproape
sub uriașa grămadă
neoferită.
Dar în adâncul negru al mării
e cheia inimii –
în adâncul negru al inimii
până spre noapte
florile mele zadarnice
or să rămână
încătușate –

Cine-mi vinde
o floare – o altă floare
nu din mine născută
ci dintr-o grădină adevărată
pe care s-o dau celui

ce mă așteaptă?

Nu-i nimeni aici,
Nu e nimeni să vândă
flori
pe drumul acesta trist?
_________________________________

Non c’è nessuno,
non c’è nessuno che vende
i fiori
per questa strada maledetta?

E questo mare nero
e questo cielo livido
e questo vento avverso –
oh, le camelie di ieri
le camelie di ieri
le camelie bianche rosse ridenti
nel chiostro d’oro –
oh, l’illusione primaverile!

Chi mi vende oggi un fiore?
Io ne ho tanti nel cuore:
ma serttati
in grevi mazzi –
ma calpesti –
ma uccisi.
Tanti ne ho che l’anima
soffoca e quasi muore
sotto l’enorme cumulo
inofferto.
Ma in fondo al nero mare
è la chiave del cuore –
in fondo al nero cuore
peserà
fino a sera
la mia inutile messe
prigioniera –

O chi mi vende
un fiore – un altro fiore
nato fuori di me
in un vero giardino
che io possa donarlo a chi mi attende?

Non c’è nessuno,
non c’è nessuno che vende
i fiori
per questo tristo cammino?

1933

…………………………………………

Certitudine – Certezza

Ești iarba și ești pământul,
ești rostul
celui care desculț străbate
ogorul arat.
Pentru tine mi-am pus șorțul roșu
și m-aplec acum pe fântâna tăcută
pierdută-n pântecul munților:
Știu că deodată
Amiaza va roi cu strigăte de
cinteze-
– revărsând fața ta
în oglinda senină, alături de-a mea.
______________________________

Tu sei l’erba e la terra, il senso
quando uno cammina a piedi scalzi
per un campo arato.
Per te annodavo il mio grembiule rosso
e ora piego a questa fontana
muta immersa in un grembo di monti:
so che a un tratto
– il mezzogiorno sciamera coi gridi
dei suoi fringuelli –
sgorghera il tuo volto
nello specchio sereno, accanto al mio.

1938

………………………………………….

Ca un arbor de umbră – Come albero d’ombra

Din cornișe de munți și de nori

ies mișcările serii.

Și-n noapte se arată

imensa mea umbră:

pe la genunchi țipăt dinspre clopotnițe,

înspre necunoscutele mări

se-ntind brațele mele negre.

_______________________________

Dalla cornice di monti e di nubi

esorbita il gesto serale.

E s’erige la notte

ombra mia immensa:

ai ginocchi il gridio dei campanili,

a ignoti mari

protese le mie braccia nere.

1936

…………………………..

Nocturnă – Notturno

Unduios răsună..
cântecul tău e-un arbore argintiu
în tăcerea cea neagră

Limpede-apare
de pe buzele tale –
al culmilor chip – în noapte

Mor notele tale
picături pierdute-n pământ –

Neguri peste abisuri
străbătute de vânt
sunetul stins îl suie
la ceruri-.
______________________________

Curva tu suoni..
ed il tuo canto è un albero d’argento
nel silenzio oscuro-

Limpido nasce
dal tuo labbro- il profilo
delle vette- nel buio-

Muoiono le tue note
come gocce assorbite dalla terra-

Le nebbie sopra gli abissi
percorse dal vento
sollevano il suono spento
nel cielo-.

1933

…………………………………..

Visare – Giacere

Azi blândă pierdere
înotând pe spate,
cu soarele-în față
– creierul-încins la roșu
prin pleoapele-închise -.
Seara, în pat, stând la fel așezată,
candoarea visării
bând,
cu ochi larg deschiși,
sufletul alb al nopții.
______________________________

Ora l’annientamento blando
di nuotare riversa,
col sole in viso
—il cervello penetrato di rosso
traverso le palpebre chiuse—.
Stasera, sopra il letto, nella stessa postura,
il candore trasognato
di bere,
con le pupille larghe,
l’anima bianca della notte.

1929

………………………………..

Căpriorul – Il daino

Sfios te-întorci tu, vânt matinal,
peste nisipul palid, printre ienuperi,
dinspre zorii ce cresc
peste lagune.

Ți se sperie răsuflarea
pe sub coamele pinilor.

Ochi uluiți ochi măriți
în căldura frunților albe
de după tufiș iscodesc
lumea.

Iar în zări te-înalți tu,
pe firave copite,
uluit
căprior al câmpiei.
______________________________

Sommesso torni, vento mattutino
lungo pallide sabbie, fra i ginepri,
dall’alba che si leva
sulle lagune.

E il tuo soffio si spaura
sotto gli archi dei pini.

Occhi pavidi, occhi larghi
nel tepore di bianche fronti
dietro alte siepi spiano
sul mondo.

E t’ergi all’orizzonte,
sui tuoi fragili zoccoli,
stupito
daino nella brughiera.

1935

…………………………………

Gând de bolnav – Pensiero di malato

Îți aduci sașiul
în camera mea
soarele te ajută ca să lucrezi
înflorindu-ți mâinile
cu petalele-i albe.
Mă gândesc că mâine
când încă o să fiu bolnavă
n-o să te mai ridici
să cobori în grădină
să-mi aduci din apa cea bună.
Seara, clopotele
or să-mi cotropească odaia goală,
or să se scoale prin colțuri
șiruri de fantome palide.
Când Noaptea va fi
stăpână
și-aproape de perna mea:
tu n-o să mai fii aici
ca s-o alungi
închizând obloanele
cu mâini binecuvântate de soare.
______________________________

Tu porti il tuo telaio
nella mia stanza
ed il sole t’aiuta a lavorare
fiorendoti le mani
dei suoi petali bianchi.
Io penso che domani
quando saro ancora malata
tu non t’alzerai piu
per scendere nel giardino
a prendermi la buona acqua.
A sera le campane
assedieranno la mia stanza vuota,
desteranno negli angoli
siepi pallide di fantasmi.
La Notte s’insediera
padrona
vicina al mio guanciale:
non ci sarai piu tu
a scacciarla
chiudendomi le imposte
con le tue mani benedette dal sole.

1933

……………………………………….

