Adonis, ”Cronica ramurilor”- 2

Adonis, ”Cronica ramurilor”

”Oglinda drumului,

Cronica ramurilor”

Totul este așa cum a fost

și rebelii, prieteni ai vântului,

rănesc ziua și mergi

printre răni…

Dar eu înaintez, eu numesc,

eu dau înapoi cuvintelor mele

magia creației.

Eu numesc după rădăcini și după ritmul lor.

Eu numesc arborele imboldului profetic

când încep anotimpurile,

când fumul încă nu știe

că între câmpii şi izvoarele mele secrete

cadavrul locului a căzut.

Eu numesc și umplu pana la capăt

umanele mele râuri

cu o furie care țesând legături

între vocea mea și undele ei,

ridicând țărmurile într-un arc de flăcări.

Am îmbrățișat focul,

am decorticat spațiul,

am făcut flori spațiale

care citesc drumul

iar pașii mi i-am făcut interpreții.

Mi-am văzut cântecele mergând,

picioarele lor țes plasele

ca să prindă în capcană

păsările nenorocirii.

Mi-am văzut cântecele cântând,

numărând pulberea,

bob cu bob,

și chinul mi l-am văzut 

dormind în întuneric

pe malul straniului.

 **

Dimineața cu flăcări blânde și purificatoare

va veni din hotarele tainice

îmbrăcată în violet.

Va semăna rădăcina vântului în țara califului

și în tărâmul hârtiei…

Mihyar și Nadir cel Negru

văzut-au cum soarele vine la mine în fiece zi,

după somn,

cum apa nerăbdării se face jet de flacără

iar frunza pierdută în drum

e mai puternică decât un oraș.

 **

Totul este asa cum a fost:

rebelii, prietenii vânturilor,

săracii, femeile, copiii – toți

rănesc ziua si umblă printre răni.

Totul este asa cum a fost:

palmele mele străpunse

și ecoul care bea sângerarea.

Totul este asa cum a fost:

Ochii mei sunt legați la ochi,

pâinea e calea.

 **

Nadir cel Negru

e ca eternitatea

țăran al Eufratului.

El coase rana apei

și umblă. În spatele lui

umblă cerul.

Mihyar,

podul ce duce la vale

înspre magie și nenorocire,

în trupul pământesc,

în trupul ceresc.

Trupul meu e aici, trupul meu e acolo,

magician, voce voluptuoasă și fără ecou

cercetând spațiul.

Fulgere vinete l-au despărțit

de un sânge slab.

Trupul meu: cupola de cedru,

râu călător, livadă de palmieri…

 **

Strălucitoare,

transformată in flacără

e aleea aceasta.

Pietrele aici sunt oglinzi,

o stâncă-i stăpâna orașului,

o stâncă e călăreț.

Inexorabil înaintează,

devastator, pătrunde în inima

orașului.Roțile zilei

s-au prăbușit, orașul

s-a predat, în fiece zi

soarele, după somn,

îmi povestește :

**

Mihyar coboară

în incinta Qassioun (4),

în Barada (5),

în poiiana Auvent (6),

în Ghouta dezbrăcată (7),

noaptea,

purtat de un covor de catifea.

Anemonele, filonul de diamant,

inul, rodia,

sunt mulțime de călăreți

în liouân (8) din Qassioun.

Focul devine lac,

pasărea se naște din frunzele lotusului,

apa este o barcă care aduce la fiilore

cădelniţe din cimitirele paterne.

…  ne-am ghemuit sub mozaic.

M-am strecurat în ceața fotoliului,

într-un vârtej, în sânul unei transe verzi,

în aroma unui paradis,

și auzit-am marea plângându-și undele mistuite.

,,,,,,,,,,

(4) Qassioun: munte care domină Damascul

(5) Barada: râu care traversează Damascul

(6) Copertina: copertina care a adăpostit prietenii Profetului în timpul agoniei sale.

(7) Ghouta: gufa, o oază irigată de Barada, la sud de Damasc

(8): liouân sau iouân: cameră înălțată cu vedere la curtea centrală a unei case

 **

– De unde eşti ?

– M-am aventurat în păduri,

Am alergat după demoni,

Am visat că sunt făcute din pâine…

O pasăre fără identitate a trecut.

A venit dintr-un pământ pustiu.

Pământul a fost recompus ca o amforă

pentru noapte, pentru florile ofilite

pentru smochinele închipuirii.

– De unde eşti ?

