Primăvara s-a întors din plecările sale departe,
Pacea inimii ea ne-o aduce.
Ridică-te, cap iubit! Uită-te, chip frumos !
Muntele e o insulă între norii de abur: zâmbitoarea-i culoare i-a reînviat.
O, tinerețe! O, al casei înclinat călin !
O, timp al viespii risipitoare!
Nebuna fecioară a verii
Cântă în arșiță.
Totu-i încredere, farmec, odihnă.
Ce frumoasă e lumea, iubito, ce frumoasă-i!
Un nor grav și pur vine dintr-un regat obscur.
Tăcerea dragostei cade pe aurul de miez de zi.
Somnoroasă urzica și-apleacă înțeleptul ei cap
Sub frumoasa-i coroană de regină-a Iudeii.
Auzi? Vine ploaia.
Iat-o … a venit.
Toată Împărăția iubirii miroase a floare de apă.
Albina cea tânără,
Fiică a soarelui,
Zboară în căutarea misterului din livadă;
Aud mugetul turmelor;
Ecoul răspunde păstorului.
Ce frumoasă e lumea, iubito, ce frumoasă-i!

Vom urma cimpoiul în locuri abandonate.
Acolo, în umbra norului, la poalele turnului,
Rozmarinul se sfătuiește; și nimic nu e mai frumos
Decât mielușelul de culoarea zilei.
Clipa cea blândă ne-arată colina ascunsă.
Ridică-te, iubire mândra, apleacă-te pe umărul meu;
Voi îndepărta șuvițele salciei,
Vom privi valea.
Floarea se înclină, copacul freamătă: cu miresme se îmbată.
Iar, grâul, grâul deja
Se ridică în tăcere, precum în vis adormiții.
Iar orașul, și el e frumos în albastrul timpului; turnurile
Sunt ca niște femei care, de departe,
Privesc cum vine dragostea lor.
Iubire puternică, sora mea mare,
Să fugim, ne cheamă pasărea ascunsă-a grădinii.
Vino, inimă crudă,
Vino, chip dulce;
Briza cu obraji de copil suflă spre norul de iasomie.
Porumbița cu delicate picioare vine să bea la fântână;
Ce albă își apare în apa cea nouă!
Ce spune oare? unde e ea?
S-ar părea că ea cântă în nouă inima mea.
Iat-o departe …
Ce frumoasă e lumea, iubito, ce frumoasă-i!
Vino, urmează-mă! Știu ce înseamnă singurătatea,
Femeia ruinelor mă cheamă de la fereastra înaltă:
Privește cum părul ei de flori nebune, de vânt
Se răspândește peste jgheabul surpat.

 

Și aud și-un bondar răgușit,
Clopoțel bătrân al nevinovatelor zile.
Timpul nostru a venit, cap nebun,
Să ne împodobim cu fragii respirând la umbra.
Grangurul cântă în cea mai secretă alee.
Ne așteaptă în roua singurătății.
O, întunecat chip frumos, dulce, prelung,
Lampă în miez de noapte de iulie
Aprinsă în inima campanulei în floare!
Te privesc: sufletul tot mi se îneacă
În lacrimi:
Vino, dragostea mea, vino, iulie-al meu.
Vino, o, noaptea mea!
Nu mă tem: inima mea e o cupă de ploaie
De furtună oferită păsării migratoare!
Pe tâmpla ta e o venă cu puls liniștit,
Somnoroasă.
Este șarpele casei mele,
Hrănit cu pâine și miere albă din celălalt an.
In ochii tăi se află secretul nopții,
Farmecul apei. Ca și în noapte, ca și în apă
Acum e pericol.
Spune-mi, se va schimba și ea, inima ta?
Râzi; și, ca să râzi, sora mea,
Capul ți-apleci, ți-întinzi gâtul.
Lebădă neagră, lebădă blândă, lebădă așa de frumoasă:
Umărul tău mic se strânge într-o cută de apă.
Ce frumoasă e lumea, iubito, ce frumoasă-i!
Acum capul tău îl ridici și din umbra genelor
O rază împărțită

Vine ca și cum ar străbate adâncimea
Frunzișului:
Și acesta-i un mod de-a citi în inimă.
Ca acum tu să fii un vis de atins…
Ascultă! Echo și-a pus mâini de scoarță pe gură,
Ne cheamă. Pădurea se îmbracă în candoare.
Vino! Vreau să te arăt și fraților mei, și surorilor,
Grenadelor sudului, vrejului muntelui:
„Iat-o pe sora mea, iată, ea mă însoțește,
Iată dragostea mea îmbrăcată în culori.
M-a făcut să intru în împărăția copilăriei:
Sărmanul meu cap era în josul râului întunecat al științei:
Ea a venit, mi-a deschis ușa mormântului! ”
Ce frumoasă e lumea, iubito, ce frumoasă-i!
O, soră a gândului meu! ce este oare misterul acesta?
Luminează-mă, trezește-mă, sunt lucruri văzute într-un vis.
Oh! cu siguranță că dorm.
Cât de frumoasă e viața! nici minciună, nici remușcări
Pe pământ se ridică flori
Care sunt ca iertarea morților.
O, lună-a iubirii, o, călător, o, tu, a bucuriei zi!
Fii gazda noastră; oprește-te;
Sub acoperișul nostru te-i odihni.
Gravele tale planuri s-or potoli în înaripatul murmur de alei.
Te vom hrăni cu pâine, miere și lapte.
Nu fugi.
Ce ai de făcut acolo?
Nu ți-e bine aici?
Te vom ascunde de griji.
Se află o frumoasă secretă odaie

În casa noastră de odihnă;
Acolo umbre verzi intră prin fereastra deschisă
Peste-o grădină de farmec, singurătate și apă.
Ascultă … se oprește …
Ce frumoasă e lumea, iubito, ce frumoasă-i!