Rușinări – Rossori

E vremea întoarcerii. Seara
coboară blând în pântecul văii.
Pe sub arcadele goale ale castanilor
trece o boare tăcută și tremură,
pe sub frunzișul veșted din iarnă,
verdele crud al mugurilor
pe crengi temerare. Lucrurile,
devenite încă mai cenușii, par
a se strânge de tăcere răpite.
Cântarea și-o îndulcește
până și apa albă, venind de departe,
din înălțimi, și care azi dimineață
dezlănțuită-și striga
bucuria ei de-a scăpa
din ghiarele gheții.
E vremea întoarcerii. Țin
într-o mână, strâns, florile mele
și-n penumbra întunecată
cărarea mi-o regăsesc.
Astăzi e ziua îngerului.
Îngenunchiate, toate femeile, clătesc
de-a lungul șanțului hainele:
scaunele mutate, cu capul în jos,
împiedică pașii.
E-un aer de părăsire astăzi, pe câmpuri,
un aer de solemnă singurătate
întristând și mai mult tristețile orei.
Dar în fața porții
grădinii mele
grămada copiilor
mi-așteaptă întoarcerea.
Să mă privească,
să mă privească de-aproape,
să vadă cum e făcut
acel lucru curios care-s eu.
Mi-apar deodată în față,
mă privesc, direct,
și fără neliniște:
și simt dintr-o dată
că mie mi-e mult mai rușine de ei
decât lor de mine.
Rușine de buchețelul meu
de ghiocei atât de simpli
încât lor le pare urât,
rușine de pasul-mi,
de trupul meu, prea greu,
ce mie-mi pare ciudat …
Și, deodată,-aș dori să fiu ca ei,
micuță, sărmană și neștiută,
mai aproape de ei,
fără să trebuiască să spun
cuvântul binevoitor
ce sună greșit,
fără nevoia de-a le zâmbi
forțat
cu buze rigide …
M-ascund în spatele porții
ca-într-un de nepătruns adăpost.
Dar când trebui să întorc
cheia în poarta
și s-o închid
c-o mișcare greoaie,
am simțit că mor, am simțit că mor de rușine-n

fața ochilor lor rotunzi de vrăbii
ce mă privesc după gratii;
față cu suflețelele lor
de vrăbii libere, învățate
să intre, să iasă
printre spărturile
hambarelor vechi,
făr-a clinti vreodată
greoiul lanț ruginit …
______________________________

E l’ora di tornare. La sera
discende quieta in grembo alla valle.
Passa sotto le nude volte dei castani
una muta brezza e ne tremano
il morto fogliame dell’inverno,
il verde gracile che si rinnova
sulle prode scoperte. Le cose,
fatte piu grigie, sembrano raccogliersi
in un silenzio assorto.
Attutisce il suo canto
persino la bianca acqua, che scende
da lontano, dall’alto e che stamane
con tanta furia gridava
la sua gioia d’esser sfuggita
agli artigli del ghiaccio.
E l’ora di tornare. Compongo
in una mano, strettamente, i miei fiori
e nella penombra incupita
ripercorro il sentiero.
Oggi e il giorno dell’Angelo.
Nessuna donna, a ginocchi, risciacqua
lungo il fossato i suoi panni:
gli sgabelli spostati, capovolti
impediscono il passo.
C’e un’aria d’abbandono, oggi, pei campi,
un’aria di solitudine festiva
che fa piu triste la tristezza dell’ora.
Ma davanti al cancello
del mio giardino
un grappolo di bimbi
attende il mio ritorno.
Per guardarmi,
per guardarmi bene da vicino,
per vedere com’e fatta
questa cosa curiosa che son io.
Me li trovo davanti all’improvviso,
che mi fissano, dritti,
senza scomporsi:
e di colpo sento
che ho io di loro assai piu vergogna
che non essi di me.
Vergogna del mio mazzo
di bucaneve troppo semplici
che a loro paiono brutti,
vergogna del mio passo,
del mio corpo, troppo pesanti,
che a me sembrano goffi…
Ed ecco, vorrei essere come loro,
piccina, povera, oscura,
piu vicina alla loro piccolezza,
e non aver da dire
la paroletta benevola
che suona male,
non aver da sorridere
con le labbra dure
che si aprono male…
Mi rifugio dietro il cancello
come dietro una porta impenetrabile.
Ma quando devo infilare
la chiave nella toppa
e chiudere
con armeggio sgarbato,
mi sento morire, mi sento morire di vergogna
davanti ai loro occhi tondi di passeri
che mi guardano di la dalle sbarre;
davanti alle loro animette
di passeri liberi, avvezzi
ad entrare, ad uscire
dagli uscioni sgangherati
delle vecchie cascine,
senza smuovere mai
l’enorme catenaccio arrugginito…

1931

……………………………….

Despărțire – Commiato

S-au ridicat de furtună-nălțate
bucăți spulberate
deasupra zborului saniei:
apoi coborî
cu umbra calului
soarele roșu
peste spinările brazilor.
Atunci acorduri moi de chitară,
frânturi de coruri, deasupra crestelor,
alergară cu-amurgul
peste pustiu
la trap.
Seara
o ultimă mână roz –
o stâncă –
făcu un semn
încuviințând:
și palid
în aerul purpuriu se rugă stelelor.
Blând
în noapte mă duseră râuri.
_____________________________

Si levarono alate di tormenta
le crode
sul gran volo della slitta:
poi declino
con l’ombra del cavallo
il sole rosso
su dorsi di abeti.
Allora
accordi tenui di chitarra,
cori sommersi infranti, oltre le creste
corsero col tramonto
sul deserto
tinnulo trotto.
A sera
l’ultima mano rosea –
una pietra –
alta accennava
salutando:
e pallida
nell’aria viola pregava le stelle.
Lentamente
i fiumi a notte
mi portavano via.

1936

……………………………………………..

Drumeagul – Il sentiero

Să speri
pe când ziua de mâine se apropie
întreagă
și prea curând să uiți
chipul adevărat al speranței.
Drumuri visai pentru viață
și ți-a rămas doar

o cărare

strâmtă.
Și-o aminti
muntele tău într-o seară
că i-ai stat
copilă
în poala de iarbă;
și, de departe văzând
cum cauți umbra pierdutele umbre
ale lucrurilor tale îngropate,
te va chema cu bătrânu-i
dangăt al clopotelor.
Te-o aduce înapoi cărarea
de-a lungul văii,
prin scoica pajiștii – la zidul alb,
la poarta închisă.
Acolo-n grădină întinsă
când se întorc anotimpuri, ceruri
zăpezi și vânturi
primăvăratice,
veni-vor guri
de copii neștiuți
să murmure
peste singurătatea-ți.
______________________________

Sperare
mentre il domani intatto sconfina
e tosto
dimenticare il volto
delle speranze, nel tempo vero.
Viali sognavi per la vita
e un esile
sentiero ti rimane.
Una sera
la tua montagna si ricordera
di averti avuta
bambina
sul suo grembo d’erba;
e lontana vedendoti
a cercare
su perse rive le ombre
delle tue cose sepolte,
ti chiamera coi cenni
antichi – delle campane.
Il tuo sentiero ti ricondurra
lungo la valle,
per la conca prativa – al muro candido,
al cancello socchiuso.
Lassu, nel breve orto disteso
ai ritorni delle stagioni, ai cieli
della neve e dei venti
primaverili,
verranno bocche
di bambini sconosciuti
a cantare
sulla tua solitudine.

