Îmi întind amândouă mâinile singur

și nimeni nu-mi spune pe unde sunt.

„Sunt ca și cum mi-aș pierde toată lumina”

Rilke

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Rainer Maria Rilke, ”Un vânt de primăvară – Ein Frühlingswind”

Vântul acesta ne aduce destinul;

Lasă-l, lasă-l să vină, vom arde totul,

tot ce orbește ne-apasă, tot chinul.

(Nu te mișca, ca să ne poată găsi).

Vântul cel nou ne poartă destinul.

De undeva vântul nou ne-ar aduce

în legănările lui lucruri fără de nume

de peste marea a ceea ce suntem.

… Am fi ca acasă. O, dacă am fi …

(Ceruri în noi s-ar nălța, în noi ar pogorî.)

Însă cu vântul acesta de undeva

destinul imens iar și iarăși ne ocolește.

-traducere de Catalina Franco–

______________________________

Mit diesem Wind kommt Schicksal; laß, o laß

es kommen, all das Drängende und Blinde,

vor dem wir glühen werden –: alles das.

(Sei still und rühr dich nicht, daß es uns finde.)

O unser Schicksal kommt mit diesem Winde.

Von irgendwo bringt dieser neue Wind,

schwankend vom Tragen namenloser Dinge,

über das Meer her was wir sind.

…. Wären wirs doch. So wären wir zuhaus.

(Die Himmel stiegen in uns auf und nieder.)

Aber mit diesem Wind geht immer wieder

das Schicksal riesig über uns hinaus

Rainer Maria Rilke, ”Singurătatea – Die Einsamkeit”

Singurătatea este ca o ploaie.

Ea se ridică din mări înspre seară;

Din depărtări stinghere, retrase,

ea pleacă la cerul care mereu o are.

Și doar de acolo din ceruri

coboară peste orașe.

Și cade-n orele grele de îndoială,

cade și-n diminețile-n care

de pe alei se întoarce

la trupuri dezamăgite, la trupuri triste

care nimic nu aflara și se despart;

când oamenii ce se urăsc

dorm împreună-n același pat:

la acel ceas,

singurătatea plutește pe ape …

-traducere de Catalina Franco–

_____________________________

Die Einsamkeit ist wie ein Regen.

Sie steigt vom Meer den Abenden entgegen;

von Ebenen, die fern sind und entlegen,

geht sie zum Himmel, der sie immer hat.

Und erst vom Himmel fällt sie auf die Stadt.

Regnet hernieder in den Zwitterstunden,

wenn sich nach Morgen wenden alle Gassen

und wenn die Leiber, welche nichts gefunden,

enttäuscht und traurig von einander lassen;

und wenn die Menschen, die einander hassen,

in einem Bett zusammen schlafen müssen:

dann geht die Einsamkeit mit den Flüssen…

Robert Frost, ”Musafirul meu din noiembrie – My November Guest”

Durerea mea, când e aici cu mine,

Crede că surele zile ploioase de toamnă

Sunt zile frumoase pe cât pot fi zilele;

Iubește copacul gol, desfrunzit;

Pășește pe ude cărări, pe pășuni pustii.

Plăcerile ei nu mă lasă să stau.

Ea povestește, iar eu enumăr:

E bucuroasă că graurii au plecat,

E bucuroasă că cenușiul s-a argintat,

Că strălucește acuma în ceață,

Arborii triști, mohorâți și pustii,

Cerul greu, pământul golaș și stins,

Splendorile toamnei care-i plac ei –

Despre care ea crede că nu le știu –

De-aceea, durerea mă-înfurie.

Nu de ieri de azi învăț eu a cunoaște

Și-a prețui în noiembrie zilele goale,

Cele înainte să vină zăpada, însă

Ar fi în zadar să vorbim despre asta,

Așa că, mai bine, i-aduc o laudă.

-traducere de Catalina Franco–

___________________________

My Sorrow, when she’s here with me,

Thinks these dark days of autumn rain

Are beautiful as days can be;

She loves the bare, the withered tree;

She walks the sodden pasture lane.

Her pleasure will not let me stay.

She talks and I am fain to list:

She’s glad the birds are gone away,

She’s glad her simple worsted grey

Is silver now with clinging mist.

The desolate, deserted trees,

The faded earth, the heavy sky,

The beauties she so truly sees,

She thinks I have no eye for these,

And vexes me for reason why.