________________________________
-Traducere de Catalina Franco-
________________________________

Le printemps est revenu de ses lointains voyages,
Il nous apporte la paix du coeur.
Lève-toi, chère tête! Regarde, beau visage!
La montagne est une île au milieu des vapeurs: elle a repris sa riante couleur.
Ô jeunesse! ô viorne de la maison penchée!
Ô saison de la guêpe prodigue!
La vierge folle de l’été
Chante dans la chaleur.
Tout est confiance, charme, repos.
Que le monde est beau, bien-aimée, que le monde est beau!
Un grave et pur nuage est venu d’un royaume obscur.
Un silence d’amour est tombé sur l’or de midi.
L’ortie ensommeillée courbe sa tête mûre
Sous sa belle couronne de reine de Judée.
Entends-tu? Voici l’ondée.
Elle vient… elle est tombée.
Tout le royaume de l’amour sent la fleur d’eau.
La jeune abeille,
Fille du soleil,
Vole à la découverte dans le mystère du verger;
J’entends bêler les troupeaux;
L’écho répond au berger.
Que le monde est beau, bien-aimée, que le monde est beau!

Nous suivrons la musette aux lieux abandonnés.
Là-bas, dans l’ombre du nuage, au pied de la tour,
Le romarin conseille de dormir; et rien n’est beau
Comme l’enfant de la brebis couleur de jour.
Le tendre instant nous fait signe de la colline voilée.
Levez-vous, amour fier, appuyez-vous sur mon épaule;
J’écarterai la chevelure du saule,
Nous regarderons dans la vallée.
La fleur se penche, l’arbre frissonne: ils sont ivres d’odeur.
Déjà, déjà le blé
Lève en silence, comme dans les songes des dormeurs.
Et la ville, elle aussi, est belle dans le bleu du temps; les tours
Sont comme des femmes qui, de loin,
Regardent venir leur amour.
Amour puissant, ma grande soeur,
Courons où nous appelle l’oiseau caché des jardins.
Viens, cruel coeur,
Viens, doux visage;
La brise aux joues d’enfant souffle sur le nuage
De jasmin.
La colombe aux beaux pieds vient boire à la fontaine;
Qu’elle s’apparaît blanche dans l’eau nouvelle!
Que dit-elle? où est-elle?
On dirait qu’elle chante dans mon coeur nouveau.
La voici lointaine…
Que le monde est beau, bien-aimée, que le monde est beau!
Viens, suis-moi! je connais les confins de la solitude,
La femme des ruines m’appelle de la fenêtre haute:
Vois comme sa chevelure de fleurs folles et de vent
S’est répandue sur le chéneau croulant.

Et j’entends le bourdon strié,
Vieux sonneur des jours innocents.
Le temps est venu pour nous, folle tête,
De nous parer des baies qui respirent dans l’ombre.
Le loriot chante dans l’allée la plus secrète.
Il nous attend dans la rosée de la solitude.
Ô beau visage sombre, long et doux,
Lampe de minuit de juillet
Allumée au profond du tulipier en fleur!
Je te regarde: toute mon âme est noyée
Dans les pleurs:
Viens, mon amour, viens, mon juillet.
Viens, ô ma nuit!
Ne me crains pas: mon coeur est la coupe de pluie
Offerte par l’orage à l’oiseau migrateur!
Il y a sur ta tempe une veine au cours calme,
Ensommeillée.
C’est ma couleuvre du foyer,
Nourrie de pain et de miel blanc de l’autre année.
Il y a dans tes yeux le secret de la nuit,
Le charme de l’eau. Comme dans la nuit, comme dans l’eau
Il y a là maint danger.
Dis-moi, ton coeur va-t-il lui aussi, lui aussi, changer?
Tu ris; et pour rire, ma soeur.
Tu inclines la tête, tu allonges le cou.
Cygne noir, cygne apprivoisé, cygne très beau:
Et l’épaule tombante se creuse d’un pli d’eau.
Que le monde est beau, bien-aimée, que le monde est beau!
Maintenant, tu lèves la tête et de l’ombre des cils
Un rayon divisé

Me vient comme à travers la profondeur
De la feuillée:
Et c’est là un moyen de lire dans le coeur.
Que tu sois à ce point un songe que l’on touche…
-Écoute! Écho a joint ses mains d’écorce sur sa bouche,
Il nous appelle. Et la forêt est vêtue de candeur.
Viens! je veux te montrer à mes frères, mes soeurs,
Aux grenades du Sud, aux ceps de la montagne:
«Voici ma soeur, voici ma compagne,
Voici mon amour vêtu de couleurs.
Il m’a fait entrer au royaume de l’enfance:
Ma pauvre tête était au fond du fleuve obscur de la science:
Il est venu, il m’a ouvert la porte du tombeau!»
Que le monde est beau, bien-aimée, que le monde est beau!
Ô soeur de ma pensée! quel est donc ce mystère?
Éclaire-moi, réveille-moi, car ce sont choses vues en songe.
Oh! très certainement je dors.
Comme la vie est belle! plus de mensonge, plus de remords
Et des fleurs se lèvent de terre
Qui sont comme le pardon des morts.
Ô mois d’amour, ô voyageur, ô jour de joie!
Sois notre hôte; arrête-toi;
Tu te reposeras sous notre toit.
Tes graves projets s’assoupiront au murmure ailé de l’allée.
Nous te nourrirons de pain, de miel et de lait.
Ne fuis pas.
Qu’as-tu à faire là-bas?
N’es-tu pas bien ici?
Nous te cacherons aux soucis.
Il y a une belle chambre secrète

Dans notre maison de repos;
Là, les ombres vertes entrent par la fenêtre ouverte
Sur un jardin de charme, de solitude et d’eau.
Il écoute… il s’arrête…
Que le monde est beau, bien-aimée, que le monde est beau!

Ostatec în scrisul meu
Cânți în poezia mea.
Prins în dulcea ta voce
pietrificat în memoria-mi.
Pasărea captivă în fuga-i.
Aer tatuat de o absență.
Orologiu ce bate cu mine astfel
încât niciodată să nu se trezească.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

Emboscado en mi escritura
cantas en mi poema.
Rehén de tu dulce voz
petrificada en mi memoria.
Pájaro asido a su fuga.
Aire tatuado por un ausente.
Reloj que late conmigo
para que nunca despierte.

Si încă îndrăznesc să iubesc
sunetul luminii într-un ceas mort,
culoarea timpului pe-un zid părăsit.

In privirea mea s-a stins tot.
Atât de departe de a cere.
Atât de aproape de a ști că nu e.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

Y aún me atrevo a amar
el sonido de la luz en una hora muerta,
el color del tiempo en un muro abandonado.