1935

…………………………………………

Focurile de St. Antonio – Fuochi di S. Antonio

Flăcările din seara numelui meu,
le simt cum ard pe țărmul
unei întunecatei mări –
și dinspre porturi răspândesc ruguri
la lucruri vechi,
la alge la bărci
naufragiate.
Și în mine nimic ce-ar putea
să fie ars,
însă fiece oră din viața-mi
rămasă
– cu apăsarea-i
de neclintit –
în inima stinsă a nopții
mă urmărește.
______________________________

Fiamme nella sera del mio nome
sento ardere in riva
a un mare oscuro –
e lungo i porti divampare roghi
di vecchie cose,
d’alghe e di barche
naufragate.
E in me nulla che possa
esser arso,
ma ogni ora di mia vita
ancora – con il suo peso indistruttibile
presente –
nel cuore spento della notte
mi segue.

1935

……………………………………………..

În lumina cea largă – Luci libere

E un soare alb care mângăie
femeile din bronzul statuilor.
Ai vrea să dispară casele, să te trezești
acolo unde care greoaie cară
bare de fier la țară –
acolo unde copii se dezlănțuie
în apă, în zori,
unde se prăbușesc plopii.
Noi, spre-a urmări dansul
unei orgi vechi
am alerga duși de vânt pe drumuri …
Cu inima goală
și cu zdrențele grele
ale bucuriei.

……………………..

E un sole bianco che intenerisce

sui monumenti le donne di bronzo.

Vorresti sparire alle case, destarti

ove trascinano lenti carri

sbarre di ferro verso la campagnaché

la pei fossi infuriano bambini

nell’acqua, all’aurora

e vi crollano immagini di pioppi.

Noi, per seguir la danza

di un vecchio organo

correremmo nel vento gli stradali…

A cuore scalzo

e con laceri pesi

di gioia.

1938

………………………………………………….

Vrajă – Incantesimi

Muchii nalte de gheață
se prăbușeau peste lume.
Aluneca
lină ușoară barca
pe lacuri de aur
și așa îmbrățișați ne îndreptam
către soare.
Timpul rămânea prins
în raze blonde firave.
Și se făcea frig;
și trist
creșteau vocile;
pe mal sfâșietor șuierau trestiile.
Animale albe
priveau din desiș
cum de-a lungul apei
soarele la apus
se ducea către umbră
eu liberă
singură
pentru totdeauna.

• _________________________

Alti orli ghiacciati
si disfecero al mondo.
Solcava
lenta e lieve la barca
laghi d’oro,
andando cosi noi nel sole
abbracciati.
Gracili reti bionde
imprigionavano l’ora.
E nacquero brividi;
crebbero
voci tristi;
a sponda il dilacerarsi delle canne.
Belve chiare
guardarono dal folto
a lungo
il tramonto nell’acqua,
andando cosi verso l’ombra
io libera
e sola per sempre.

1935

…………………………………….

Începutul morții – Inizio della morte

Când ți-am dăruit
imaginea mea de copil
te-ai bucurat: spuneai că era
ca și cum aș fi vrut
viața s-o iau de la capăt
să ți-o dau toată.
Acum nimic nu mai
scoate din umbră
plăpânda gingașa
făptură ce fu –
într-un scurt
răsărit – Păpușa copil:
nimeni nu se-apleacă acum
peste marginea
leagănului meu uitat –
Inimă –
tu ai pășit
pe drumul spre moarte.
_______________________________

Quando ti diedi
le mie immagini di bimba
mi fosti grato: dicevi che era
come se io volessi
ricominciare la vita
per donartela intera.
Ora nessuno piu
trae dall’ombra
la piccola lieve
persona che fu
in una breve
alba – la Pupa bambina:
ora nessuno si china
alla sponda
della mia culla obliata –
Anima –
e tu sei entrata
sulla strada del morire.

1933

………………………………………………

Dragostea apei – Amore dell’aqua

Dinspre vale, unde un lac
de soare tremură sub unda
clopotelor,
umbra fuge
și se adună
toată sub un copac
unde se-azvârle-n
șuvoi
Toată umbra toată răcoarea
lumii se strâng
sub fruntea fierbinte a
copilului
ce-și pune pe margine
sufletu-i oropsit
neștiind cum să-l scape
din argintiile brațe
ale vârtejului.
_______________________________

Dalla valle ch’e un lago
di sole agitato dall’onda
delle campane
fugge l’ombra
e si aduna
sotto un albero solo
dove il torrente
cade
Tutta l’ombra e la frescura del mondo
si serrano intorno
alla fronte accaldata
del bimbo
che sporto sul ciglio
l’anima abbandonata
svincolare non sa
dalle argentee braccia
della cascata.

1933

……………………………..

Cântecel – Canzonetta

Oricine-și are tristețea sa
și-o cumpără de unde vrea –
chiar și într-o prăvălie
săracă
printre cărți prăfuite
ce se dau la jumate de preț
cărți inutile
toți Tragicii greci dar dacă greacă nu știi
ai putea să-mi spui tu de ce
le-ai cumpărat?

Cărți inutile –
POEME PENTRU COPII
cu spiriduși
colorați
dar copii dacă n-ai
ai putea tu să-mi spui
de ce le-ai
cumpărat?

Dacă copii nicicând n-o să
ai
ai putea să-mi spui pentru cine
ți-ai risipit astfel
banii?

Oricine-și are tristețea sa
și-o cumpără de unde vrea –
cum vrea
chiar și
de-aici.
______________________________

Ciascuno la propria tristezza
se la compra dove vuole –
anche in una bottega nera
austera
tra libri impolverati
che si liquidano a prezzi dimezzati-
libri inutili-
tutti i Tragici Greci ma se il greco non lo sai
piu-
mi sai dire perché li hai
comprati?

Libri inutili-
POESIE PER I BAMBINI
coi fantoccini
colorati-
ma se non hai
bambini
tu
mi sai dire perché li hai
comprati?

Se non avrai dei bimbi mai
piu
mi sai dire per chi
li hai
sciupati
i tuoi soldi
cosi?

Ciascuno la propria tristezza
se la compra dove vuole –
come vuole –
anche
qui.

1933

………………………………………

Izvorul – La sorgente

La muntele tău

exilat de vânt

închis de-îngrădirile pietrelor

în vis te reîntorci:

reușești printre pietre să-ți pierzi greutatea.

Și tu te naști

vână albă în clipa albastră,

cântec gol întins

mai departe de norii

fără de grai.

Dar cade o rază – și te trezești:

pe pământ

moare în suspine viața ta trecătoare.