Not yesterday I learned to know

The love of bare November days

Before the coming of the snow,

But it were vain to tell her so,

And they are better for her praise.

Frank Romeiß, ”Nădejde, tu – Du, die hoffnung”

tu, voce, refugiu al delicatelor mele coarde

cu mâinile împreunate spre a fi blânde

te chem din nou contra lucrurilor abominabile:

vino! închide-mă în catifeaua ta!

tu dor, râu sălbatic în fața zidului prăbușit

care cumva și cândva va fi să forțeze drumul

atunci când tristețea dulcilor amintiri

mâine deja ne va fi unit, fă-o tu să răsune.

nădejde, tu, adăpostul inimii mele rănite

ce pentru cel beat sclipește precum un vin auriu

te chem cu puterea unor prea-înalte porunce:

vino! închide-mă în catifeaua ta!

-traducere de Catalina Franco-

____________________________

du stimme, zuflucht meiner zarten saiten

mit händen fest um sanft zu sein

ich ruf dich wider die verächtlichkeiten:

komm! schließ in deinen samt mich ein!

du sehnsucht, wilde flut vor stumpfer mauer

die irgendwie und -wann den weg erzwingt

wenn der erinnerungen süße trauer

uns morgen schon vereint, zum klingen bringt.

du hoffnung, obdach meiner wunden seele

die trunken macht wie schimmernd goldner wein

ich rufe dich laut höherem befehle:

komm! schließ in deinen samt mich ein!

Carl Sandburg, ”La o fereastră At a window”

Dă-mi foame,

O, Dumnezeule, care stai și dai

Ordine lumii.

Dă-mi foame, durere și vrere,

Dă-mă afară-n rușine și neizbândă,

Du-mă departe de ușa ta de aur și faimă,

Dă-mi cea mai ponosită și ostenită foame!

Dar lasă-mi doar o fărâmă de dragoste,

O voce ca să-mi vorbească la capătul zilei,

O mână ca să m-atingă-n odaia neagră,

Marea-mi singurătate s-o rupă.

În amurgul zilelor

Apusului încețoșat,

O stea mică rătăcitoare dinspre apus

Să mă ducă departe de înșelătorul tărâm al umbrei.

Lasă-mă să mă duc la fereastră,

Să privesc cum coboară ziua-n amurg

S-aștept, să am parte

De-o fărâmă de dragoste.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Give me hunger,

O you gods that sit and give

The world its orders.

Give me hunger, pain and want,

Shut me out with shame and failure

From your doors of gold and fame,

Give me your shabbiest, weariest hunger!

But leave me a little love,

A voice to speak to me in the day end,

A hand to touch me in the dark room

Breaking the long loneliness.

In the dusk of day-shapes

Blurring the sunset,

One little wandering, western star

Thrust out from the changing shores of shadow.

Let me go to the window,

Watch there the day-shapes of dusk

And wait and know the coming

Of a little love.

Cesare Pavese, ”O amintire – Un ricordo”

Nu se află vreun om care să fi lăsat în ea

vreo urmă. Tot ce-a rămas din ea e ce s-ar putea

risipi într-un vis dimineața pierit.

De ar fi fost numai fruntea ei atinsă de-o clipă,

ea ar părea uimită. Obrajii ei surâd

de fiece dată.

Și nici măcar zilele nu se adună

pe chipul ei, ca să-i prefacă surâsul ușor

iradiindu-i în toate lucrurile. În toate, cu o putere

aspră, dar care pare a fi cea dintâi, de fiece dată;

trăită totuși până în ultima clipă, până la capăt.

Și înflorită în trupul ei tare, și în privirea ei adunată

într-un glas blând și oarecum răgușit: un glas

de om obosit. Pe care nu-l atinge vreo oboseală.

Gura de i-o scrutezi, ea își închide ochii

în așteptare: nimeni n-ar îndrăzni vreo imagine.

Surâsul ei nesigur ori încruntările-i neașteptate

le știu bărbații – atâția. Însă de-ar fi acolo

bărbatul ce-i știe geamătul, și umilințele dragostei,

plătite zi după zi, el nu ar mai vrea să afle

spre cine se îndreaptă cele de azi.

Surâde de una singură

cu cel mai nesigur surâs ce-ar fi să umble pe stradă.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Non c’ è uomo che giunga a lasciare una traccia

su costei. Quant’è stato dilegua in un sogno

come via in un mattino, e non resta che lei.