En mi mirada lo he perdido todo.
Es tan lejos pedir. Tan cerca saber que no hay.

dacă vreodată pe-o parte a lunii
îmi vei vedea sărutările-mi cum scânteiază
umbre ce orgolios vor surâde
luminând secretul ce rătăcind oftează
de vor veni neînfricatele frunze
ce fost-au cândva ochii mei
de vor veni parfumuri mustoase
ce s-au ivit din plutiri de aripi
de vor veni purpurii bucurii care
adânc în soare vor arde încât
să rotunjim echidistante armonii în
fumul dansând din lăuta dragostei mele.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________
alguna vez de un costado de la luna
verás caer los besos que brillan en mí
las sombras sonreirán altivas
luciendo el secreto que gime vagando
vendrán las hojas impávidas que
algún día fueron lo que mis ojos
vendrán las mustias fragancias que
innatas descendieron del alado son
vendrán las rojas alegrías que
burbujean intensas en el sol que
redondea las armonías equidistantes en
el humo danzante de la pipa de mi amor.

Mă deșteptam, era casa natală,
Spuma mării cădea peste stâncă,
Nici o pasăre, doar vântul ce deschide și închide valul,
Din toate părțile, mireasma zărilor,
Cenușă, ca și cum dealurile ascundeau un foc
Ce universul aprinsese altundeva.
Am intrat în verandă, masa era așezată,
Apa lovea picioarele mesei, bufetul.
Ar fi trebuit să intre, totuși, cea fără de față,
Despre care știam că scutură ușa
De la coridor, lângă scara întunecată, însă în zadar,
Atât de mare era deja apa din cameră.
Am întors mânerul, dar rezista,
Aproape că auzeam zvonurile de pe celălalt țărm,
Aceste râsete de copii în iarba înaltă,
Jocurile altora, pentru totdeauna ale altora, în bucuria lor.

-traducere de Catalina Franco-
________________________________

Mi svegliai, era la casa natale,
la schiuma s’abbatteva sulla roccia,
non un uccello, solo il vento ad aprire e chiudere l’onda,
l’odore dell’orizzonte da ogni parte,
cenere, come se le colline celassero un fuoco
che altrove divorava un universo,
passai nella veranda, la tavola era apparecchiata,
l’acqua urtava i piedi del tavolo, la credenza.
Bisognava comunque che entrasse, la senza-volto
che sapevo sbattesse alla porta
del corridoio, dal lato della scala scura, ma invano,
tanto alta era già l’acqua nella sala.
Giravo la maniglia, che resisteva,
quasi sentivo i rumori dell’altra riva,
quelle risa dei bimbi nell’erba alta.
Quei giochi degli altri, per sempre gli altri, nella loro gioia
_________
I woke up, it was the house where I was born,
Sea foam splashed against the rock,
Not a single bird, only the wind to open and close the wave,
Everywhere on the horizon the smell of ashes,
As if the hills were hiding a fire
That somewhere else was burning up a universe.
I went onto the veranda, the table was set,
The water knocked against the legs of the table, the sideboard.
And yet she had to come in, the faceless one,
The one I knew was shaking the door
In the hall, near the darkened staircase, but in vain,
So high had the water already risen in the room.
I took the handle, it was hard to turn,
I could almost hear the noises of the other shore,
The laughter of the children playing in the tall grass,
The games of the others, always the others, in their joy.
________
Je m’éveillai, c’était la maison natale,
L’écume s’abattait sur le rocher,
Pas un oiseau, le vent seul à ouvrir et fermer la vague,
L’odeur de l’horizon de toutes parts,
Cendre, comme si les collines cachaient un feu
Qui ailleurs consumait un univers.
Je passai dans la véranda, la table était mise,
L’eau frappait les pieds de la table, le buffet.
Il fallait qu’elle entrât pourtant, la sans-visage
Que je savais qui secouait la porte
Du couloir, du côté de l’escalier sombre, mais en vain,
Si haute était déjà l’eau dans la salle.
Je tournais la poignée, qui résistait,
J’entendais presque les rumeurs de l’autre rive,
Ces rires des enfants dans l’herbe haute,
Ces jeux des autres, à jamais les autres, dans leur joie.

 

 

Al meu Donzel – Il me Donzel

 

 

„Oh, copile! Mă nasc
în mireasma ploii
suspinând în pajiști
de iarbă vie… Mă nasc
în oglinda canalului. „

 

1. P. Pasolini

I

 

 

De sus, ca o strălucire
sau ca un râu în plină noapte,
negrul consumă acel puțin
din cerul ce tremură.

 

și fald cu fald cerul,
în faţa, în spatele zilei,
în frunzele acestui arțar,
își strecoară mâna-i catifelată.

 

Să spui da, tu primești apa
ești canal ce se scurge-n nimic
ceea ce singuri am spus sau făcut-am,

fără a ști să spunem
dacă spre-a ne pierde suntem
sau să ne pierdem spre-a fi.

 

 

O me donzel! Jo i nas
ta l’odour che la ploja
a suspira tai pras
di erba viva…
i nas tal spieli da la roja.

 

1. P. Pasolini

I

 

Di insom tant che lusôr
o tant che ’ne montane
la gnot, la nere, e frue
chel pôc di cîl ch’al trame.

 

E rue par rue dal cîl
denant, daur dal di
ta fueis di chest aiâr
e poe la man felpade.

 

Dî si, tu ses l’agâr,
la roe ch’e sgote in nuie
chel ch’o vin dit o fat

 

bessôi, cence save
se dî di sei par pierdisi
o pierdisi par sei.

 

 

Dall’alto come lucore o quanto un fiume in piena la notte, la nera, consuma quel poco di cielo che trema. E piega per piega dal cielo, davanti, dietro il giorno, nelle foglie di questo acero posa la sua mano felpata. Dire sí, tu sei l’acquaio, la roggia che sgocciola nel nulla quel che abbiamo detto o fatto da soli, senza sapere se dire di essere per perdersi o perdersi per essere.

 

 

 

II

 

 

Vis, vis în somn,
lumină a ceea ce nu e
și voce a ceea ce-a fost,
mugur negru al nopții

 

ce promite splendoare,
pământul făcut din nor,
norul făcut rădăcină,
mâna stângă în dreapta,

vis, totuși, ia-mă vis,
clopotniță-n beznă,
flacără binecuvântată,

 

declin de poet
ce promite iubire
și urlet în urlet și noapte.

