Percy Bisshe Shelley , ”Timpul trecut – Il tempo passato – Time Long Past”

Ca năluca unui iubit prieten mort
E timpul de mult trecut.
Cantul pe veci pierdut,
Veșnic trecută speranța,
Atât de dulce iubirea, încât trebuia să se ducă –
Erau timpul de mult trecut.
Erau dulci vise în noapte
Timpul care-a trecut de mult:
Era tristețe era încântare,
Fiece zi aruncand câte-o umbră
Peste ce ne făcea să dorim să dureze
E timpul de mult trecut.
Părere de rău, uneori remușcare
E timpul care-a trecut de mult.
E ca un trup de copil preaiubit și
De tată vegheat, numai că, la sfârșit,
Ce e frumos e ca amintirea
Rămasă din timpul pierit.

-traducere de Catalina Franco-
_____________________________

Come il fantasma d’un amico amato
è il tempo passato.
Un tono che ora è per sempre volato
via, una speranza che ora è per sempre andata
un amore così dolce da non poter durare
fu il tempo passato.
Ci furon dolci sogni nella notte
del tempo passato.
Di gioia o di tristezza, ogni
giorno un’ombra avanti proiettava
e ci faceva desiderare
che potesse durare
quel tempo passato.
C’e’ rimpianto, quasi rimorso, per
il tempo passato.
E’ come il cadavere d’un bimbo molto
amato che il padre veglia, sinché
alla fine la bellezza e’ un
ricordo, lasciato cadere
dal tempo passato.
_______________________
Like the ghost of a dear friend dead
Is Time long past.
A tone which is now forever fled,
A hope which is now forever past,
A love so sweet it could not last,
Was Time long past.
There were sweet dreams in the night
Of Time long past:
And, was it sadness or delight,
Each day a shadow onward cast
Which made us wish it yet might last—
That Time long past.
There is regret, almost remorse,
For Time long past.
‘Tis like a child’s belovèd corse
A father watches, till at last
Beauty is like remembrance, cast
From Time long past.
_______________
Albert Herter

Rainer Maria Rilke, ”Poeme – Gedichte”

Spre împlinire tind aproape toate cele,
din fiece întorsătură adie: Tu ține minte!
Ziua aceea pe lângă care străini am trecut
în cele viitoare decide-a se dărui.

Cine câștigurile ni le socoate? Cine pe noi
de bătrâni, de anii ce-au fost ne desparte?
Iar de la început ce-învățarăm noi oare
decât că unul în altul se recunoaște?

Decât că numai indiferența ne încălzește?
O, casă, o, coastă de luncă,-o, tu, lumină de seară,
brusc deodată aproape îmi vii în față
și stai lângă noi, îmbrățișând – îmbrățișat.

Un singur spațiu tinde-a uni întreaga natură:
spațiul lăuntric al lumii. Păsările zboară tăcute
trecând prin noi. O, eu, care vreau să cresc,
privesc în afară și-n mine crește copacul.

Îmi fac de grijă, iar casa se află înăuntru-mi.
Eu mă acopăr, acoperișul în mine se află.
Iubitul ce-am devenit: în mine afle-și odihnă
frumoasa imagine a creației, și-n mine plângă.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Es winkt zu Fühlung fast aus allen Dingen,
aus jeder Wendung weht es her: Gedenk!
Ein Tag, an dem wir fremd vorübergingen,
entschließt im künftigen sich zum Geschenk.

Wer rechnet unseren Ertrag? Wer trennt
uns von den alten, den vergangnen Jahren?
Was haben wir seit Angebinn erfahren,
als dass sich eins im anderen erkennt?

Als dass an uns Gleichgültiges erwarmt?
O Haus, o Wiesenhang, o Abendlicht,
auf einmal bringst du’s beinah zum Gesicht
und stehst an uns, umarmend und umarmt.

Durch alle Wesen reicht der eine Raum:
Weltinnenraum. Die Vögel fliegen still
durch uns hindurch. O, der ich wachsen will,
ich seh hinaus, und in mir wächst der Baum.

Ich sorge mich, und in mir steht das Haus.
Ich hüte mich, und in mir ist die Hut.
Geliebter, der ich wurde: an mir ruht
der schönen Schöpfung Bild und weint sich aus.

Charles Baudelaire, ”Te ador – Ti adoro – Je t’adore”

Te ador asemenea bolții nocturne,
O, vas de tristețe, o, mare taciturnă!
Cu cât vrei să-mi scapi, tot mai mult te iubesc,
Cu cât, o, cu tine nopțile-mi împodobesc,
Tot mai ironic se-adună și-acele locuri care,
De-albastrele vastități, brațele mă separă.
Înaintez în atac, urc, iar înaintez,
Cum urmează un hoit un întreg cor de viermi,
Și-atâta mi-ești scumpă, bestie crudă și nemiloasă!
Încât în a ta răceală tu mie-mi apari mai frumoasă!

