Wislawa Szymborska, ”Adolescentă – Kilkunastoletnia”

Eu – o adolescentă?

Dacă dintr-o dată, aici, acum, mi-ar apărea în față,

aș saluta-o ca pe-o ființă dragă,

chiar dacă mi-e străină și e distantă?

Să vărs o lacrimă, și s-o sărut pe frunte,

din singurul motiv

că amândouă avem aceeași zi de naștere?

Suntem așa diferite

că poate doar oasele ne sunt aidoma,

bolta craniană, orbitele ochilor.

Pentru că ochii apar deja ceva mai mari,

genele sunt mai lungi, statura mai înaltă

și tot trupul e înfășurat

de-o piele netedă fără cusur.

Deși suntem legați de rude și cunoștințe,

în lumea ei trăiește aproape toată lumea,

iar în a mea aproape nimeni

din acest cerc comun.

Suntem așa diferite,

gândim așa diferit, vorbim

despre lucruri complet diferite.

Ea știe puține –

dar cu încăpățânarea demnă de-o cauză mai bună.

Eu însă știu mult mai multe –

deși nu-s sigură.

Mi-arată poezii

cu scris de mână îngrijit și clar

pe care nu le-am mai scris de ani.

Eu am citit acele poezii, le-am recitit.

Ei bine, poate ar fi vreuna,

doar dacă ar fi scurtată și

îmbunătățită pe ici pe colo –

restul nu e de bun augur.

Conversație nu avem.

La bietul ei ceas,

timpul e ieftin și tremurător.

Al meu e mult mai scump și precis.

Nimic de spus la revedere, poate un zâmbet lejer

și nicio emoție.

Doar când dispare

și din grabă își lasă fularul.

Eșarfă din lână adevărată,

cu dungi colorate,

croșetată de mama noastră

anume pentru ea.

Eu tot o mai păstrez.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Ja – kilkunastoletnia?

Gdyby nagle, tu, teraz, stanęła przede mną,

czy miałabym ją witać jak osobę bliską,

chociaż jest dla mnie obca i daleka?

Uronić łezkę, pocałować w czółko

z tej wyłącznie przyczyny,

że mamy jednakową datę urodzenia?

Tyle podobieństwa między nami,

że chyba tylko kości są te same,

sklepienie czaszki, oczodoły.

Bo już jej oczy jakby trochę większe,

rzęsy dłuższe, wzrost wyższy

i całe ciało obleczone ścisle

skórą gładką, bez skazy.

Łączą nas wprawdzie krewni i znajomi,

ale w jej świecie prawie wszyscy żyją,

a w moim prawie nikt

z tego wspólnego kręgu.

Tak mocno się różnimy,

tak całkiem o czym innym myślimy, mówimy.

Ona wie mało –

za to z uporem godnym lepszej sprawy.

Ja wiem o wiele więcej –

za to nie na pewno.

Pokazuje mi wiersze,

pisane pismem starannym, wyraźnym,

jakim ja nie piszę już od lat.

Czytam te wiersze, czytam.

No może ten jeden,

gdyby go skrócić

i w paru miejscach poprawić.

Reszta niczego dobrego nie wróży.

Rozmowa się nie klei.

Na jej biednym zegarku

czas chwiejny jeszcze i tani.

Na moim dużo droższy i dokładny.

Na pożegnanie nic, zdawkowy uśmiech

i żadnego wzruszenia.

Dopiero kiedy znika

i zostawia w pośpiechu swój szalik.

Szalik z prawdziwej wełny,

w kolorowe paski

przez naszą matkę

zrobiony dla niej szydełkiem.

Przechowuję go jeszcze.