 

 

 

 

Sium, sium dentri inte sium
lus di ce che nol e
e vôs di chel ch’al jere
neri butul de gnot

 

ch’al impromet sflandôr
tiere fate di niule
niule fate ladrîs
man çampe inte man drete

 

sium cjapimi me sium
cjampanule di scur
flamule benedete

 

declinazion di poete
ch’al impromet amôr
e ôr dal ôr e gnot.

 

 

 

 

Sogno, sogno dentro il sonno, luce di cio che non c’e e voce di quello che c’era, nero bocciolo della notte che promette splendore, terra fatta di nuvola, nuvola fatta radice, mano sinistra dentro la destra, sogno, prendimi pure, sogno, campanula di buio, fiammella benedetta, declinazione di poeta che promette amore e orlo d’orlo e notte.

 

 

 

 

 

 

III

Donzel, cea mai frumoasă noapte
este cea care liniştită îmi tace
înăuntru, micuţă ca
o sutime de pace

în buzunarul inimii mele,
unde sfertul lunii
în tăcerea cerului
străluceşte ca un cercel

chiar şi mamonul zâmbeşte,
el – în copilărie înfricoşător –
chiar urletul zilei-a tăcut

şi noi nu mai suntem noi
şi e dulce să cazi înăuntru
şi să nu dormim încă.
Donzel, la gnot plui biele
e je che ch’e mi tâs
dentri, minude come
un centesim di pâs

te sachete dal cur
dula che il cuart di lune
intal cidin dal cîl
al lus come un rincjin
 

e la marangule e rît
che, frut, faseve pôre
e al tâs il crît dal di

e nô no si e plui nô
e il dolç mancjâsi dentri

nol e ancjemo durmî.
 

 

Donzel, la notte piú bella e quella che mi tace dentro, minuta come un centesimo di pace dentro la tasca del cuore, dove il quarto di luna nel silenzio del cielo brilla come un orecchino e il gattomammone sorride, che da bambino faceva paura, e tace l’urlío del giorno e noi non si e piú noi e il dolce cadersi dentro non e dormire ancora.

 

 

IV

Sunt aici, într-o noapte
care nu este tăcută
în tăcerea de flori
a pietrei şi-a mea.

Sunt aici să mă-întunec
cu întunericul
nopţii răcoroase şi întunecate,
ca într-un leagăn.

Sunt aici, să-mi aşez
pe genunchi mâinile,
genunchii lângă inima mea,

în cercul ochilor mei,
în cercul lunii până
când voi deveni copil.
 
Achi soi jo, par dentri
une gnot che no je
e cidin tal cidin
florît di piere e gno.

Achi soi jo, a scurîmi
cul scurîsi de gnot
frescje e scuride ator
ator come di scune.

Achi soi jo, ch’o strenç
lis mans tor dai zenôi
i zenôi dongje il cur

dentri il cercli dai vôi
il cercli da la lune
fin a vignî bambin.
Io sono qui, dentro una notte che non c’e e silenzioso nel silenzio fiorito di pietra e mio. Io sono qui, a scurirmi con lo scurirsi della notte fresca e scurita intorno come di culla. Io sono qui, che stringo le mani alle ginocchia, le ginocchia accanto al cuore, dentro il erchio degli occhi il cerchio della luna fino a tornare bambino.

 

 

 

 

V

O rază – prima – a soarelui,
mai puţin ca o mângâiere,
adiere de aur sau de fire de păr
în miezul de noapte al inimii;

o rază vrăjită pe marginea
de sticlă a paharului,
cu mirosul buzelor mele
în negrul cafelei;

o rază – un prim semn
dacă lumină încă nu este
ori ceasul bun pentru cei ce trăiesc

în înflorirea de aur a primăverii;
o rază – prima – aceasta –
ea culoare-mi va da.

“E jo cjanti, cjanti, cjanti
e no sai bielsôl parce.
E jo cjanti solamentri
che par consolâmi me”.

Un rai – il prin – di soreli
mancul che une cjarece
sofli d’aur o cjaveli
te miezegnot dal cur;

un rai cerçât sul ôr
di veri da la tace
cul tenar dai miei lavris
tal neri dal cafe;
un rai ch’al sedi screi
se no ancjemo lusôr
o buinore dai vîfs

tal screi di vierte d’aur;
un rai – chest prin – ch’al e
par colorâmi me.
Un raggio – il primo – di sole, meno che una carezza, soffio d’oro o capello nella mezzanotte del cuore; un raggio gustato sull’orlo di vetro del bicchiere col tenero delle mie labbra nel nero del caffe; un raggio che sia il primo segno se non ancora luce o la buonora dei vivi nell’apertura d’oro della primavera; un raggio – questo primo – che sta per colorare me.

 

VI

A spune că-i verde verdele,
nu mi se potriveşte
Mă mişc mai ales dacă roşul frunzei,
roşu la apus de iulie,

vine şi se duce în verde
cu plecarea şi-întoarcerea vântului,
astfel nu-i aşa de verde verdele,
nici frunza nu-i frunză,

ci roşul inimii care tremură
botezată-în argint
de stele: dar iată-le

– stelele – minune
în noaptea viilor
culoarea culorilor.

Dî ch’al e vert il vert
no mi samee, di plui
mi môf se il ros de fuee
ros tal amont di Lui

al va e al ven tal vert
cul lâ e tornâ dal vint
cussi nol e plui vert
il vert ni fuee la fuee

ma ros di cur ch’al trime
batiât dentri l’arint
da li’ stelis: ma velis

– li’ stelis – maravee
su la gnot dai vignâi
il colôr dai colôrs.
Dire che e verde il verde non mi assomiglia, di piú mi muovo se il rosso della foglia, rosso nel tramonto di luglio, va e viene nel verde con l’andare e il tornare del vento, cosí non e piú verde il verde né la foglia foglia ma rosso di cuore che trema battezzato dentro l’argento delle stelle: ma eccole – le stelle – meraviglia sulla notte dei vigneti il colore dei colori.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

VII

 

În căldură, în serul furios,

în norocul îmbătat

de furtuni de august,

nu văd nici un început,

 

Donzel, suflet subțire,

cuvânt de găsit;

Am nevoie de un voal umed

peste acest târg de cartonase

 

și spot și trend și leasing,

bar și marketing și stop

 

care ca niște fuste de tablă

dansează cu luminițe

peste tăcere.