-traducere de Catalina Franco-
_____________________________

Ti adoro al pari della volta notturna,
o vaso di tristezza, o grande taciturna!
E tanto più t’amo quanto più mi fuggi, o bella,
e sembri, ornamento delle mie notti,
ironicamente accumulare la distanza
che separa le mie braccia dalle azzurrità infinite.
Mi porto all’attacco, m’arrampico all’assalto
come fa una fila di vermi presso un cadavere e amo,
fiera implacabile e cruda, sino la freddezza
che ti fa più bella ai miei occhi.

_______________________________

Je t’adore à l’égal de la voûte nocturne,
O vase de tristesse, ô grande taciturne,
Et t’aime d’autant plus, belle, que tu me fuis,
Et que tu me parais, ornement de mes nuits,
Plus ironiquement accumuler les lieues
Qui séparent mes bras des immensités bleues.
Je m’avance à l’attaque, et je grimpe aux assauts,
Comme après un cadavre un chœur de vermisseaux,
Et je chéris, ô bête implacable et cruelle!
Jusqu’à cette froideur par où tu m’es plus belle!

Un „carpe diem” reinterpretat de fantezia dickinsoniană
___________________________________

Emily Ddickinson, ”Ceva aidoma unui flutur – Some such Butterfly be seen”

Ceva aidoma unui flutur
Vezi în pampa braziliană,
Dar, dragă, nu mai târziu,
Ci doar la amiază,
Permisul apoi expiră.
Ceva aidoma unei roze
Care înflorește și trece
Gata de-a fi culeasă,
Aidoma stelelor care
– Știute noaptea trecută –
Străine-s de dimineață.

traducere de Catalina Franco-
______________________________
Some such Butterfly be seen
On Brazilian Pampas –
Just at noon – no later – Sweet –
Then – the License closes –
Some such Rose – express – and pass –
Subject to Your Plucking –
As the Stars – You knew last Night –
Foreigners – This Morning

Karmelo Iribarren, „Încearcă din nou – Vuelve a intentarlo”

O dimineață

de iarnă,

devreme:

străzile proaspăt stropite,

aerul proaspăt,

limpede,

mirosul de corn și cafea,

neastâmpărul

păsărelelor …

De parcă viața

ti-ar spune:

uite,-s aici,

hai, încearcă din nou.

––––––––––

Esas mañanas de domingo,

en invierno,

a primera hora:

las calles recién regadas,

el aire fresco,

limpio,

el olor a cruasán de las cafeterías,

la locura

de los pájaros…

Como si la vida

te dijese:

mira, aquí me tienes,

vuelve a intentarlo.

Mahmoud Darwish, „Se-înalță porumbii – S’envolent les colombes””

– Dar tu, iubite, unde mă duci, departe de-ai mei,
De pomii mei, de patul meu, de cenușiul meu,
De oglinzile mele, de luna mea, de sipetul zilelor mele, de nopțile mele de veghe,
De vestmintele mele și de sfiala mea?
Unde, iubite, unde mă duci?
Tu în ureche-mi dai foc la stepe,
tu cu două valuri m-acoperi.
Tu-mi rupi două coaste, mă bei, mă arzi și-apoi
pe calea vântului tău mă lași.
Ai îndurare, îndură-te
Pleacă-n înalt porumbeii
Se lasă-n jos porumbeii.
… Șoldul mi-e rană deschisă, fiindcă tu mie-mi ești drag
Iar de durere alerg în nopți mărite de spaimă
a ceea ce mă tem.
Vino ades, lipseste doar foarte puțin.
Vino pentru scurt timp și pleacă des.
Vino-mi o vino o vină. O, da, cu un pas imobil.

-traducere de Catalina Franco-
_____________________________

– Ou m’emportes-tu, mon aimé, loin de mes parents,
De mes arbres, de mon petit lit et de mon ennui,
De mes miroirs, de ma lune, du coffre de mes jours, de mes nuits de veille,
De mes habits et de ma pudeur ?
Ou m’emportes-tu mon aimé, ou ?
Dans mon oreille, tu enflammes les steppes, tu me charges
de deux vagues,
Tu brises deux côtes, tu me bois, me brules, et
M’abandonnes sur le chemin du vent vers toi.
Pitié…Pitié
S’envolent les colombes
Se posent les colombes.
– Ma hanche est une plaie ouverte, car je t’aime
Et je cours de douleur dans des nuits agrandies par la
crainte de ce que j’appréhende.
Viens souvent et absente-toi brievement.
Viens brievement et absente-toi souvent.
Viens et viens et viens. Aah d’un pas immobile.

Alain Bosquet, ”Muzică – Musique”

Mi-ar fi plăcut din când în când să fiu un cânt,
și, fără trupul meu, să mă duc cu vântul
cu vulturii rebeli, peste uitatele râuri,
cu turme de pomi nebuni care pasc prin cătun.