Apă de lac

acum te sperie vocea

reluată de vânt,

o soarbe încet

soarele

prin trestia tulburată.

_____________________________

La sorgente

Al tuo monte

che il vento esilia

dietro siepi di gemme chiuse

risali in sogno:

vinci a strappi il tuo peso tra le pietre.

E nasci

vena bianca nell’attimo d’azzurro,

nudo canto proteso

oltre le nubi

mute.

Ma cada un raggio – ed è risveglio:

in terra

muore a singulti la tua vita effimera.

Acqua di stagno

ti spaventa – ora – la voce

ridestata del vento,

lento ti beve

il sole

tra le canne sconvolte.

1935

Portul – Il porto

Eu vin dinspre mări depărtate
sunt o navă mânată
de valuri
de vânturi
ruginită de soare
plămadită de vifore

Eu vin dinspre mări depărtate
împovărată de lucruri nenumărate
desprinse
din fructe ciudate
vrăjite
de sete de rumen
zdrobite
sfârșite
lucioase brațele frânelor
și distruse antenele
sfâșiate pânzele
înmuiate corzile
putrezită
osia podurilor

eu sunt o navă
o navă ce poartă
în ea urma amurgurilor
toate brăzdate răbdate
eu sunt o navă ce caută
la toate țărmurile
un port.

Să rămână nava rănită
în cel dintâi port –
ce merită
dacă pe dâra
călătoriei sale
revine
valul epuizat?

O, inima știe bine
a-și găsi
urma
în toate undele!
O, inima știe bine
întoarcerea
la țărmul ei !

O, tu, țărm etern
tu, cuib,
ultimul din sufletul meu călător
– o, tu, pământ
tu acasă
tu, rădăcină adâncă
a căii mele pe ape
o, tu, liniștită
pedeapsă
a rătăcirii mele
O, primește-mă tu
la cheiul tău
tu, portule,
și-în tine fie căderea
oricărei moarte încărcături
în pântecele tău lăsarea
lentă a ancorei
în a ta inimă, visul
unei învăluite seri
când de vârstă prea mare
de oboseală prea mare
va eșua
în apele tale
tăcute
nava cea grea
sfărâmată.

________________________
Io vengo da mari lontani
io sono una nave sferzata
dai flutti
dai venti
corrosa dal sole
macerata
dagli uragani

io vengo da mari lontani
e carica d’innumeri cose
disfatte
di frutti strani
corrotti
di sete vermiglie
spaccate
stremate
le braccia lucenti dei mozzi
e sradicate le antenne
spente le vele
ammollite le corde
fracidi
gli assi dei ponti

io sono una nave
una nave che porta
in sé l’orma di tutti i tramonti
solcati sofferti
io sono una nave che cerca
per tutte le rive
un approdo.

Risogna la nave ferita
il primissimo porto –
che vale
se sopra la scia
del suo viaggio
ricade
l’ondata sfinita?

Oh, il cuore ben sa
la sua scia
ritrovare
dentro tutte le onde!
Oh, il cuore ben sa
ritornare
al suo lido!

O tu, lido eterno
tu, nido
ultimo della mia anima migrante –
o tu, terra
tu, patria
tu, radice profonda
del mio cammino sulle acque
o tu, quiete
della mia errabonda
pena
oh, accoglimi tu
fra i tuoi moli
tu, porto
e in te sia il cadere
d’ogni carico morto
nel tuo grembo il calare
lento dell’ancora
nel tuo cuore il sognare
di una sera velata
quando per troppa vecchiezza
per troppa stanchezza
naufraghera
nelle tue mute
acque
la greve nave
sfasciata.

1933

…………………………………………

Urma vântului – L’orma del vento

Către senin aleargă vântul nebun
în brațele sale de aer purtând
o tremurândă așteptare de pietre.
Aleargă sufletul la întâlnirea
unui miracol necunoscut
aducând în toate făpturile
o așteptare bogată și uluitoare.
Pașii se întorc pe străzi părăsite,
pentru un soare ce râde
ca în locurile îndepărtate,
pentru văzduhul care miroase
ca în pierdutele zile.
Vine din nou neliniștea unui timp
și siguranța
siguranța divină vine din nou:
O, ancoră, tu mă aștepți
în josul străzii,
la poarta cea veche
ascunsă sub neagra iederă!
din nou, din nou
îmi iei mâinile
și mi le săruți
și mă alinți stânjenel …
Se lovește vântul nebun și se rupe
de-o mulțime de nori.
Aerul pare să moară
fără răsuflu.
O, tu nu te întorci,
tu nu poți să te-întorci!
O altă durere
alt sânge
cheamă minunile!
Cade vântul nebun: se pierde-n
cenușa ceții seninul.
Fără de vise,
sufletul pare să moară.
Ceru-i acum o perlă
și cheamă, și cheamă,
în uriașul hău,
un surâs de la stele.
La poarta veche,
din negrele cruci ale iederei,
o floare și-a scos florile.
Pentru câțiva bănuți îmi cumpăr
un buchet subțire de frezii,
și ca să-mi mângâi sufletul
mi-ajunge gândul
că marele necunoscutul miracol
– chipu-mi de nepătruns
de așteptarea mea minunată –
se-închide-în gurile-acestea întinse,
mușcând cu buze de violete
din firul palid de soare;
în viețile fragede
în melancolia serii
pierdută pe-o urmă de vânt,
feciorelnic mă dau
primăverii mele.
__________________________

Corre incontro al sereno il folle vento
recando nelle aeree braccia
una tremante attesa di gemme.
Corre l’anima incontro
a un ignoto miracolo
recando in tutto l’essere
un’infinita, prodigiosa attesa.
Tornano i passi a strade abbandonate,
per un sole che ride
come in luoghi lontani,
per un’aria che odora
come in perduti giorni.
Torna l’ansia di un tempo
e la certezza
la divina certezza ritorna:
oh, tu ancora mi attendi
in fondo a questa via,
presso il vecchio cancello
mascherato d’edera nera!
ancora, ancora
tu mi prendi le mani
e me le baci
e mi chiami giaggiolo…
Urta il folle vento e si spezza
contro un cumulo greve di nubi.
L’aria sembra morire
senza respiro.
Oh, tu non torni,
tu non puoi tornare!
Ben altra pena,
ben altro sangue
chiama i miracoli!
Cade il folle vento: si perde
dietro le nebbie grigie il sereno.
L’anima sembra morire
senza piu sogni.
E il cielo e ormai tutto di perla
e chiama, chiama,
nel vuoto enorme,
un sorriso di stelle.
Presso il vecchio cancello,
contro le croci nere dell’edera,
una fioraia ha deposto i suoi fiori.
Per poche lire mi compro
un mazzo magro di fresie,
e a consolarmi l’anima
basta il pensiero
che il grande ignoto miracolo,
il volto arcano
della mia attesa prodigiosa,
si chiuda in queste bocche protese
che mordono con labbra di viola
qualche pallido filo di sole;
in queste tenui vite
che nella malinconia di una sera
calata sopra un’orma di vento,
fanciullescamente mi dono,
per la mia primavera.