 

 

 

 

Tal cjalt, tal sîr rabiôs

te briscule incjocade

dai temporâi d’Avost

no viôt començament

 

Donzel, anime magre,

peraule di cjatâ;

mi vul une rosade

disore cheste sagre

 

 

 

 

 

 

 

 

 

di cartelons e spots

e trends e leasings, bars

e marketings e stops

 

che, cotulis di bande,

a balin di lusôr

parsore il cidinôr.

 

 

 

 

Nel caldo, nel siero rabbioso, nella briscola ubriacata dei temporali d’agosto non vedo cominciamento, Donzel, anima magra, parola da trovare; mi serve un velo rorido sopra questa sagra di cartelloni e spot e trend e leasing, bar e marketing e stop, che come gonne di latta ballano di luccichío sopra il silenzio.

 

 

 

 

 

VIII

 

 

Oh, uită-te la acest septembrie,
uită-te către mijlocul și deasupra câmpiei
cum e cât de vie-i,
cum se aprinde

 

și cum se face de aur,
și privește-o uimit de pe margine,
de pe firul toamnei ce cântă
și care se stinge între ramuri de dud;

 

 

scrie apoi pe hârtie
și scrie-mi-o clar
că fie moarte, fie poezie,

 

de la toți doar un vestmânt,
unul singur cere,
dar mie pe cel mai frumos.

 

 

 

 

Oh, cjale chest Setembar
cjale jenfre e parsore
il plan cemût ch’al vîf
e che s’inflame e indore

 

e cjalilu stinît
sul ôr sul fîl d’atom
ch’al cjante e si distude
ta ruis di chest morâr;

 

alore scrîf e clâr
scrivimilu sul fuei
che muart tant che puisie

 

di ducj nome un vistît
un sôl e mi domande
ma chel ch’al è plui biel

 

 

 

 

Oh, guarda questo settembre, guarda nel mezzo e sopra la pianura com’è che vive e che s’infiamma e indora, e guardalo allibito sull’orlo, sul filo dell’autunno che canta e che si spegne nelle pieghe di questo gelso; allora scrivi e scrivimelo sul foglio chiaramente, che sia morte che poesia, di tutti soltanto un abito, uno solo me ne richiede, ma quello che è piú bello.

 

 

 

 

 

 

 

 

IX

 

 

Eu, care te asemăn mie,
pentru ca mie să-mi semeni mai mult,
sămânță niciodată ajunsă floare,
foaie goală, un întreg,

 

măsură a gândului
ce se naște și moare în alb,
viespe zbătându-se
și stocaj de arsenic;

 

Eu, care sunt, dar nu sunt
ceea ce am fost, care sunt
– acum că sunt – dar ca și cum

 

aș fi ceea fi-voi,
azi îți încredințez o hârtie:
acesta este plinul, golul.
Jo, ch’o ti samei a mi
ma par semeâmi miôr
semence mai vignude
a flôr, fuei vueit, intîr

 

misure dal pinsîr
ch’al nas e al mur tal blanc
gjespe ch’e svirgulee
e spiç tal flanc di arsenic;

 

jo, ch’o soi ma no soi
ce ch’o soi stât, ch’o stoi
– cumo ch’o soi – ma come

 

ch’o fos ce ch’o sarai
vue o ti consegni un fuei:
chest al e il plen, il vueit.

 

 

 

 

Io, che ti assomiglio a me, ma per assomigliarmi meglio, semenza mai venuta a fiore, foglio vuoto, intero, misura del pensiero che nasce e muore nel bianco, vespa che svirgola e stocco d’arsenico nel fianco; io, che sono, ma non sono quel che sono stato, che sto – adesso che sono – ma come fossi quel che saro, oggi ti consegno un foglio: questo e il pieno, il vuoto.

 

 

 

X

 

 

Azi când iarna-i geroasă,
oglindă rece pe-o foaie,
iar inima-mi tremură
ca un ram desculț;

 

astăzi când a spune a pleca
a iubi se îneacă
între cuvântul rostit
și cel care încă-i de spus;

 

ascultă-mă bine,
cât de bine știu eu să mor,
Donzel, cifra iubirii:

 

între mine și mine sufletul meu
sunt eu cel ce plânge
în aurul tăcerii.

 

 

 

 

Vue ch’al e unvier di fret
spieli di fret sul fuei
e il cur mi trimulee
come un ramaç discolç;

 

vue che dî al e partî
e amôr di me s’innee
fra la peraule dite
e che ancjemo di dî;

 

scoltimi ben che ben
jo o sai murîmi a mi
Donzel, numar d’amôr:

 

fra me e me anime me
soi jo che o sighi jo
ta l’aur dal cidinôr.

 

 

 

Oggi che e inverno di freddo, specchio di freddo sul foglio, e il cuore trema come un ramo scalzo; oggi che dire e partire e amor di me si annega tra la parola detta e quella ancora da dire; ascoltami bene, che bene so morire a me, Donzel, cifra d’amore: fra me e me anima mia ci sono io che grido io nell’oro del silenzio.

 

XI

 

 

Nu e de ajuns
ninsoarea ce-așterne
fulgi peste fulgi
sau o albă tăcere

 

ca să simt cum creşte
grămada durerii
în albul ninsorii:
nimic n-ar dezăpezi

 

nici dezgheța piața
amara a inimii mele
cu tot golul din țipătul meu;

 

ci doar ceva nedespărțit de pământ,
un pas înainte
în a cerului beznă
iubire strigând.

 

 

 

 

Nol e nome nevere
di floc parsore floc
o blanc cidinorôs
par dispocâmi il poc

 

dal gno sintî dolôr,
il blanc da la nevere:
ni companie di glace
par disglaçâ la place

 

suturne dal gno cur
o pur il vueit dal grim;
ma chel dutun de tiere

 

un pas prime dal scur
tal palidôr dal cîl
al e sigâ d’amôr.

 

 

 

 

Non e soltanto una nevicata di fiocco sopra fiocco o bianco silenzioso per spuntare lo stocco del mio sentire dolore, il bianco della nevicata: né compagnia di ghiaccio per disgelare la piazza amara del mio cuore oppure il vuoto del grembo; ma quel tuttuno della terra, un passo prima del buio nel pallore del cielo e gridare amore.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XII

 

 

Ceea ce vezi acum,
o vrabie care este doar vrabie,
un pumn strâns tare
în a sa ființa de nor

 

în ochii mei semănat,
crescut fără grija acolo
unde încep eu,
omul viu din ființa mea

 

de carne în frig,
de frig în cap,
de vrabie doar de vrabie

 

care m-a văzut acum,
mâine, Donzel, în frig
oare va mai cânta?

