Georg Trakl, ”Sebastian în vis – Sebastian im Traum”

pentru Adolf Loos

1

Mama ducea copilașul sub luna albă,
Sub umbră de nuci și de soci seculari,
De licoarea macilor îmbătată, de plângerea mierlei;
Și liniștit
Blând peste ei un chip cu barbă se apleca

În întunecimea ferestrei; și vechea avuție
a tatălui
în ruină cădea; Iubire și reverie de toamnă.

Ca ziua întunecată din an era și trista-i copilărie,
Unde băiatul, pește de argint, în apele reci încet cobora
Pace și Chip;
Pe când, ascuțit ca o piatră – în fața negrilor cai se arunca,
În noaptea cea cenușie, steaua lui de el se apropia;

Ori ca atunci când, de mâna înghețată a mamei agățat,
În seara de toamnă prin cimitirul Sankt Peter trecea,
Și când un subțire trup mort întins în întunericul
Camerei pleoapele-i reci peste el și le ridica.

El numai o păsăruică era în golașele ramuri,
Pe când în noiembrie clopotul moale al serii bătea
Liniștea tatălui, iar el cobora în somn pe melcul
scării crepusculare.

2

Pace în suflet. Seară pustie de iarnă,
La iazul bătrân întunecatul contur al păstorului;
Un copilaș în coliba de paie; Oh, cum cădea
Liniștea -febră neagră- pe chipu-i.
O, noapte sfântă.

Ori când în tăcere ținut de aspra mână a tatălui
Urca pe muntele întunecat al Calvarului
Iar la amurg, peste cavernele pietrelor,
Figura albastră a omului  străbătându-și legenda,
Din rănita sa inimă ce purpuriu curgea sângele,
O, cât de greu creștea crucea în sufletul întunecat.

Dragoste; cum ar fi topirea zăpezii pe un petec negru,
O boare albastră prinsă cu bucurie în socul bătrân,
În bolta umbroasă a nucului;
Și, dulce apărându-i îngerul roz, băiatului.

Bucurie; de parcă sonata lunii în camere reci răsuna,
Din grinzi de lemn cafenii
Un fluture albastru-și târa de argint crisalida-i.

O, apropiere a morții. Peste zidul de piatră
Se apleca un cap galben, tăcut rămânea copilul,
Pe când luna, în luna aceea de martie, se îneca.

3

Iar în cavoul nopții – clopote roz de Paște
Și argintiile voci ale stelelor mii, erau atâtea,
Încât în tremur o nebunie sumbră pe fruntea visătorului se prăbușea.

O, plimbare cuminte de-a lung de valuri senine,
Uitând de gânduri, așa cum în rămurișul verde,
La amurgul lui, sturzul cheamă un străin.

Ori ca seara, când ținând osoasa mână a bătrânului
Trecea prin fața zidurilor dărâmate ale orașului ;
Și-acela purta sub mantia-i neagră un roz copilaș,
Iar din umbra nucilor duhul răului se ivea.

Bănuiala treptelor verzi ale verii. O, cât de blând
Se destrăma grădina în castania tăcere a toamnei,
În parfum și-n tristețe de arbori bătrâni,
Pe când glasul de-argint al îngerului în umbra lui Sebastian

murea.

–––––––––––––––

-traducere de Catalina Franco-

––––––––––––––––

Philippe Soupault, ”Râu” – ”Fleuve”

Culoar spre lumină din mari subpământene zidiri

tendință obscură a leilor profitori

o, lună teribilă gonind ca o imensă lumină

uluitor și magic râu

urmele bărcilor sunt părul tău

noaptea e-al tău veșmânt

lumina pe tine odihnind scările tale sunt

nimeni nu mai vrea să te știe

din ochii necunoscutei stele bei

lacrimi rodnice

dar nicicând nu vom ști palidul lor izvor

minunata ta gură

și prelungul tău plâns pe câmpul nașterii tale

Fiecărui copac ce spre tine se apleacă tu spune-i

Treci prietene frate al meu și privește în față

speranțele-s putrede

există numai acest Dumnezeu minunat

și acele tari strigăte așa aproape de inima mea

Aleargă, de poți, până la El

Dar nu știi tu oare că te-ar strânge noaptea

cu mâinile-i însângerate

Adio, frate căutător, prietenul meu ascuns

eu nu mai știu dacă râul acesta -fratele tău- vreodată te-o mai vedea

Râu sinuos ca buzele

și ca șarpele dormind pe câmpul desfătător

oaie străbună

turma luminilor

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Couloir longitudinal des grands bâtiments souterrains

