undeva unde nu am calatorit niciodata, cu draga inima
dincolo de orice experienta, ochii tai infasurati in tacerea-ti:
in cele mai delicate gesturi sant lucruri care ma inconjoara
sau pe care nu le pot atinge pentru ca sant prea aproape
orice privire a ta cat de usoara ma va deschide
cu toate ca m-am inchis in mine ca degetele
pe care le deschizi petale cu petale
eu insami in timp ce primavara
care deschide (atingand misterios, dibace) primul trandafir
sau daca dorinta ta e sa ma inchizi, eu si viata mea
ne vom inchide brusc, elegant
ca atunci cand inima acestei flori isi imagineaza
zapada asternandu-se grijulie, in cadere;
nimic din ce putem percepe in aceasta lume nu egaleaza
puterea fragilitatii tale intense: a carei substanta
ma atrage cu culoarea tinuturilor ei,
daruindu-mi moarte si vesnicie cu fiecare respiratie
(nu stiu ce din ceea ce esti inchide si deschide;
ceva din mine intelege ca vocea ochilor tai e mai
adanca decat orice trandafir)
nimeni, nici macar ploaia marunta nu are maini atat de mici.
–––
in un luogo che non ho mai raggiunto coi miei viaggi,piacevolmente oltre
ogni esperienza,i tuoi occhi hanno il loro silenzio:
nel piu debole dei tuoi gesti ci sono cose che mi rinchiudono,
o che non posso sfiorare perché troppo vicine
un tuo minimo sguardo mi aprirebbe senza alcuna difficolta
anche se mi sono chiuso come si chiudono le dita di una mano,
tu mi apri sempre petalo per petalo come la Primavera apre
(sfiorando come solo lei sa fare,misteriosamente)la sua prima rosa
o se il tuo desiderio fosse quello di chiudermi, io e
la mia vita ci chiuderemmo con tanta bellezza ,all’improvviso,
come quando il cuore di questo fiore immagina
la neve che scende piano su ogni cosa;
niente di cio che avremo a vedere in questo mondo eguaglia
la forza della tua intensa fragilita:la sua trama
che mi costringe con il colore delle sue terre,
che porta morte e per sempre ad ogni fiato
(non so cos’e di te che chiude
e apre;solo qualcosa dentro di me mi dice
che la voce dei tuoi occhi e piu profonda di tutte le rose)
nessuno,nemmeno la pioggia,ha mani tanto piccole
––-
somewhere i have never travelled,gladly beyond
any experience,your eyes have their silence:
in your most frail gesture are things which enclose me,
or which i cannot touch because they are too near
your slightest look easily will unclose me
though i have closed myself as fingers,
you open always petal by petal myself as Spring opens
(touching skilfully,mysteriously)her first rose
or if your wish be to close me, i and
my life will shut very beautifully ,suddenly,
as when the heart of this flower imagines
the snow carefully everywhere descending;
nothing which we are to perceive in this world equals
the power of your intense fragility:whose texture
compels me with the color of its countries,
rendering death and forever with each breathing
(i do not know what it is about you that closes
and opens;only something in me understands
the voice of your eyes is deeper than all roses)
nobody,not even the rain,has such small hands