1931

……………………………………………….

Lumină alba -Luce bianca

În zori am intrat
într-un mic cimitir.
Era într-un sat depărtat
la poala unui turn cenușiu
fără vreun dangăt
de clopote –
în timp ce ceața
mai arginta încă
stejarii întunecați,
arbuștii înalți,
și urzicile
violete –
În cimitirul mic
pietrele
spre răsărit
îndreptate
ca într-un surâs
alb
păreau chipuri de orbi
care aliniate-ar fi mers
către soare.
_______________________________

All’alba entrai
in un piccolo cimitero.
Fu in un paese lontano
ai piedi di una torre grigia
senza piu voce alcuna
di campane –
mentre ancora le nebbia
inargentava
le querce oscure,
le siepi alte,
l’erica
viola –
Nel piccolo cimitero
le pietre
volte all’Oriente
come in un riso
bianco
parevano visi di ciechi
che allineati marciassero
incontro al sole.

1933

……………………………………………………

Acostare – Approdo

Foșnet dulce de lemne
deasupra lacului
îngropat:
dispare
într-un vârtej de nea
dreaptă subțirea cărare.
În trecătoare
urcă vocea unui atac.
Pași repetați:
și, poate, și plânset rece de bivuac,
strigăt de viscole îngrozitoare;
jale de păsări,
sau gâfâit răgușit
de vulpi slabe ce trag a moarte –
Oare ne ducem la capătul lumii?
Iar când în alte haine
vom fi poposit după geamuri calde –
(sania mă va fi răpit
în clinchetul clopoțeilor,
o să am în spate
lumini chipuri cântece) –
umbra mea
va fi peste lac,
mărturie de neclintit
afară – a tristei
fantastice seri.
_______________________________

Fruscio sordo di legni
sovra il lago
sepolto:
ci scompare
alle spalle in un turbine di neve
la pista esile dritta.
Ora si leva
la voce di un attacco nel passo.
Stride ritmico:
e forse e freddo pianto di bivacchi,
grido di spaventevoli bufere;
o e lamento d’uccelli,
ansito roco
di volpi gracili vedute morire –
Non andiamo ai confini di una terra?
E quando in altre vesti
alle calde vetrate sostero –
(la slitta
m’avra rapita
nel giro dei suoi campanelli,
avro alle spalle
lampade volti canti) –
la mia ombra
sara sul lago,
pegno immoto di me
fuori – alla triste
favolosa sera.

1936

……………………………………….

Blestem – Maledizione

Nu lângă râuri limpezi
ci pe margini de șanțuri triste
am stat
să-ți bagi mâinile acolo
însemna să le pierzi în noroiul
gros de la fund –
Și verdele ulmilor
strălucea de căldură –
și erau proaspete florile
câmpului –
și alte flori înșelau
inima-mi
temerară.
Apa aceea mâloasă trecu
peste drum –
trecu mirosul acela rău
mai departe  de gingășia
răsuflărilor noastre –
nici n-am fi putut împiedica noi
acel blestem al pământului –
nici n-am fi putut înăbuși noi
dureroasa voce
ascunsă
– sunteți pierduți –
_______________________________
Non presso chiari fiumi
ma in riva a tristi fossati
sostammo
dove immerger le mani
era smarrirle
sotto la mota
pullulante dal fondo –
Ed il verde degli olmi
era lucente
nella calura –
erano freschi i fiori
di prato –
e d’altri fiori s’illudeva
strenuo
il cuore.
Ma quell’acqua fangosa traversava
la via –
quell’odore corrotto solcava
l’alito della nostra tenerezza
dolente –
né potevamo noi sventare
quella maledizione della terra –
né potevamo soffocare
la voce arcana
piangente
– siete perduti –

1933

…………………………………………

Străzile – Le strade

Sunt învățată
să colind pe străzi singură.
Atunci, toți copiii,
care n-au pâine destulă
strigă în mine,
se-învârt în juru-mi
cu părul lor palid
în seară
când întâile felinare se-aprind.
Atunci, pe praguri,
fapturi obosite se-opresc,
oameni cu priviri sărmane –
și pare cum că pământul
îi scoate din pântecu-i,
pare că și ei sunt pe cale să strige
cum strigă copiii
abia născuți.
Atunci, din clopotnițe, pierdute
în negură,
încet cad dangăte, caută
inima celor ce umblă singuri
ca niște frunze ușoare –
plutind către pântecul
întunecatului râu –
______________________________

Io sono avvezza
a camminare sola per le strade.
Allora tutti i bambini
che non hanno abbastanza pane
gridano dentro di me,
girano intorno
ai primi fanali che s’accendono
con i loro capelli pallidi
nella sera.
Allora sulle soglie
si fermano stanchi esseri,
uomini con occhi di poveri –
e pare che la terra
li espella dal suo grembo,
che anch’essi siano per gridare
come bambini che stanno
nascendo.
Allora dai campanili, perduti
nella foschia,
cadono lenti rintocchi, cercano
il cuore di chi va solo
come leggere foglie – in volo
verso il grembo
di un cupo fiume –

1934

……………………………………..

Armonica – L’armonica

Într-o poiană curată – dulce
tânguitoare armonică –
aș vrea să te-aud – cântând
pentru jocul copiilor
pe-o coastă de munte
când soarele sângerează-n amurg
și mă lasă fără răsuflet
în brațele cerului –
nu aici – pe drumul dur
unde despre nenorocire cânți
iar vocea ți-e ramură
luminoasă de iederă
ce zadarnic îmbrățișă
înaltele case potrivnice.
_________________________

In una radura – dolce
singhiozzante armonica –
vorrei udirti – a condurre
una danza di fanciulli
davanti a crode
che il tramonto dissangua e lascia esanimi
in braccio al cielo –
non qui – nella via dura
dove canti canzoni di miseria
e la tua voce e un tralcio
lucente d’edera
che abbraccia invano
le alte case nemiche.

1933

……………………………………………………..

Trezire în noapte – Risveglio notturno

Ivită din cine știe ce umbre,
abia îți dai seama
de greutatea ta
de căldura ta
iar noaptea nu are,
pentru zbuciumul tău,
decât răpăitul nebun
al ploii negre
țipătu-n geam al vântului.
Dumnezeu unde era?
______________________________

Riemersa da chissa che ombre,
a pena ricuperi il senso
del tuo peso
del tuo calore
e la notte non ha,
per la tua fatica,
se non questo scroscio pazzo
di pioggia nera
e l’urlo del vento ai vetri.
Dov’era Dio?