tendance obscure des lions parasites

ô lune affreuse qui court comme une grande lueur

fleuve impressionnant et magique

les sillages des bateaux sont tes cheveux

la nuit est ton manteau

les reflets qui dorment sur toi sont tes écailles

personne ne veut plus te connaître

tu coules des yeux de cette étoile inconnue

pleurs fertilisants

mais jamais nous ne connaîtrons ta source pâle

ton adorable bouche

et ton vagissement prolongé dans les champs de ta naissance

A chaque arbre qui se penche vers toi tu dis

Passe mon ami mon frère et regarde devant toi

les espoirs sont moisis

il n’y a plus que ce Dieu magnifique

et ces grands appels là-bas très près de mon coeur

Cours si tu peux jusqu’à Lui

Mais ne sais-tu pas que la nuit t’étranglerait

avec ces mains sanglantes

Adieu mon frère marin, mon ami sourd

je ne sais plus si ce fleuve qui est ton frère te reverra jamais

Fleuve sinueux comme des lèvres

et comme le serpent qui dort dans ce gazon savoureux

brebis maternelle

troupeau de lueurs

Alejandra Pizarnik , ”Mai presus de uitare”-”Más allá del olvido”

dacă vreodată pe-o parte a lunii
îmi vei vedea sărutările-mi cum scânteiază
umbre ce orgolios vor surâde
luminând secretul ce rătăcind oftează
de vor veni neînfricatele frunze
ce fost-au cândva ochii mei
de vor veni parfumuri mustoase
ce s-au ivit din plutiri de aripi
de vor veni purpurii bucurii care
adânc în soare vor arde încât
să rotunjim echidistante armonii în
fumul dansând din lăuta dragostei mele.
-traducere de Catalina Franco-
______________________________
alguna vez de un costado de la luna
verás caer los besos que brillan en mí
las sombras sonreirán altivas
luciendo el secreto que gime vagando
vendrán las hojas impávidas que
algún día fueron lo que mis ojos
vendrán las mustias fragancias que
innatas descendieron del alado son
vendrán las rojas alegrías que
burbujean intensas en el sol que
redondea las armonías equidistantes en
el humo danzante de la pipa de mi amor.

Stefan Augustin Doinas,”Mistreţul cu colţi de argint”-”The Silver-tusked Boar”-”Le sanglier aux crocs d’argent”

Un prince de Levant, amoureux de la chasse,
qui passait par la plus ténébreuse forêt,
à peine traversant buissons et crevasses,
il jouait de la flûte d’os et disait :

– Allons chasser dans les forêts épaisses
l’affreux sanglier aux crocs argentés,
qui change toujours dans les bûches creuses
de patte et de poil et son œil éclairé…

– Seigneur, disaient les servants aux cors,
ce sanglier ne vient par ici,
mieux vaut abattre les bêtes aux cornes,
ou les rouges renards, ou les lièvres petits…

Mais le prince hardi s’avançait souriant
parmi les arbres, attentif aux couleurs,
la douce biche dans son trou laissant
et le lynx qui rit aux yeux en lueurs.

En coupant les bruyères, sous les hêtres, il disait :
– Il tourne, fait des signes pour nous, le voilà
pas loin, le sanglier aux crocs argentés :
allons le frapper à la flèche en bois !…

– Seigneur, c’est l’eau qui joue dans le bois,
disait le servant d’un regard fier,
mais il répondit en tournant : Tais-toi là…
Et l’eau scintillait comme un croc d’sanglier

Sous les ormes, dirigeant des cortèges dissipés :
– Regardez comme il pouffe et gratte solitaire
à travers les pays, ô, ses crocs argentés !
allons le frapper à la flèche en fer.

– Seigneur, l’herbe frémisse sous ces arbres-là,
disait le servant d’un sourire trop osé.
Mais il répondit en tournant : Tais-toi là…
Et l’herbe scintillait comme un croc d’sanglier.

Sous les sapins, vers les cimes, il les menait :
– Voilà où il dort et trouve son lieu
le sanglier fantastique des contes de fées,
allons le frapper à la flèche de feu.

