Cristina Campo, ”Rămas bun – Passo d’addio”



Acum îmi vreau goale toate scrisorile,
numele de neauzit, harul meu sfârșit;
să mă destind pe cadranul zilelor,
să-întorc viața înapoi la miezul nopții.

Și valea mea roz cu livezi de măslini
și a iubirilor mele cetate încâlcită
să se închidă precum o palmă mică,
palma semnată de toate morțile mele.

-traducere de Catalina Franco-
_____________________________

Ora rivoglio bianche tutte le mie lettere,
inaudito il mio nome, la mia grazia richiusa;
ch’io mi distenda sul quadrante dei giorni,
riconduca la vita a mezzanotte.

E la mia valle rosata dagli uliveti
e la citta intricata dei miei amori
siano richiuse come breve palmo,
il mio palmo segnato da tutte le mie morti.

Kostas G. Kariotakis, ”Astă seară, luna – Questa sera la luna… – Τό φεγγαράϰι ἀπόψε…”

În astă seară luna înăuntrul mării

o să coboare ca o grea perlă.

Și nebunește se va juca deasupră-mi

luna nebună.

Rubinie, unda o să se frângă

în stele mii la picioare.

Din mâinile mele se vor ivi

două colombe:

și vor veni – două păsări de argint –

de lună să se umple – ca niște cupe –

iar părul și umerii mei

se vor stropi cu lună.

Aur topit e marea.Și eu voi pune

visul meu într-o barcă așa încât

să plutească. Și peste

pietrișul clar,

diamantin

voi păși.

Când lumina o să-l străbată

inima-mi fi-va

o perlă plumburie.

Voi râde. Voi plânge … Dar iat-o, iată,

e luna!

-traducere de Catalina Franco-

____________________________

Questa sera la luna dentro il mare

cadrà come una perla pesantissima.

E giocherà sopra di me la folle,

la folle luna.

Si frangerà l’onda color rubino

sui miei piedi spargendo mille stelle.

Le mie mani saranno diventate

due colombelle:

e saliranno – due uccelli d’argento –

a riempirsi di luna – come coppe –

e di luna le spalle ed i capelli

m’irroreranno.

Il mare è un oro fuso. Metterò

in una barca il mio sogno affinché

veleggi. Chiara, diamantina ghiaia

calpesterò.

Quando la luce l’attraverserà

sarà perla pesante il mio cuore.

E riderò. E piangerò… Ma guarda, ecco,

ecco la luna!

-traduzione di Filippomaria Pontani-

–––––––––––––––––––

Τό φεγγαράϰαι ἀπόψε στό γιαλό

θά πέσει, ἕνα. βαρύ μαργαριτάρι.

Κι ἀπάνω μου θά παίζει τό τρελό

τρελό φεγγάρι.

Ὅλο θά σπάει τό ϰύμα ρουμπινί

στά πόδια μου σϰορπίζοντας ἀστέρια.

Οἱ παλάμες μου θά ’χουνε γενεῖ

δυό περιστέρια·

θ’ ἀνεβοῦν – ἀσημένια δυό πουλιά –,

μέ φεγγάρι – δυό ϰοῦπες – θά γεμίζουν,

μέ φεγγάρι τούς ὤμους, τά μαλλιά

θά μοῦ ραντίζουν.

Τό πέλαγο χρυσάφι ἀναλυτό.

Θά βάλω τ’ ὄνειρό μου σέ ϰααΐϰι

ν’ ἀρμενίσει. Διαμάντι θά πατῶ

λαμπρό χαλίϰαι.

Τό γύρω φῶς ὡς θάν τή διαπερνᾶ,

ἡ ϰαρδιά μου βαρύ μαργαριτάρι.

Καί θά γελῶ. Καί θέ νά ϰαλαίω… Καί νά,

νά τό φεγγάρι!

Georg Trakl, ”Gródek”

Seara răsună de armele morții
Pădurile toamnei, câmpuri de aur,
Lacuri albastre, deasupra-le soarele
Peste sumbrele zări; noaptea îmbrățișă
Războinici pe moarte, tânguirea sălbatică
A frântei lor glăsuiri.
Însă-n tăcere prin sălcii se adună
Un roșu nor, un loc unde stă un zeu mânios,
Sângele curs, argintia răcoare a lunii;
Toate potecile duc în neagră putreziciune.
Pe sub auriile crengi ale nopții și stelelor,
Prin crângul tăcut se clatină umbra surorii,
Salută năluca eroilor, capete sângerânde;
Și lin răsună în stuf întunecata lăută a toamnei. O, prea mândră jelanie! O, voi altare de aramă,
Astăzi, fierbinte, flacăra spiritului hrănește-o durere amarnică,
Nepoții nenăscuți.

-traducere de Catalina Franco-

---

Am Abend tönen die herbstlichen Wälder
Von tödlichen Waffen, die goldnen Ebenen
Und blauen Seen, darüber die Sonne
Düstrer hinrollt; umfängt die Nacht
Sterbende Krieger, die wilde Klage
Ihrer zerbrochenen Münder.
Doch stille sammelt im Weidengrund
Rotes Gewölk, darin ein zürnender Gott wohnt
Das vergoßne Blut sich, mondne Kühle;
Alle Straßen münden in schwarze Verwesung.
Unter goldnem Gezweig der Nacht und Sternen
Es schwankt der Schwester Schatten durch den schweigenden Hain,
Zu grüßen die Geister der Helden, die blutenden Häupter;
Und leise tönen im Rohr die dunkeln Flöten des Herbstes. O stolzere Trauer! ihr ehernen Altäre
Die heiße Flamme des Geistes nährt heute ein gewaltiger Schmerz,
Die ungebornen Enkel.