Mi-ar fi plăcut din când în când să fiu un murmur,
tăcerea îndelungă a cremenii să pot s-o curm
și s-o oblig să-mi explice în fine de ce
precum steaua ce cade arată nefericire.

Din când în când mi-ar fi plăcut să fiu suspin
al unor roșii gâze, ce mere distrug, să fiu
un microb, ori un harbuz prea credul.

Din când în când mi-ar fi plăcut să fiu un refren
ce fără motiv, ori fără vreun truc pervers ar putea uni
duioșiile vieții cu disperarea de a trăi.

_____________________
-traducere de Catalina Franco
______________________
J’aurais voulu de temps en temps être musique,
et, privé de mon corps, partir avec le vent
sur les fleuves perdus, les vautours en révolte,
les troupeaux d’arbres fous qui broutent les hameaux.

De temps en temps j’aurais voulu être un murmure
interrompant le long silence du silex
et le forçant enfin de m’expliquer pourquoi
il a l’air malheureux comme un astre qui tombe.

De temps en temps j’aurais voulu être un soupir
chez les insectes roux qui détruisent la pomme,
la sapotille et la pastèque trop crédule.

J’aurais voulu de temps en temps être un refrain
qui unit sans raison ni astuce perverse
le désespoir de vivre aux douceurs de la vie.
___________________
Trancesca Woodman

Alain Bosquet, „Copiii – Sonet – Les Enfants – Sonnet”

Toți copiii, cum știți, sunt nave conduse de-o zicere, aidoma unei blânde brize, silabă după silabă, către tărâmul unde pinguinii de aur murmură poezii.

Toți copiii, cum știți, sunt mesteceni ce, noaptea, cerând iertare, sunt totdeauna ramuri și coajă, și merg să danseze-n piața centrală, până ce-i ia amețeala, în mijlocul mânjilor.

Toți copiii, cum știți, sunt comete venite s-aducă omagiu în numele unui alt azur, al unui alt adevăr, al unei alte povesti; iar noi, fără voie adulți, putea-vom oare-a-i convinge să întârzie aici pentru o fericire scurtă, înainte de-a se întoarce la stelele nebune?

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Tous les enfants, vous le savez, sont des navires qu’un proverbe pareil aux brises les plus douces conduit, syllabe après syllabe, au continent où les pingouins dorés murmurent
des poèmes.

Tous les enfants, vous le savez, sont des bouleaux qui dans la nuit, en demandant pardon, écartent leurs branches, leur écorce, et vont, jusqu’au vertige, danser sur la grand-place,
au milieu des poulains.

Tous les enfants, vous le savez, sont des comètes venues nous rendre hommage au nom d’un autre
azur, d’une autre vérité, d’une autre fable ; et nous,
adultes par défaut, saurons-nous les convaincre de s’attarder ici le temps d’un bref bonheur, avant de repartir chez les étoiles folles ?

Alda Merini, „Gol de iubire – Vuoto d’amore””

Când sufletul are înăuntru
destulă durere și-amărăciune
atunci el devine
nespus de frumos
și, mai presus de toate, puternic,
eu – de puterea asta – sunt mândră.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

Quando l’anima e satura dentro
di amarezza e dolore
diventa incredibilmente bella
e potente soprattutto,
di quella potenza io sono orgogliosa. V

Miguel De Unamuno, „Luna și Roza – La Luna Y La Rosa”

În tăcerea înstelată
luna se dăruie rozei
și mireasma nopții
– gură însetată – ii umple
palatul spiritului,
ce adormindu-i durerea
în noapte se deschide
cerului Domnului, Mamei …
Cu părul neted,
liniștită, singură, luna
mângâie Pământul
cu păru-i de roză
sălbatică, albă, ascunsă …
Din stâncile sale, pământul
aroma-și înalță și
topit de iubire, sufletul …
Printre spini, în cuibu-i,
roza era altă lună,
cu buclele strânse
coroană-n leagănul ei;
părul Lunii și-al rozei
în adâncimile nopții
la un loc se topiră …
În tăcerea înstelată
luna se dăruie rozei
iar roza se oferă,
fermă și singură, lunei.

-traducere de Catalina Franco–
––––––––––––––

En el silencio estrellado
la Luna daba a la rosa
y el aroma de la noche
le henchía —sedienta boca—
el paladar del espíritu,
que adurmiendo su congoja
se abría al cielo nocturno
de Dios y su Madre toda…
Toda cabellos tranquilos,
la Luna, tranquila y sola,
acariciaba a la Tierra
con sus cabellos de rosa
silvestre, blanca, escondida…
La Tierra, desde sus rocas,
exhalaba sus entrañas
fundidas de amor, su aroma…
Entre las zarzas, su nido,
era otra luna la rosa,
toda cabellos cuajados
en la cuna, su corola;
las cabelleras mejidas
de la Luna y de la rosa
y en el crisol de la noche
fundidas en una sola…
En el silencio estrellado
la Luna daba a la rosa
mientras la rosa se daba
a la Luna, quieta y sola.