1931

………………………………………..

Radio – Radio

Privighetoare-n frunzișul înalt
în spatele ochiului roșu
cânt:
din negre grote de aer,
împânzind ecourile,
note
în cablul odăii
picură.
Într-un ropot stufos vorbim
despre lumini nevăzute,
despre viața
care se-înnoadă-n suspinele saxofonului,
iar apoi ochii deschide
retrezită
între două bătăi de palme.
Și iarăși cânt
privighetoare
în frunze înalte, din luna lui mai
a unui tărâm surghiunit:
o undă de voci
scăpată
din oceanele serii
din stânca tăcerii țâșnind.
______________________________

Usignolo in altissime fronde
dietro l’occhio rossastro
canto:
da buie grotte d’aria
aggrumandosi gli echi,
note
nel cavo della stanza
stillarono.
Uno scalpiccio folto ci parlo
d’invisibili lumi,
della vita
che s’annoda a singulti di sassofono,
poi gli occhi apre
ridesta
fra due battiti di palme.
E di nuovo canto
l’usignolo
in altissime fronde, dal Maggio
di paesi esiliati:
evasa un’onda
di voci
dagli oceani della sera
irruppe a questo scoglio di silenzio.

1935

………………………………

Pan –Pan

Îmi juca pe față o pată de soare

caldă  pe frunte,

mai era și o boare de vânt

printre frunzele-așa-depărtate.

Apoi veni

singur: – spuma acelor valuri de sânge

și o bătaie de clopot în beznă,

jos în beznă printre rotiri  teribile,

prin roșii lovituri de tăcere – la prăbușire.

Apoi

s-au prins din nou furnicile

-fire negre de viață în iarbă-

de păr,

și pe-al meu – pe-al tău chip asudat

un fluture bătea din aripi.

______________________________

Mi danzava una macchia di sole

tepida sulla fronte,

c’era ancora un frusciare di vento

tra foglie lontanissime.

Poi venne

solo: la schiuma di queste onde di sangue

e un martellio di campane nel buio,

giù nel buio per vortici intensi,

per rossi colpi di silenzio – allo schianto.

Dopo

riallacciavano le formiche

nere fila di vita tra l’erba

vicino ai capelli

e sul mio – sul tuo volto sudato

una farfalla batteva le ali.

1938

……………………………………

Singurătate II – Solitudine II

Deși mireasma frunzelor noi ți-a trezit
dorința de soare omenesc
iar amurgul seara n-a decolorat-o încă
pășești
pe căi pământești
– departe-s
tocitele cerului praguri-

în van cauți tu pe cei care pot
la ceasul acesta să ajungă
la inima ta –

e-adevărat și că nimeni
n-ar mai ajunge la a ta inimă
de nepătruns –

căreia i-a fost dat-
doar țipătul
alor ei
rândunele.
_______________________________

Benche l’odore delle foglie nuove ti desti
ad una voglia di umano sole
ed il tramonto non trascolorato ancora in sera
ti spinga
per vie di terra
– remote
le soglie spente del cielo –

tu cerchi invano chi possa
in quest’ora per un tuo voto giungere
presso il tuo cuore –

vero e che nessuno
piu giunge presso il tuo cuore
inaccessibile –

ch’esso e fatto solo –
dannato ai gridi
delle sue
rondini.

1933

………………………………………………

Mâna necunoscută – Mano ignota

Tu nu știi cât este de trist
să mă întorc pe cărarea asta
plină de mâl
cu haine
murdare
în seara neagră
în negura neagră –
să bâjbâi printre rododendronii
înrourați –
s-adulmec mirosul amar –
ca să nu cad, să m-agăț
de mâna pe care mi-o întinzi,
necunoscută
ca fața ta în beznă adâncită –
ca și numele tău uitat –
să mă îndrept către-un cort
prin ploaie
prin plânsetul ei –
să fi trebuit – să fi vrut
să dau la o parte
în noaptea cea mai neagră
singura mână soră –
să mă îndrept către-un mâine
închis de singurătate
în adâncul deșertului …
______________________________

Tu non sai come sia triste
tornare per questo sentiero
fangoso
con queste vesti
imbrattate –
nella sera nera
nella nebbia nera –
brancolare tra i rododendri
stillanti –
fiutarne l’odore amaro –
per non cadere aggrapparmi
a questa mano che mi porgi
ignota
come il tuo volto immerso nel buio –
come il tuo nome dimenticato –
andare verso una tenda
che la pioggia confina
in fondo al suo pianto –
aver dovuto – voluto
scostare
nella notte piu oscura
l’unica mano sorella –
andare verso un domani
che la solitudine chiude
in fondo al deserto…

1933

…………………………………………………

Rampa – La rampa

Vedeam o lună sus în înalturi
vărsată de dune de ceață
în limpezi lacuri
de aer.

Surâsul tău îmi cădea pe chipu-mi,
din înălțimi,
din fântâni răcoroase
în urne de piatră
curgând:

pe când la genunchi se strângea mireasma
tânără
a socilor

și se-adânceau în umbră
scări lungi
de țărână.
______________________________

Vidi un’altissima luna
per dune di nebbia versarsi
in limpidi laghi
d’aria.

E il tuo sorriso mi cadeva in volto,
dall’alto,
da fresche fontane
dentro urne di pietra
grondanti:

mentre ai ginocchi ci serrava l’alito
giovane
dei sambuchi

e profondavano nell’ombra
lunghe scale
di terra.

1935

……………………………………………………………..

Înălțimi – Altura

Se întindea glicina
blând
peste noi.

Ultima barcă
trecea peste lacul din fundul munților.

Purpurii petale
mi-ai adunat în poală
spre seară:
când s-a zbătut poarta
și s-a întunecat
drumul înapoi.
_____________________________

La glicine sfiori
lentamente
su noi.

E l’ultimo battello
attraversava il lago in fondo ai monti.

Petali viola
mi raccoglievi in grembo
a sera:
quando batté il cancello
e fu oscura
la via al ritorno.

1935

………………………………………….

Iarnă – Inverno

Gheața albăstrește cărările
ceața adoarme șanțurile
căldura încet pustiește
culorile cerului.
Noaptea coboară
nu s-a ivit nici o floare …
______________________________

Il ghiaccio inazzurra i sentieri
la nebbia addormenta i fossati
un lento tepore devasta
i colori del cielo.
Scende la notte
nessun fiore e nato….

–

…………………………………………..