– Eram tăietor de lemne și îmi plăcea copacul.

I-am pus securea adânc în gene.

– Cum ai venit?

– Am călătorit în caravana terorii,

în steagul nebuniei,

în așchii din securea mea ruptă,

la capătul puterilor, purtând cronica ramurilor.

**

– De unde eşti ?

– Din țara morților, din urnele lacrimilor,

și nu am locuit niciodată într-o casă.

Când am coborât într-un cimitir

și soarele mi-a înfășurat glezna,

ca iarba cenușie,

Am adus daruri foamei.

Sângele meu era libație

pentru alt mâine,

mâna mea era o cădelniță,

iar la intrarea in cimitir precum și la ieșirea din el

am găsit doar copii.

erau promisiunea unui pământ gravid,

erau maree, valuri, cascade

,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

11 noiembrie

Adonis, „Cronica ramurilor”

„Cronica ramurilor”

”Oglinda drumului,

     Cronica ramurilor”

I

Nu estuarul oglinzilor,

nu roza vanturilor.

Oricare lucru e cale

hotarele și stindardele,

conflagrația și baricadele,

întâlnirea și înălțarea ei,

vocea, vocea mea în palme,

păsări ce zboară departe

lăsând numele lor printre ramuri,

ramurile și istoria lor.

O altă patrie am întemeiat

iar în copacul cu păsări

am înaintat.

Eram spațiu pentru nenorocirile lor

Și precum ele am plecat…

Totul e cale.

**

‘’Cronica ramurilor ‘’

‘’Oglinda drumului,

    Cronica ramurilor’’

I

O, vreme ploioasă,

dă-ne binecuvântările tale și inventează

pentru arbori un nor, o haină împletită

din tandrețea noastră.

stinge-le setea celor tânjind      

celor ce ne-au stins setea.

     O, vreme ploioasă…

Deodată, între fire și mine

au apărut o limbă și litere.

Aerul s-a transformat într-o scară,

Am început să merg

între spațiu și ochii mei,

rătăcind în beteala naturii.

Dacă ai fi călăreț, o, mesager de departe,

nostalgia mea ar fi fuga.

De-ai fi un pustiu, mâinile mele ar fi caravane.

De-ai fi o flacără, eu aș fi iubitul străin

care se îndreaptă spre ea

iar viziunea ar fi steaua mea.

O, mesager de departe …

**

”Cronica ramurilor”’

”Oglinda drumului,

”Cronica ramurilor

II

Vânturile m-au însoțit,

vânturile și pietrele lor profetice.

O piatră domină orașul,

o piatră e slujitoarea orașului,

o piatră imensă rostogolindu-se în inelul califului,

o piatră, o stea ușoară și luminoasă

pe care copilele și-o atârnă

între visele lor de copile

și ochii oglinzilor.

Îi încredințez pietrei

ce lasă ziua

din dărâmăturile sale,

în călătoria mea

ce lasă călătoria.

Piatra

e străbătută de un fir de repaus

în pânza lui se găsesc ochii mei,

și păduri și ploi.

Piatra e străbătută de un oraș

care renaște în fiecare noapte.

Fug, scormonesc în crăpăturile  lui.

Magicienii se pierd

în orașul de piatră.

dar eu încredinţez pietrei

ce lasă ziua din dărâmăturile sale,

ce lasă călătoria.

**

”Cronica ramurilor”

”Oglinda drumului,

Cronica ramurilor”

II

Vânturile m-au însoțit,

vânturile și pietrele lor profetice.

Și cei care intrând în flacără

plantează arborii viselor,

care deschid un portal

în cenușa păsărilor …

Înaintam…

Pașii noștri erau de grâu.

Înaintam…

… cei ce văd calea ca pe un cântec

ce izvorăște din pașii lor…

**

”Cronica ramurilor”

       ”Oglinda drumului,

               Cronica ramurilor”

II

Noi ne-am întâlnit

între spinarea potecii

și crupa ei.

…cei ce ivesc 

cetăți de asalt,

extind stăpânirea lor

până la capătul straniului

în premizele vegetalului…

Ne-am înclinat

în faţa drumului și în faţa cuibului lui.

Noi am văzut

magia dimensiunilor lui,

i-am auzit glasul.

… cei care stârnesc furtuna,

cei care vin

așa cum vine ora …

Privirea straniului – ploaie sau nor

sub genele noastre.