 

 

 

 

Chel che tu viôts cumo
un passar nome passar
un pugn dutun cun se
intal so sei di niule

 

coltade tai miei vôi
cressude spetenade
la ch’o comenci jo
om vîf intal gno sei

 

di cjar dentri intal fret
di fret dentri i cjavei
di passar nome passar

 

ch’a mi a viodut cumo
doman, Donzel, tal fret
cjantaraial inmo?

 

 

 

Quello che vedi adesso, un passero che e soltanto passero, un pugno tutto compreso in sé nel suo essere di nuvola coltivata nei miei occhi, cresciuta spettinata la dove comincio io, uomo vivo nel mio essere di carne dentro il freddo, di freddo dentro i capelli, di passero solo passero che mi ha scorto adesso, domani, Donzel, nel freddo cantera ancora?

 

 

 

 

 

XIII

Pe acest deal de ierburi
firave de ianuarie
înalte doar cât raza
care se stinge în ele,

te poti odihni, odihni …
între a spune şi a gândi,
pe nimic stând, să-ţi tragi sufletul,
aşchie cu aşchie ridicând

răul paşilor duşi
şi aduşi în fiece zi.
şi apoi din nou să începi

pe calea sufletului,
răsad de versuri,
amar amar amar.
Intal rivâl di jerbis
lizeris di Zenâr
e lungjis tant che il rai
che si distude in lôr

pode polsâ, polsâ…
tra dî e pensâ, sentât
sul nuie tirâ il flât
gjavâ scae sore scae

il mâl dai pas puartâts
e di puartâ ogni di.
E po tornâ a partî

cu l’anime par troi
ch’al e vivâr di viers
amâr amâr amâr.
Su questo poggio d’erbe leggere di gennaio e lunghe quanto il raggio che si spegne in loro, poter riposare, riposare… tra il dire e il pensare, seduto sul nulla, riprendere fiato, levare scheggia dopo scheggia il male dei passi portati e da portare ogni giorno. E dopo ripartire, con per sentiero l’anima, che e vivaio di versi, amaro amaro amaro.

 

 

 

XIV

 

 

Mă străduiesc să fac
totul, mi-e greu să mă îmbrac,
Donzel, obosesc când mănânc,
când dorm și când

 

dragoste fac, obosesc
când privesc în februarie
bruma de parcă ar fi prima
iarbă înflorită de-aprilie,

 

 

 

 

 

 

 

mă chinuiesc să uit
că din noi va rămâne
cum mă ridic pe-întuneric,

 

fără sa obosesc,
cum pe-întuneric m-așez,
fără nimic în față, fără nimic înapoi.

 

 

 

 

Jo o fâs fadie par fâ
dut, fadie par vistîmi,
Donzel, fadie a mangjâ
fadie a durmî e par fâ

 

l’amôr, fadie a cjalâ
la zilugne a Fevrâr
come ch’e fos la prime
floride arbe d’Avrîl

 

fadie a smenteâ
che di nô al restara
un jevâsi intal scur

 

cence fadie un poiâsi
tal scur, cul nuie devant,
cence nuie daur.

 

 

 

Io faccio fatica per fare tutto, fatica a vestirmi, Donzel, fatica a mangiare, fatica a dormire e per fare l’amore, fatica a guardare la brina a febbraio come fosse la prima fiorita erba d’aprile, fatica a dimenticare che di noi restera un levarsi nel buio senza fatica un posarsi nel buio, col niente davanti, senza aver niente dietro.

 

 

 

 

XV

 

 

Cum aş vrea să rămân,
Donzel, mai puţin decât
cel mai uitat dintre bărbaţii
neînfrânaţi şi sălbatici,

frate al pajiştei odihnind
sub verdea lumina
a ierbii, cum aş vrea
ca blândeţea vântului

să-mi mângâie mâinile
fruntea şi ochii-mi
să înghită bolta

adâncă a cerului, iar înăuntru
s-audă trecând furia
împăcată a mării.

 

 

Ce ch’o vores restâ
Donzel, mancul che il plui
dismenteât dai oms
dispetenât salvadi

fradi dal prât poiât
su la verde lusere
dal prât, ce ch’o vores
la caretât dal vint

a cjarinâmi mans
e çarneli, e cui vôi
çupâ lassu la polpe
fonde dal cîl, e dentri
sintî passâ la rabie
cuietade dal mâr.
Come vorrei rimanere, Donzel, meno che il piú dimenticato degli uomini spettinato e selvatico, fratello del prato posato sulla luce verde del prato, come vorrei la carita del vento a carezzarmi mani e fronte e con gli occhi succhiare lassú la polpa profonda del cielo, e dentro sentirmi attraversare la rabbia pacificata del mare.

 

 

XVI

Ieri, astăzi dau şi câştig,
e unul-într-un doi,
dar cei doi nu sunt unul
iar eu nici acest, nici acel,

spionând ce-am fost,
ce nu voi fi mâine;
ieri azi dau şi câştig,
înainte-mi cu-arsurile de ieri,

iar înauntru c-un mâine
cu amintirile toate
luminate ca de-un scorpion,

de ieri de astăzi de mâine să scap …
„Ai fugi, da,
dar ca să te-întorci”.
 

 

Îr vue dam e vuadagn
e l’un dentri intal doi
ma il doi che nol e l’un
e jo ni chest ni chel

spiâmi chel ch’o jeri
che no sarai doman;
îr vue dam e vuadagn
denant al bruse l’îr

ma dentri intal doman
e ogni ricuart ch’al sedi
al lus come un scarpion

îr vue doman jo o scjampi…
“Tu scjamparessis si
ma par tornâ indaur”.
Ieri oggi danno e guadagno e l’uno dentro il due ma il due che non e l’uno e io né questo né quello, spiarmi quello che ero, che non saro domani; ieri oggi danno e guadagno, davanti brucia lo ieri ma dentro il domani e ogni ricordo che sia da luce come uno scorpione, ieri oggi domani scappo… “Tu scapperesti, sí, ma per tornare indietro”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XVII

Nu aş cunoaşte, Donzel,
oboseala, n-aş cunoaşte
răsufletu-mi greu, şi acea iritare
tăcerea aceea înauntru

în tăişul uscat
al coastelor şi imensa
sforţare din geamătul primilor
muguri, în februarie;

Nu aş cunoaşte în sânge
nici căldura plimbărilor,
nici răcoarea picăturilor la popas,

Nimic nu aş şti
despre mine dacă n-aş fi ştiut
că străin sunt.
No savares Donzel
fadie, no savares
l’imbast e chel daspâ
e chel tasemi dentri

intal sec criçulâ
des cuestis, e il zimul
sfuarçâ da lis zimis
lis primis, a Fevrâr;

no savares tal sanc
ni il cjalt dal cjaminâ
ni il fresc gotâ de polse

no savares nuealtri
di me se no saves
di me che o soi forest.