– Seigneur, la lune scintille dans le bois,
disait le servant qui bien s’en moquait.
Mais il répondit en tournant : tais-toi là…
Et la lune scintillait comme un croc d’sanglier.

Mais hélas ! Sous les pâles étoiles du ciel,
comme il se penchait sur la source, vers le soir,
un énorme sanglier vint là en colère,
le trainant comme un fauve dans la rousse poussière.

Quelle est la bête qui me fait cette blessure
et arrête la chasse de mon cher sanglier ?
Quel noir oiseau git et pleure dans la lune ?
Quelle feuille fanée vient sans cesse me frapper ?

– Seigneur, c’est ce sanglier lui-même, qu’on chasse,
aux crocs comme l’argent, qui vraiment te blessa.
Écoute les chiens aboyant sur ses traces,
mais il répondit en tournant : Tais-toi là…

Mieux, de ton cor sonne sans cesse vers l’azur
jusqu’à ma mort, que tu sonnes longtemps…
Et la lune tomba parmi cimes, et le cor,
comme promis, il sonna, mais assez peu de temps.
________________________________________
A prince from the East with a fondness for hunting
through forests of darkness was trudging his way.
While striving and toiling a pathway to render,
a flute he was playing and this he would say:

„Oh come, let us hunt in mysterious forests
the silver-tusked boar that is stalwart and sly;
in secretive hiding he daily reshuffles
his hoof and his fur and his glistening eye… ”

„My Lord”, said his servants, his yeomen and huntsmen,
„that boar is not known to have roamed around here.
So what we should chase are those flamy-furred foxes,
or frolicky rabbits, or fidgety deer…”

The prince did not listen, he just went on smiling
and gazing at colors, in constant advance.
He heeded no doedeer, he minded no stagdeer,
he never afforded the lynxes a glance.

He pushed off the weeds as he stood under beechtrees:
„Oh, look how he’s whirling, in turbulent mood!
The silver-tusked boar is no doubt very near us!
Come on, let us smite him with arrows of wood!”

„My Lord, ‘tis the water, reflecting the light rays”,
his cunning retainer was quick to remark.
„Enough!”, he retorted, beholding the water
that gleamed like the tusk of a boar in the dark.

He goaded the men as he stood under elmtrees:
„Oh, look how he burrows, himself to conceal!
The silver-tusked boar, how he’s huffing and puffing!
Come on, let us smite him with arrows of steel!”

„My Lord, it is only the rustle of grasses”,
replied the retainer, increasingly stark.
„Enough!”, he retorted, beholding the grasses
that gleamed like the tusk of a boar in the dark.

He further emboldened the men under firtrees:
„Oh, look where he seeks to escape and retire,
the silver-tusked boar of the legends and stories!
Come on, let us smite him with arrows of fire!”

„My Lord, it is merely the shimmering moonlight”,
the sneering retainer did scornfully bark.
„Enough!”, he retorted, beholding the moonlight
that gleamed like the tusk of a boar in the dark.

But woe! at the spring, as his thirst he was quenching,
as over the water he leaned in the dusk,
a boar most enormous sprang up out of nowhere
and savagely gored him with murderous tusk.

„What beast so ferocious is bleeding my bosom,
aborting the hunt of my coveted boar?
What ominous fowl on the moon is now weeping?
What leaf is upon me, all withered and sore?”

„My Lord”, said his servant, „Your Lordship fell prey to
the silver-tusked boar that Your Lordship pursued.
The hounds are still barking and trying to get him…”
„Enough!”, he retorted, forlorn and subdued.

„I wish that you blew toward heaven your horn now,
till heaven receives me in it on that tune …”
Beyond the horizon, the pale moon was sinking.
The hunting horn sounded, then quieted soon.
___________________________________________

Un prinţ din Levant îndrăgind vînătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea,
cînta dintr-un flaut de os şi zicea:

– Veniţi să vînăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos…

– Stăpîne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vînatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici …

Dar prinţul trecea zîmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsînd în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce rîde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvîrte făcîndu-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeata de lemn!…

– Stăpîne, e apa jucînd sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcîndu-se: – Taci…
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeata de fier!…

– Stăpîne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zîmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcîndu-se: – Taci…
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el striga îndemnîndu-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeata de foc!…