Am fost surprinși:

de ce nebunia nu și-a deschis

ferestrele la picioarele noastre?

Am fost uluiți …

… cei ce cutremură

apele secolelor…

**

”Cronica ramurilor”

”Oglinda drumului,

Cronica ramurilor”

II

Am salvat de la naufragiu

o patrie plutitoare…

… cei ce numesc nenumitul,

cei care sparg hotarele,

sunt cei ce sparg lacătele,

însemnează cărări pe potecă,

le depășesc …

Ne-am auzit ecoul

călătorind în iarbă.

Veneam

de la capătul mării.

…cei care se grăbesc

în mareea înaltă a viselor…

… eram

aurul nopţii şi al pustiilor

deasupra Granadei, peste Bukhara…

… cei care merg înainte

între flacără și metamorfoză…

… mergeam și mai departe…

Mă însoțeau cu toții …

În fiecare zi după somn,

mi-o povestește soarele:

**

”Cronica ramurilor”

”Oglinda drumului,

Cronica ramurilor”

II

Nadir cel Negru (1)

citește in numele Domnului și-al nenorocirii

legenda pâinii, poemul apei.

Pe Nadir cel Negru

îl poartă arborii.

Fiece ram e pumn și e sabie,

copt mai înainte de vară,

copt după vară.

Nadir cel Negru a dispărut

ca să revină în luna tichrîn (2)

când încep ploile…

… Mihyar (3) a văzut

cum soarele vine la mine

în fiecare zi, după somn,

cum apa nerăbdării

devine flacără

iar floarea pierdută în drum

e mai neînfricată ca o cetate.

––

(1) Nadir cel Negru: personaj istoric care supraviețuiește în memoria populară.

La fel ca Zenj, sclavii negri s-au revoltat împotriva puterii Califatului Bagdadului,

el reprezintă disidența și marginalitatea.

(2) tichrîn: luna octombrie

(3) Mihyar: dublul lui Adonis, alter ego-ul său.

**

”Cronica ramurilor”

” Oglinda drumului,

Cronica ramurilor”

III

Urmează povestea noastră:

jarul e-n noi,

în noi sunt victimele,

în noi plăcerea sării,

și voluptatea roșiei stele.

În noi trezirea erosului

în noi ofranda lui.

În noi lauda femeii

prăbușită pe pieptul cuceritorului

care închide povestea.

În noi un sânge gelos, ciudat, sacru și revărsat.

În noi e sclavul – și posesorul și posedatul.

 **

”Cronica ramurilor”

”Oglinda drumului,

”Cronica ramurilor

III

Pământu-și deschide casa

Pământul își acordează pașii la pașii mei.

Pentru mine mânia pământului,

fervoarea lui, versantul lui sălbatic,

sângele dominând, sângele poruncind,

urcând din îndepărtatul foc al veacurilor.

Pământul își deschide casa

Buricul pământului este un pat,

toate poveștile sunt legate într-un colier

care mă-inprejmuie …

Adonis, ”Singular” – ”În numele trupului meu”

”În numele trupului meu”

Adonis, ”Singular”

”În numele trupului meu”

În numele trupului meu, cel viu /mort, cel mort /viu

lipsit de formă, și cu atâția pori,

în numele acelui eu care nu sunt eu

despre acel tu, femeie, ce nu ești tu,

ne vom reformula vorbirea, ambele noastre limbi

vom întrona cuvinte până la limita limbii, a buzelor,

         a cerului gurii, a gâtului

vor intra într-un limb de hățișuri și nunți cele două trupuri

să se distrugă amândouă / să reclădească

în acel val

al celebrării

informe:

încet / rapid

în sensul a ceea ce noi numeam: viaţă

fiind numai preludiul morții

**

” În numele trupului meu”

În numele trupului meu mortul/viu, viul/mort

între nume și chip se ridică un chiparos

limba revine la prima sa casă

iubirea era un mormânt

am intrat / am ieșit

era o sărbătoare pentru odihna arterelor.

Muriră morfologia și declinările

se adunară docile cum la judecata de apoi.

În fața primei ode pe care am scris-o, in fața a ultimei

adunarea lor a început să judece, să decidă

să condamne / să exonereze:

pentru ca noaptea să vină 

ziua ar trebui să evadeze din zi,

pentru ca ziua să vină

noaptea ar trebui să evadeze din noapte,

pentru ca pământul să rămână fidel amintirii ierbii

el trebuie să se acopere cu mirişte.