Soare de octombrie – Sole d’ottobre

Ferigi înalte
și garoafe sălbatice
sub castani –
în timp ce vântul topește
unul după altul
butonii roșii și galbeni
ai hainei de frunze
a soarelui –

iar soarele-n acea
ardere
a albei sale
splendori
e ca un fraged trup
gol –
______________________________

Felci grandi
e garofani selvaggi
sotto i castani –
mentre il vento scioglie
l’un dopo l’altro
i nodi rossi e biondi
alla veste di foglie
del sole –

e il sole in quella
brucia
della sua bianca
bellezza
come un fragile corpo
nudo –

1933

Întoarcere-n seară – Ritorno vespertino

Necruțătoare clopotele
îngrămădiri sonore
lovesc capul stins al soarelui –
Soarele se-afundă – se-afundă –
Cădea soarele –
cădea după munte –
Una câte una trec rândunele
repezi reci tăceri plumburii –
se întorc poate
de la o întâlnire de dragoste –
un disperat rămas bun strâng în inimă –
pe negre aripi alunecă –
pe aripi întinse plutesc –
se tot duc – se pierd
în zări depărtate.
_____________________________

Inesorabili le campane
a mazzate sonore
percuotono il capo stanco del sole –
Il sole affonda – affonda –
Il sole e caduto –
e caduto dietro la montagna –
Passano le rondini ad una ad una
frettolose silenti plumbee –
tornano forse da un convegno d’amore –
serrano in cuore un disperato addio –
scivolano sulle nere ali –
scivolano sulle ali lunghe –
vanno – si perdono
fra tegoli lontani.

1933

Disperare – Disperazione

Eu sunt floarea
sub cine știe ce trunchi îngropată
care spre-a fi în viață
face copii
în întunecatul
pântece al pământului –
Eu sunt o floare rece –
înstrăinată
de orice-omenească milă sau rugăciune
iar aerul care mă încinge
e gol –
fără răsuflet –
umbrită
de chiparoșii morții –
oare cine-o să dea
florii,
îndureratului ei boboc ,
minunea puterii de-a sparge?

______________________________

Io sono il fiore
di chissa qual tronco sepolto
che per essere vivo
crea figli
su dall’oscuro
grembo della terra –
Io sono un fiore diaccio –
straniato
da ogni umana pieta o preghiera
e l’aria che mi cinge
e vuota –
senza respiro –
ombrata
da funerei cipressi –
O chi dara
al fiore,
alla sua corolla dolente,
la forza estrema di interrarsi?

1933

Reîntoarcere seara – Ritorno serale

S-ajung aici – o știi –
după orice fel de durere
e cu-adevărat
revenirea la cuib, găsirea
genunchiului mamei,
unde fruntea să-ți pui–

pe când în înalt stâncile,
din zările trandafirii-ale-amurgului
codrilor și caselor le citesc
slovele liniștitoare –

pe când aspru și obosit clopotele
întreabă tăcerile – despre tainele
nopții, despre ce dezvăluie
cimitirele, despre iarna
care s-apropie –

și tăcerea palidă
lărgindu-și brațele –
pe toate le strânge sub manta-i
și pe toate la pace
le înduplecă –
______________________________

Giungere qui – tu lo vedi –
dopo un qualunque dolore
è veramente
tornare al nido, trovare
le ginocchia materne,
appoggiarvi la fronte –

mentre le rocce, in alto,
sui grandi libri rosei del tramonto
leggono ai boschi e alle case
le parole della pace –

mentre le stanche campane discordi
interrogano il silenzio – sui misteri
della sera, dei cimiteri
dischiusi, dell’inverno
che si avvicina –

ed il silenzio allarga,
impallidendo, le braccia –
trae nel suo manto le cose
e persuade
la quiete –

–

……………….

Spaimă – Paura

Goală ca un ciot

în câmpia nopții

cu ochi de nebun sapi umbra

ca să numeri atacurile.

Brândușă înaltă cu petalele mov

de stafie

tremuri

sub apăsarea neagră

a cerurilor.

______________________________

Nuda come uno sterpo

nella piana notturna

con occhi di folle scavi l’ombra

per contare gli agguati.

Come un colchico lungo

con la tua corolla violacea di spettri

tremi

sotto il peso nero dei cieli.

1932

…………………………………..

Alpi – Alpe

Pe peretele avântat, am descoperit
un petec roșcat și-am crezut
că era sânge: erau licheni
moi și nevinovați. Dar am tremurat.
Totuși, o vălvătaie nebună
și-un adevăr orbitor ar fi
un zbor și un șoc și-o țâșnire roșie
de adevărat sânge. Da, minunat a muri,
când tinerețea noastră se-avântă
spre stâncă, înaltul spre-a cuceri.
Minunat a cădea, când nervi și carne,
înnebuniți de putere, vor să primească suflet;
când, dintr-un adânc de prăpastie,
cerul limpede pare o nepărtinitoare
mână ce binecuvântă, și vârfuri în jur,
aproape supuse unei dezlănțuiri tainice,
veghează nedezmințit. Pe vârfuri,
unde boarea ne-atinge și răsuflarea
vieților arcuite arse de puritate,
unde soarele e iubire devoratoare
și, în mijlocul stâncilor, fâlfâie norii
deasupra văilor, dezvăluind în hăuri,
cu reflexe de vis, gânditoarea
nuditate a pământului, acolo e minunat
a te prăbuși pe-o stâncă, acolo e o viață

strălucitoare, acolo moartea e vie, dacă nu minte
cel care spune că Dumnezeu nu e departe.

––––––––––––––––––

Sulla parete strapiombante, ho scorto

una chiazza rossastra ed ho creduto

che fosse sangue: erano licheni

piatti ed innocui. Ma io ne ho tremato.

Eppure, folle lampo di tripudio

e saettante verita sarebbero

un volo e un urto ed un vermiglio spruzzo

di vero sangue. Si, bello morire,

quando la nostra giovinezza arranca

su per la roccia, a conquistare l’alto.

Bello cadere, quando nervi e carne,

pazzi di forza, voglion farsi anima;

quando, dal fondo d’una fenditura,

il cielo terso pare un’imparziale

mano che benedica e i picchi, intorno,

quasi obbedienti a una consegna arcana,

vegliano irrigiditi. Sulle vette,

quando la brezza che ci sfiora e l’alito

di vite arcane riarse di purezza

ed il sole e un amore che consuma

e, a mezza rupe, migrano le nubi

sopra le valli, rivelando a squarci,

con riflessi di sogno, la pensosa

nudita della terra, allora bello

sopra un masso schiantarsi e luminosa,

certa vita la morte, se non mente

chi dice che qui Dio non e lontano.

1929

……………………………………………………

Suavitate –Soavita

Iar dacă umbli
prea mult timp singură
pe un drum minunat
s-ar putea
să ți se întâmple
ca dintr-o dată
să te trezești
la pământ întinsă,
în lacrimi scăldată,
căci există

o suavitate perfectă
ce te face să suferi cumplit
și să urli numele
tuturor lucrurilor
și ale celor pierduți.
_____________________________

E a chi tocchi
di camminare a lungo da solo
per una strada cosi bella,
capita magari
di trovarsi ad un tratto disteso
per terra tutto
in un pianto,
perché ci sono

soavita cosi perfette
che fanno orribilmente soffrire
e gridare
il nome
di tutte le cose
e le persone perdute.