– Stăpîne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul rîzînd cu dispreţ.
Dar el răspundea întorcîndu-se: – Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! Sub luceferii palizi ai bolţii
cum sta în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

– Ce fiară ciudată mă umple de sînge,
oprind vînătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plînge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?…

– Stăpîne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcîndu-se. – Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni pînă mor, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creştete luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

Jorge Luis Borges, ”Elegia amintirii imposibile”-”Elegia del ricordo impossibile”-”Elegía del recuerdo imposible”

Ce nu aș da eu pentru amintirea
unui drumeag de țară printre case mici
și a unui călăreț înalt umplând zorile
(în poncho-ul său larg și ponosit)
prin câmpie în una din zile,
într-o zi fără dată.
Ce nu aș da eu pentru amintirea
mamei mele contemplând dimineața
în ferma de la Santa Irene,
fără să știe că numele ei va fi Borges.
Ce nu aș da eu pentru amintirea
de a fi luptat în Cepeda
și de a-l fi văzut pe Estanislao del Campo
salutând primul glonț
cu bucuria curajului.
Ce nu aș da eu pentru amintirea
unei porți secrete
pe care tatăl meu o-împingea în fiece noapte
înainte de a se pierde în somn
și pe care a împins-o pentru ultima oară
pe 14 februarie, 38.
Ce nu aș da eu pentru amintirea
bărcilor lui Hengist,
ieșind din nisipurile Danemarcei
să înfrângă o insulă
ce încă nu era Anglia.
Ce nu aș da eu pentru amintirea
(am avut-o și am pierdut-o)
unei pânze de aur de Turner,
vastă ca muzica.
Ce nu aș da eu pentru amintirea
de a-l fi auzit pe Socrate
care, în după-amiaza cucutei,
senin examinând problema
imortalității,
alternând rațiuni și mituri
în timp ce moartea albastră se ridica
de la picioarele deja înghețate.
Ce nu aș da eu pentru amintirea
ta care-mi spuseseși că mă iubești
și de a nu fi dormit până în zori,
sfâșiat și fericit.
-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Che cosa non darei per la memoria
di una strada sterrata fra muri bassi
e di un alto cavaliere che riempie l’alba
(lungo e sdrucito il poncho)
in uno dei giorni della pianura,
un giorno senza data.
Che cosa non darei per la memoria
di mia madre che contempla il mattino
nella tenuta di Santa Irene,
ignara che il suo nome sarebbe stato Borges.
Che cosa non darei per la memoria
d’essermi battuto a Cepeda
e di aver visto Estanislao del Campo
salutare la prima pallottola
con l’esultanza del coraggio.
Che cosa non darei per la memoria
di un portone di villa segreta
che mio padre spingeva ogni sera
prima di perdersi nel sonno
e spinse per l’ultima volta
il 14 febbraio del ’38.
Che cosa non darei per la memoria
delle barche di Hengist,
mentre prendono il mare dalle sabbie danesi
per debellare un’isola
che ancora non era l’Inghilterra.
Che cosa non darei per la memoria
(l’ho avuta e l’ho perduta)
di una tela d’oro di Turner,
vasta come la musica.
Che cosa non darei per la memoria
di aver udito Socrate
quando la sera della cicuta
serenamente analizzò il problema
dell’immortalità,
alternando i miti e le ragioni
mentre la morte azzurra lo invadeva
dai piedi fatti gelidi.
Che cosa non darei per la memoria
di te che avessi detto che mi amavi
e di non aver dormito fino all’alba,
straziato e felice.
-Traduzione di Tommaso Scarano-
Qué no daría yo por la memoria
de una calle de tierra con tapias bajas
y de un alto jinete llenando el alba
(largo y raído el poncho)
en uno de los días de la llanura,
en un día sin fecha.
Qué no daría yo por la memoria
de mi madre mirando la mañana
en la estancia de Santa Irene,
sin saber que su nombre iba a ser Borges.
Qué no daría yo por la memoria
de haber combatido en Cepeda
y de haber visto a Estanislao del Campo
saludando la primer bala
con la alegría del coraje.
Qué no daría yo por la memoria
de un portón de quinta secreta
que mi padre empujaba cada noche
antes de perderse en el sueño
y que empujó por última vez
el 14 de febrero del 38.
Qué no daría yo por la memoria
de las barcas de Hengist,
zarpando de la arena de Dinamarca
para debelar una isla
que aún no era Inglaterra.
Qué no daría yo por la memoria
(la tuve y la he perdido)
de una tela de oro de Turner,
vasta como la música.
Qué no daría yo por la memoria
de haber oído a Sócrates
que, en la tarde de la cicuta,
examinó serenamente el problema
de la inmortalidad,
alternando los mitos y las razones
mientras la muerte azul iba subiendo
desde los pies ya fríos.
Qué no daría yo por la memoria
de que me hubieras dicho que me querías
y de no haber dormido hasta la aurora,
desgarrado y feliz.
______________________
-Turner-