 

 

 

Non saprei, Donzel, fatica, non saprei affanno e quello scalpitare e quel tacermi dentro nel secco scricchiolio delle costole e lo sforzo gemello delle gemme, le prime, a febbraio; non saprei nel sangue né il caldo del camminare né il fresco gocciolio della sosta, non saprei nient’altro di me se non sapessi di me che sono straniero.

 

XVIII

Trebuie să plecăm, dar când,
acum? Ca prizonieri
suntem închişi în noi înşine.
Ne uităm la faţa luminoasă

a verdelui din galbenul cerului
de primăvară întrupându-se
dar suntem încă în el
în seara asta de-acum.

Pierduţi suntem în acest război.
Si totuşi, ascultăm, Donzel
– nu floare nu sămânţă –

ascultăm pasul nostru
de piele rostogolită,
rostogolindu-se pe pământ.

Vino di lâ, ma cuant
cumo? Che presonîrs
preson nô o sin di nô.
Cjalin la muse lustre

dal vert tal zâl dal cîl
di vierte ch’e s’invere
ma o sin ancjemo dentri
cumo ch’al e sotsere.

Pierduts in cheste vuere.
E pur Donzel scoltin
– no flôr nancje semence –

scoltin il nestri pas
di çucule ch’e rodule
ch’e rodule par tiere.
Dobbiamo andare, ma quando, adesso? Che prigionieri siamo prigione di noi stessi. Guardiamo la faccia lucida del verde dentro il giallo del cielo di primavera che s’invera, ma siamo ancora dentro adesso sottosera. Perduti in questa guerra. Eppure ascoltiamo, Donzel – non fiore né semenza – ascoltiamo il nostro passo di pigna che rotola, che rotola per terra.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XIX

Lăsaţi-mă aşa să
rămân fără motive,
fără câştiguri sau daune
doi ochi deschişi

la argumentele cerului
să rămân
ferm ca şi cum aş sta.
Lăsaţi-mă aici, ca să fiu

aşchia cea mai ieftină
în aerul tare de-aprilie,
avion de hârtie

în verdele poienii,
minunea copilului
ce spune că a zburat.
Lassaitmi cussi come
ch’o stoi cence rasons
cence vuadagn ni dam
doi vôi davierts ai fonts

rasonaments dal cîl
ch’al sta parce che o stedi
fer cussi come ch’o stoi.
Lassaitmi achi ch’o sedi

la sissule plui scarte
ta l’aiarfuart di Avrîl,
il svoledon di cjarte

poiât tal vert dal prât,
la maravee dal frut
ch’al dîs ch’al a svolât.
Lasciatemi cosí come rimango, senza ragioni, senza guadagno né danno, due occhi aperti ai fondi ragionamenti del cielo che sta perché io stia fermo cosí come rimango. Lasciatemi qui, che io sia la scheggia piú a buon prezzo dentro l’ariaforte di aprile, l’aeroplano di carta posato nel verde del prato, la meraviglia del bambino che dice che ha volato.

 

 

 

XX
Murmurul meu și vântul,
acest aici ușor de aprilie,
viață fără sămânță
în atâta rotire de viață

și voce fără de chip
și mâini care flori îmi sunt
pe albul deschis alor mele:
Eu, care port în sânge

tristețe de pajișți
în ianuarie, azi m-am găsit
în plăcutul miros

al socului, încântătoare
minune în odihna
cerului, aici afară.
 

 

 

 

Un murmui mi e l’aiar
chest chi lizer di Avrîl,
vite cence semence
in tant gurgui di vite

e vôs cence une muse
e mans ch’a mi son flôrs
sul blanc daviert des mes:
jo, ch’o puarti intal sanc

la miserie dai prâts
di Zenâr, vue o mi soi
cjatât tal bonodôr

di savudâr, maravee
contentade tal stâ
dal cîl, achi difur.

 

 

 

Un mormorio mi e il vento, questo qui leggero di Aprile, vita senza semenza in tanto rotolio di vita e voce senza viso e mani che mi sono fiori sul bianco aperto delle mie: io, che porto nel sangue la miseria dei prati a gennaio, oggi mi sono trovato nel buonodore di sambuco, meraviglia accontentata nel sostare del cielo, qua fuori.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXI

În mijlocul câmpiei
doi stejari și un nuc,
mai jos, dincolo de sagioli,
o cabana părăsita.

Deasupra un cârd de păsări
ca niște șuvițe și nori
fără culoare și-o lumină
ce mă orbește.

Sus de tot cerul,
pânza goală și cenușie,
un strop de melodie

de nicăieri plutind
și eu cu tine aici,
rădăcina lui, Donzel.
 

 

 

Tal mieç da la planure
doi rôi e un cocolâr
plui in ju, oltri il soriâl
un rocul bandonât.

Disore cualchi ucel
sierât intune rie,
grignâi di nui smavîts
e lus che mi dislus.

Disore lôr il cîl
ligul linçul e grîs
chel tant di melodie

ch’a si displume in nuie
e jo ca ju cun te
Donzel, la sô ladrîs.

 

 

 

In mezzo alla pianura due roveri e un noce, piú giú, oltre i saggiuoli, un roccolo abbandonato. Sopra, qualche uccello chiuso in una fila, rovelli di nuvoli senza colore e luce che m’acceca. Sopra di loro il cielo, lenzuolo liso e grigio, quel po’ di melodia che si dispiuma in niente e io quaggiú con te, Donzel, la sua radice.

 

XXII

Câtă vreme există, mai vin,
în soarele-acesta
citit prin fereastră;
unul ca mine stă

în faţa plăcilor,
albe două mâini calme,
doi ochi în lumină și oxid
de aprilie pentru podgorii,

fiece gând al lumii
mângâiat de lumină
în fața plăcilor

ca un mugur de floare
albul norilor
fermi în aer, subțiri.
 