Se non fosse la fronte sfiorata da un attimo,

sembrerebbe stupita. Sorridono le guance

ogni volta.

Nemmeno s’ammassano i giorni

sul suo viso, a mutare il sorriso leggero

che si irradia alle cose. Con dura fermezza

in ogni cosa, ma sembra ogni volta la prima;

pure vive fin l’ultimo istante. Si schiude

il suo solido corpo, il suo sguardo raccolto

a una voce sommessa e un po’ rauca: una voce

d’uomo stanco. E nessuna stanchezza la tocca.

A fissarle la bocca, socchiude lo sguardo

in attesa: nessuno può osare uno scatto.

Molti uomini sanno il suo ambiguo sorriso

o la ruga improvvisa. Se quell’uomo c’è stato

che la sa mugolante, umiliata d’amore,

paga giorno per giorno, ignorando di lei

per chi viva quest’oggi.

Sorride da sola

il sorriso più ambiguo camminando per strada.

Poeziile pavesiene sunt uneori expresia unui eu liric ascuns – uneori țipat, alteori enigmatic și criptic, de parcă ar ruga să fie răsfoite încet, pe cât de lenta și totuși atât de vie este reflecția autorului.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Cesare Pavese, ”În pacea ostenită vom asculta – Ascolteremo nella calma stanca”

În pacea ostenită vom asculta

melodia îndepărtată

a tinereții noastre copleșitoare

care într-o zi pribeagă

s-a arcuit peste sine

și a surâs parcă beată

de prea mult tremur, de atâta încântare.

Va fi atunci ca și cum

am asculta pe un drum

în seara celestială

acorduri dulce urcând

blânde precum amurgul

din inima vreunei

singuratice case.

Bătăi ale vieții,

păreri răzlețe,

dar care – în frământata neliniște –

a dragostei tale

au pogorât peste noi,

o, inimă,

vârtejul tuturor armoniilor.

Deasupra noastră, care

nesățioși, fără liniște

am părăsit mereu

toate lucrurile

purtând mereu în suflet

o disperată iubire

de toate lucrurile.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Ascolteremo nella calma stanca

la musica remota

della nostra tremenda giovinezza

che in un giorno lontano

si curvò su se stessa

e sorrideva come inebriata

dalla troppa dolcezza e dal tremore.

Sarà come ascoltare in una strada

nella divinità della sera

quelle note che salgono slegate

lente come il crepuscolo

dal cuore di una casa solitaria.

Battiti della vita,

spunti senz’armonia,

ma che nell’ansia tesa del tuo amore

ci crearono, o anima,

le tempeste di tutte le armonie.

Ché da tutte le cose

siamo sempre fuggiti

irrequieti e insaziati

sempre portando nel cuore

l’amore disperato

verso tutte le cose.

Edgar Allan Poe, ”Steaua nopții – Evening Star”

Era în amiaza verii,

Noaptea era înaltă;

Stelele, pe cărările lor,

Palid clipeau în lumina

Lunii reci și strălucitoare,

Înconjurând planetele sclave,

Stăpână absolută a cerurilor,

Și peste întinderea valurilor.

Eu m-am uitat o vreme

La recele ei surâs;

Prea rece – vai, pentru mine –

Ca un giulgiu trecu,

Un nor ca un caier,

Și m-am întors la tine,

Stea mândră a nopții,

La flacăra ta depărtată,

Fiindcă mai dragă mi-e raza ta;

Fiindcă mai mult mă bucură

Partea aceea mândră

A cerului noaptea,

Și mult mai mult admir

Focul tău depărtat,

Decât prea recea lumină pală.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

’Twas noontide of summer,

And mid-time of night;

And stars, in their orbits,

Shone pale, thro’ the light

Of the brighter, cold moon,

Mid planets her slaves,

Herself in the Heavens,

Her beam on the waves.

I gaz’d awhile

On her cold smile;

Too cold — too cold for me —

There pass’d, as a shroud,

A fleecy cloud,

And I turn’d away to thee,

Proud Evening Star,

In thy glory afar,

And dearer thy beam shall be;

For joy to my heart

Is the proud part

Thou bearest in Heav’n at night,

And more I admire

Thy distant fire,

Than that colder, lowly light.

Cesare Pavese, ”Vară – Estate”

Reapăruse femeia cu ochii întredeschiși,

cu trupul pârguit, plimbându-se pe stradă.