–

………………………………..

Credință – Fede

Cum să fi putut, cum să fi putut, creatură,
să umbli singură
prin lunca aceea semănând cu o stepă
și să culegi urzica
și să socoți stelele
și să nu mori
de-ar fi fost adevărata ta patrie
cea depărtată de tine?
Cum să fi putut, cum să fi putut, creatură,
acestor pietre să smulgi
aceleași ierburi ce cresc
lângă casa ta
și să le iubești
dacă acest pământ n-ar fi fost
același cu cel purtat
de ochii tăi
prin lume?
Și cum puteai tu să fi dat
viață lucrurilor
de-ar fi fost patria ta în lucruri,
și nu în tine
patria oricărui lucru?
Cum să fi putut tu,
creatură,-a-ți crea
lumea ta în fiece clipa
și să visezi la o mai patrie mai adevărată,
dacă Dumnezeu nu crea în tine
lumea sa în fiece clipă,
țărâna sfântă
Patria?
______________________________

Come potresti, come potresti, creatura,
andartene da sola
per questo prato che somiglia a una steppa
e coglier l’erica
e contare le stelle
e non morire
se fosse la tua patria vera
quella che t’e lontana?
Come potresti, come potresti, creatura,
strappare a queste pietre
le stesse erbe che crescono
vicino alla tua casa
ed amarle
se questa terra non fosse
quella stessa, portata
dai tuoi occhi
pel mondo?
E come potresti donare
alle cose una vita
se fosse nelle cose la tua patria
e non in te
la patria d’ogni cosa?
Come potresti tu,
creatura, creare
ad ogni istante il tuo mondo
e sognare d’una patria piu vera
se Dio in te non creasse
ad ogni istante il Suo mondo,
il suolo sacro,
la Patria?

1931

…………………………………….

Stele căzătoare – Stelle cadenti

Câte!
încât te gândești
că vântul,
copilul
imens răsturnat pe spate,
din joacă le-aruncă dincolo
de leagănu-i cufundat între munți
în văi invizibile –

câte!
încât te gândești
la zborul neașteptat
al rândunicilor fulgerând,
prin fața
lentului zbor al lunii –

Fantastice stele – izvoare
de-aeriene fântâni –
fulgi aruncați peste lume
din flacăra unei aripi –

flori de migdal
culese-n
grădinile nesfârșite –
ale nopții

bucurii revărsate pe prag
de spații înalte –
pentru nunțile celestiale –

umbre de flăcări, ecouri
de melodii astrale
peste durerea
oamenilor –
______________________________
Quante! così da pensare
che il vento,
l’immenso
fanciullo supino,
le scagli per gioco oltre il ciglio
della sua culla affondata
di là dai monti,
nelle invisibili valli –

quante! così da pensare
a un improvviso migrare
di luminose rondini, in fuga
davanti al volo
lentissimo della luna –

Prodigiose stelle – zampilli
di aeree fontane –
piume scosse da un’ala
di fiamma – sui mondi –

fiori di mandorlo colti
negli orti
infiniti – che la notte disfoglia –

gioia effusa alla soglia
degli alti spazi – per celesti
sponsali –

ombre di faci ed echi
di canti astrali
sulla pena
degli uomini –

–

……………………………………..

Mozaicul din Messina – I musaici di Messina

Singură
în noaptea de ruină și spaimă
rămas-ai tu
Maria –
nevătămată în absida
catedralei tale –
aplecată peste prăbușirea teribilă
cu fiul înfășurat
în cereasca ta mantie –

Peste durerea și jalea
celor neuciși –
peste fumul și pulberea
distruselor case-ale oamenilor-
peste mugetul mării –
visai tu la
o altă dulce casă a ta
vegheată
de o altă albastră Marie
pe țărmul unei alte mări
dormitând
printre insule verzi –

La biserica din Torcello visai
la aurul pal al amurgurilor
peste lagună
la liniștita cale a bărcilor
în seri senine.

Din acel aur hrănit-ai tu –
din acel senin
Maria
în noaptea înspăimântată
singurătatea
mamei
și mai strălucitoare a ta coroană de stele
și mai albastră a ta mantie
și mai suav pe fiul tău
înălțat-ai
din prăbușita biserică
deasupra mamelor morților –
_______________________________

Sola
nella notte di rovina e di spavento
restavi tu
Maria –
incolume nell’abside
della tua cattedrale –
curva sul crollo orrendo
con il figlio ravvolto
nel tuo manto celeste –

Sopra il lamento
dei non uccisi –
sopra il fumo e la polvere
delle case degli uomini distrutte –
sopra il muglio del mare –
sognavi tu
un’altra dolce casa
vegliata
da un’altra azzurra Maria
in riva a un altro mare
dormente
tra le isole erbose –

La chiesa di Torcello sognavi
e l’oro pallido dei tramonti
sulla laguna
e la tranquilla via delle barche
nelle sere serene.

Di quell’oro nutrivi tu –
di quel sereno
Maria
nella spaventevole notte
la solitudine tua
materna
e più fulgente il tuo serto di stelle
più turchino il tuo manto
più soave il tuo figlio
levavi
dal fondo della chiesa crollata
sulle madri dei morti –

1933

Vittorio Sereni, 3 decembrie – 3 dicembre

La ultimul scrâșnet al șinelor

ți-ai găsit liniștea, unde orașul

în zboru-i de poduri și căi

se topește în țară

unde cei care-ajung nu știu

de tine, așa cum nu știi nici tu

de ecoul vocilor care te mângaie.

Poate ți-ai găsit liniștea

și ochii închiși pe vecie

se deschid acum

uimiți

că pentru noi tu

încă mori în fiece an

în această zi.

Antonia Pozzi a avut un prieten, în fapt, un mare prieten, Vittorio Sereni. Împreună au împărtășit poezia, tinereţea, universitatea. Aceasta este poezia pe care a scris-o după moartea Antoniei și titlul poartă data sinuciderii sale.

All’ultimo tumulto dei binari

hai la tua pace, dove la citta

in un volo di ponti e di viali

si getta alla campagna

e chi passa non sa

di te come tu non sai

degli echi delle cacce che ti sfiorano.

Pace forse e davvero la tua

e gli occhi che noi richiudemmo

per sempre ora riaperti

stupiscono

che ancora per noi

tu muoia un poco ogni anno

in questo giorno.

Antonia Pozzi aveva un amico, anzi, un grande amico, Vittorio Sereni. Insieme condividevano la poesia, la giovinezza, l’universita. Questa e la poesia che lui scrisse dopo la morte di Antonia e il titolo porta la data del suo suicidio.

1938