Rainer Maria Rilke, ”Tăcerea”-”Silenzio”-”Die Stille”

Auzi tu iubite,-mi ridic mâinile –
auzi: freamătă …

În singurătate ce gest n-ar fi sunet
a tot ce-i ascultat cu luare-aminte?

Auzi, iubite, -mi cobor pleoapele
și până la tine ar fi să se-audă.
Auzi, tu, iubite, din nou le ridic …
… dar tu de ce aici nu ești încă ?

Urma celei mai mici mișcări
se simte-în mătăsoasa tăcere;
de neclintit e orice infimă emoție
în încordata perdea a depărtării.

Stele se-înalță și cad la răsuflările mele
Buzele-mi beau mireasma parfumurilor,
și parcă simt atingerea mâinilor
îngerilor depărtărilor.

Numai la tine mi-e gândul: numai tu
nu-mi ești.
-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Lo senti, amore?… Le mani sollevo,
ed è nell’aria — lo senti? — un fruscío.

Entro la solitudine, perviene
come un suono ogni gesto
alle cose che origliano mute.

Lo senti, amore?… Le palpebre inclino
e ti raggiunge un novello fruscío.

Lo senti, amore?… Ridesto, le schiudo….
Oh perché mai non ti vedo, amor mio?

D’ogni piú lieve mio gesto, rimane
come un’impronta tenace, che appare
nel serico silenzio.
Ogni piú labile moto s’incide
entro il velario disteso dell’ètere,
imperituro.

Col mio respiro, in un ritmo, le stelle
via per il cielo discendono, salgono.
Alle mie labbra l’olezzo dei fiori
giunge qual filtro, che immemore bevo.
E riconosco tralucer nell’ombra
d’angeli ignoti un lontano accennare.

Questo, e non altro, sognando ripenso….
Piú non mi avveggo, Diletta, di te….

-Traduzione di Vincenzo Errante-
___________________________
Hörst du Geliebte, ich hebe die Hände —
hörst du: es rauscht…

Welche Gebärde der Einsamen fände
sich nicht von vielen Dingen belauscht?

Hörst du, Geliebte, ich schließe die Lider
und auch das ist Geräusch bis zu dir.
Hörst du, Geliebte, ich hebe sie wieder……
… aber warum bist du nicht hier.

Der Abdruck meiner kleinsten Bewegung
bleibt in der seidenen Stille sichtbar;
unvernichtbar drückt die geringste Erregung
in den gespannten Vorhang der Ferne sich ein.

Auf meinen Atemzügen heben und senken
die Sterne sich.
Zu meinen Lippen kommen die Düfte zur Tränke,
und ich erkenne die Handgelenke
entfernter Engel.

Nur die ich denke: Dich
seh ich nicht.

Rainer Maria Rilke, „Ia-mi ochii”-”Èteins mes yeux.”-”Lösch mir die Augen aus”

Ia-mi ochii: tot te-aș putea vedea,
acoperă-mi urechile: te-aș auzi,
chiar fără picioare la tine-oi veni
chiar fără gură, ți-aș invoca numele.
Rupe-mi brațele, te voi cuprinde
cu inima – cum te-aș îmbrățișa,
oprește-mi inima, și-mi va zvâcni creierul,
foc în creier de-mi vei arunca,
atunci în sânge te voi purta .

Ezra Pound, ”Erat Hora”

”Mulțumesc, de-ar veni orice.” Apoi ea se-întoarse
Și, cum de pe florile aplecate raza de soare
Se stinge când vântul le urcă într-o parte,
Așa de la mine s-a dus de îndat’. Nu, de-ar veni orice,
O oră a trecut prin lumină de soare și nici zeii măreți
Nu se pot mândri cu ceva atât de înalt
Cum e să fi urmărit ora aceea când a trecut.