 

 

Fin cuant ch’a ’nd e ch’a ’nt vegni
di chestis soregladis
lizeris sui balcons;
un come me ch’al stedi

davur di chestis lastris
dôs mans blancjis poadis
doi vôi sul lustri e il rusin
d’Avrîl ju pai vignâi

ogni pensîr dal mont
petenât di lusôr
denant di chestis lastris

come il butul dal flôr
il blancôr di ches niulis
fermis ta l’aiar, finis.
Fin quando ce n’e, ne vengano, di queste soleggiate leggere sulle finestre; uno come me stia pure dietro queste lastre, due mani bianche posate, due occhi sul lucido e sull’ossido d’aprile per vigneti, ogni pensiero del mondo pettinato di luce davanti a queste lastre come il bocciolo del fiore, il biancore di quelle nuvole, ferme nell’aria, sottili.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXIII

Iarba uscată gustul
celui mai proaspăt nor
de aprilie astăzi, Donzel,
nimic, puținul din mult,

puținul încă la egală
distanță de mine, departe,
nu mă ţine departe;
între lume și lume e cerul,

cerul pe care-l văd,
crăpătură-într-un gol,
aștept orele

să semnez absenţa cu lipsa,
precum dinții
în pulpa unui mar.
Jerbe lescje il savôr
da la plui frescje niule
d’Avrîl vue che Donzel
nuie, il mancul il plui

mancul inmo il compagn
lontanance di me
lontan no mi slontane;
jenfri il mont ch’al e il mont

e il cîl il cîl ch’o viôt
crepe di vueit mi son
inte spiete lis oris
a segnâ la mancjance
cul dam, come di dincj
te polpe di une pome.
Erba secca il sapore della piú fresca nuvola d’aprile oggi che, Donzel, niente, il meno il piú, meno ancora l’uguale lontananza di me, lontano, non mi allontana; tra il mondo che e il mondo e il cielo il cielo che vedo, crepa di vuoto mi sono nell’attesa le ore a segnare la mancanza col danno, come di denti nella polpa di un pomo.

 

XXIV

 

Am spus tot, pentru tot,

dar totul înseamnă şi să spun

acum, când văd

simfonia ierbii,

 

că iarbă-s şi eu,

că e nevoie doar de aer de mai

ca să spun, ca să cânt

şi deja să fie „nini” sau „frut”, Donzel.

Memoria curge

sub ea, poate sub

acest tei și sub armonia

 

norilor, dar uneori

dispare la fel de mult ca dorința

sau lumina din păr.

 

 

 

 

O vin dit dut, par dut

ma il dut al è ancjemò

cussì cumò ch’o viôt

chê sinfonie di jerbis

 

jerbe o soi ancje jo

se al baste aiar di Mai

par dî, cjantâ di sei

o nini o frut, Donzel.

 

Memorie e passe vie

par sot, magari sot

chest tei e l’armonie

 

dai nûi, ma, cualchi volte,

si distrie tant che brame

o lampe di cjavêi.

 

 

 

 

Abbiamo detto tutto, per tutto, ma tutto vuole dire ancora, cosí, adesso che vedo quella sinfonia d’erbe, erba sono anch’io se basta aria di maggio per dire, cantare d’essere o “nini” o “frut”, Donzel. Memoria scorre sotto, magari sotto questo tiglio e l’armonia dei nuvoli, ma qualche volta si dismaga quanto brama o lampo di capelli.

 

 

 

XXV

Dincolo de marginea acestei mese
cele două ferestre deschise:
în zahărul soarelui,
în iarba verde și-n fața

dimineații curate
ca primul cuvânt
de pe lume: trezirea devreme,
mirosul nopții în mine

împreună cu mirosul dulce
al primăverii,
fără rău fără chin

miezul strălucitor
al noii zile,
azi, treizeci și doua mai.

 

 

 

Oltri l’ôr di cheste taule
i doi balcons davierts
tal zucar dal soreli
sore verts e çarneli

une buinore nete
come la prime peraule
dal mont: sveâsi adore,
l’odôr de gnot intor

denant il bonodôr
madur de primevere
cence dam ni travai

la cocule lusinte
da la zornade gnove,
vue, trentedoi di Mai.

 

 

 

Oltre l’orlo di questo tavolo le due finestre aperte: nello zucchero del sole, sopra verdi e fronte una mattina pulita come la prima parola del mondo: svegliarsi di buonora, l’odore della notte addosso, davanti il buonodore maturo della primavera, senza danno né travaglio il nocciolo lucente della giornata nuova, oggi, il trentadue di maggio.

 

 

XXVI
Mi-am deschis ochii
în ochii timpului trist
ai cerului; sus acolo, Donzel,
ne va aduce furtuna

furtună și iarăși furtună
pe tremurul florilor:
în prima biciuire
a vântului peste pășuni

am simțit odată
cu mirosul ierbii
și mirosul plin de iubire al ploii

ca și cum iubire ar fi
apăsarea întreagă a cerului
pe mângâierea-unei flori.
 

 

O ai daviert i miei vôi
tai vôi colôr trist timp
dal cîl; lassu Donzel
nus menara tampieste

tampieste e po tampieste
sul trimulâ dai flôrs:
inte prime sgoriade
di vint sore dai verts

o ai nasât cu l’odôr
da lis jerbis di ploie
l’odôr penç da l’amôr

come che amôr mi fos
il pes intîr di un cîl
sore il tenar di un flôr.
Ho aperto i miei occhi negli occhi color tempocattivo del cielo; lassú, Donzel, ci portera tempesta, tempesta e poi tempesta sul tremolio dei fiori: nella prima frustata di vento sopra i verdi, ho annusato con l’odore delle erbe di pioggia l’odore denso d’amore, come se amore mi fosse il peso intero di un cielo sulla tenerezza di un fiore.

________________________________________

-Traducere de Catalina Franco-

• 

“Ti perdero come si perde un giorno
chiaro di festa: – io lo dicevo all’ombra
ch’eri nel vano della stanza – attesa,
la mia memoria ti cerco negli anni
floridi un nome, una sembianza: pure,
dileguerai, e sara sempre oblio
di noi nel mondo”.

Tu guardavi il giorno
svanito nel crepuscolo, parlavo
della pace infinita che sui fiumi
stende la sera alla campagna.