Se uita drept în față, mâna întinzându-și

în nemișcarea străzii. Reapăruse totul.

În nemișcarea luminii zilei departe

memoria fu sfâșiată. Femeia își ridicase

fruntea ei clară, reapăruse privirea

ei de atunci. Mâna ei încordată, precum

și neliniștea strânsă erau ca și-atunci.

Totul recăpătase culoare și viață

în privirea ei vie, în gura-i întredeschisă.

Adevărul îndepărtatelor zile se întorsese,

în nemișcarea imensă a verii veniră

deodată blânde adieri și culori în privirea

din ochii aceia supuși. Se întorsese neliniștea

pe care dulceața nici unor buze deschise

n-o poate alina. Se adunase rece un cer imobil

în ochii aceia.

În acel calm, amintirea

blândei lumini a timpului era ca un supus

muribund, era o fereastră deja în ceață pierită.

Iar amintirea era sfâșiată. Neliniștea încordată

a mâinii ușoare reaprinsese culorile,

și vara și căldura sub cerul viu.

Dar gura întredeschisă, privirea

ei aplecată dăduseră viață numai

unei liniști dure și inumane.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

È riapparsa la donna dagli occhi socchiusi

e dal corpo raccolto, camminando per strada.

Ha guardato diritto tendendo la mano,

nell’immobile strada. Ogni cosa è riemersa.

Nell’ímmobile luce dei giorno lontano

s’è spezzato il ricordo. La donna ha rialzato

la sua semplice fronte, e lo sguardo d’allora

è riapparso. La mano si è tesa alla mano

e la stretta angosciosa era quella d’allora.

Ogni cosa ha ripreso i colori e la vita

allo sguardo raccolto, alla bocca socchiusa.

È tornata l’angoscia dei giorni lontani

quando tutta un’immobile estate improvvisa

di colori e tepori emergeva, agli sguardi

di quegli occhi sommessi. È tornata l’angoscia

che nessuna dolcezza di labbra dischiuse

può lenire. Un immobile cielo s’accoglie

freddamente, in quegli occhi.

Fra calmo il ricordo

alla luce sommessa dei tempo, era un docile

moribondo cui già la finestra s’annebbia e scompare.

Si è spezzato il ricordo. La stretta angosciosa

della mano leggera ha riacceso i colori

e l’estate e i tepori sotto il viviclo cielo.

Ma la bocca socchiusa e gli sguardi sommessi

non dan vita che a un duro inumano silenzio

Cesare Pavese, ”Vară – Estate”

E, între ziduri joase, o strălucitoare grădină,

de iarbă uscată și de lumină, unde încet se coace

pământul. E o lumină care miroase a mare.

Tu respiri iarba-aceea. Îți atingi părul

și-ți scuturi amintirea.

Eu am văzut căzând,

cu o bufnitură, fructe multe și dulci,

pe o iarbă pe care o știu.

Tot astfel tresari și tu

la zgomotul sângelui. Tu îți miști capul

de parcă s-ar fi întâmplat un miracol

cu aerul din jur

iară minunea aceea ești tu. Aroma din ochii tăi

e aceeași din amintirea caldă.

Asculți.

Cuvintele pe care le auzi abia te ating.

Și ai un gând clar pe chipul tău senin

ce-n spate pare-a pretinde lumina mării.

Și ai pe chip o tăcere care apasă pe inimă

cu o bufnitură, și o durere străveche îmi picură

ca seva fructelor atunci căzute.

-traducere de Catalina Franco-

____________________________

C’è un giardino chiaro, fra mura basse,

di erba secca e di luce, che cuoce adagio

la sua terra. È una luce che sa di mare.

Tu respiri quell’erba. Tocchi i capelli

e ne scuoti il ricordo.

Ho veduto cadere

molti frutti, dolci, su un’erba che so,

con un tonfo. Così trasalisci tu pure

al sussulto del sangue. Tu muovi il capo

come intorno accadesse un prodigio d’aria

e il prodigio sei tu. C’è un sapore uguale

nei tuoi occhi e nel caldo ricordo.

Ascolti.

Le parole che ascolti ti toccano appena.

Hai nel viso calmo un pensiero chiaro

che ti finge alle spalle la luce del mare.

Hai nel viso un silenzio che preme il cuore

con un tonfo, e ne stilla una pena antica

come il succo dei frutti caduti allora.