Nelly Sachs
1891 – 1970
Unde o unde
Unde o unde
o lume a dorului
deja întinzându-ți aripile
pe întunecata magie a omizii,
cu aripioare de pește
mereu schițând începutul
străfundurilor apei,
singură inima
e-n stare să te măsoare
cu plumbul durerii.
Unde o unde
lume a dorului
cu pierdutul tărâm al viselor
în trup cu zvâcnetul sângelui;
pe când sufletul îndoit
își aşteaptă renaşterea
sub masca înghețată a morții.
**
Corul nenăscuților
În noi nenăscuții –
Deja începe dorul de-a zămisli
Țărmul sângelui se lărgește spre-a ne primi
Ca roua ne îndrăgostim.
Umbrele timpului încă ne înconjoară ca întrebările
Despre taina noastră.
Voi îndrăgostiții,
Voi nostalgicii,
Ascultați, voi, bolnavii de despărțiri:
Suntem noi cei ce încep a trăi în privirile voastre,
Cu mâinile voastre noi scormonim în lumina albastră –
Suntem noi cei mirosind a mâine.
Răsuflarea voastră ne-așteaptă,
Ne ademenește în somn
În visele care sunt împărăția noastră
Unde hrana cea neagră, noaptea,
Ne face să creștem
Până când ne-oglindim în ochii voștri
Până când vorbim urechilor voastre.
Asemenea fluturilor
Fi-vom prinși în capcana dorințelor voastre –
vânduți pe pământ ca voci de privighetori –
noi, mirosind a mâine,
Noi, viitoare lumini pentru tristețea voastră.
**
O, dacă aș ști
O, numai de-aș ști
La ce te-ai uitat fiind gata de a muri
A fost vreo piatră care a băut
Multe alte priviri din urmă până când a orbit
Și a căzut pe un orb?
Ori va fi fost pământ,
Îndeajuns spre a umple un pantof
Deja înnegrit
De atâtea despărțiri
Și pregătit de prea multă voință de a muri?
Sau va fi fost ultimul tău drum
Prin care ți-ai luat rămas bun de la multele
Drumuri pe care le-ai bătut
Vreun ochi de apă, ori vreo bucată
Dintr-un metal lucios,
Ori poate catarama de la cureaua dușmanului tău,
Ori poate vreun prevestitor nevăzut
Al cerului de sus?
Ori te-a chemat țărâna aceea
Ce n-ar lăsa pe nimeni să plece fără iubire,
Prin aer poate un zbor de graur,
Inimii amintindu-i că a zvâcnit
În trupul ei ars de chinuri?
**
Glasul Țării Sfinte
O, copiii mei,
Moartea v-a străbătut prin inimi
Ca printr-o vie –
Vopsit în roșu fu Israel pe toți pereții Pământului.
Unde e petecul de sfințenie
Ce încă trăiește-n nisipul meu?
Prin tijele singurătății
Vorbesc doar vocile morților:
Puneți pe câmp armele răzbunării
Făceți-le să tacă –
Fiindcă în poala pământului
Sunt frați și fier și sămânță –
Unde s-o întoarce fărâma de sfințenie,
Cea încă viețuind în pustietățile mele?
Se scoală
Copilul ucis în somn; se apleacă către copacul mileniilor
Se ațintește la steaua albă
Ce încă respiră
Care cândva se numea Israel
La coroana lui.
Întoarce-te acum și glăsuiește acolo
Unde lacrima va fi însemnând
Veșnicie.
**
”Copile
Copile
Copile
în viforul de rămas bun
bătând cu alba spumă în flăcări a degetelor
de la picioarele tale
spre arzătorul inel al zărilor
scrutând drumul tainic spre-a te salva de moarte.
Deja fără voce – răsuflând fum –
întins ca marea
doar cu prăpastia de dedesubt
și sfâșiind odgonul
cu primăvăraticul val al dorinței –
copile
copile
capul tău îngropat
în păstaia seminței visului
se îngreuiază
în încuviințarea finală
de-a fi semănat într-un alt pământ.
Cu ochii
întorși la pământul mamă
**
Moarte – tânjesc de dor după tine
Moarte – tânjesc de dor după tine
până dincolo de cea din urmă a ta lumină murindă
clipei neantului tău vărsându-i fiece strop de sânge
Descoperirea vieții de apoi –
Mântuirea –
**
Ochiul tău așa gol
Ochiul tău așa gol
caută ceruri pierdute
Mai apropiatele: Venus și Marte-s abia bănuite
Bolta cerească-i doar casa rătăcitorului
Înspre ce oare? când ochiul încremenește
a fi nisip e încă mult prea aproape –
**
Totul începe cu dorul
Totul începe cu dorul
în inimă mereu e loc pentru mai mult,
pentru ceva mai frumos, pentru ceva mai înalt.
Aici se află și rostul și măreția omului:
în dorul de seninătate,
de prietenie de dragoste.
Iar unde dorul se împlinește
acolo țâșnește și mai puternic.
O, Doamne,
oare întruparea ta nu începe și ea
cu dorul acela
de oameni?
Așa că lasă-ne dorul
de-a începe căutarea
cu Tine,
și lasă-ne s-o sfârșim
prin a te găsi pe Tine.
**
Ca ființe de ceață
Ființe de ceață
din vise în vise umblăm
zidiri de șapte lumini
străbatem –
Și-n sfârșit, șterși și muți,
componentă a morții
în vasul de cristal al nesfârșirii
jefuiți de taina aripilor nopții …
**
Noi deja-învățăm moartea de mâine
Noi deja-învățăm moartea de mâine
când prin noi se-ofilește moartea bătrână –
Vai, spaima de moarte a omenirii!
Vai, moartea bântuie chiar și în vise
schela morții se spulberă-n așchii negre
luna scheletică luminează ruine
Vai, spaima de moarte a omenirii!
Unde ni-s oare profeții cei blânzi,
îngerii liniștii, pentru noi să atingă
izvorul ascuns ce, de oboseală,
în moarte alunecă?
**
O coșuri de fum
Și când pielea asta a mea va fi sfâșiată, atunci am să-l contemplu pe Dumnezeu fără carnea mea.
Cartea lui Iov
O coșuri de fum
Deasupra sălașelor morții ingenios concepute,
Pe când trupul lui Israel se împrăștia în fum
Prin aer –
L-a întâmpinat un hornar, o stea
Care se înnegrise,
Ori a fost poate o rază de soare?
O coșuri de fum!
Căi ale libertății pentru praful lui Iov, pentru praful lui Ieremia –
Cine v-a conceput și cine – piatră cu piatră – a zidit
Calea acelor fugari din fum?
O sălașe ale morții,
Îmbietor pregătite
Pentru gazda casei, altminteri oaspete …
O voi degete
Care-ați făcut din pragul de la intrare
Acel cuțit între viață și moarte –
O voi coșuri de fum,
O voi degete
O trupul lui Israel în fum prin văzduh!
**
Noi, mântuiții
Noi, mântuiții,
Din ale căror oase scobite moartea deja își cioplește flautul,
Pe ale căror tendoane moartea deja își mângâie arcul –
Trupul nostru jelește încă
Pe melodia lui schilodită
Nouă, mântuiților,
Încă ne atârnă la gât lațul răsucit
În fața noastră pe cerul senin –
Ceasul încă se umple de sângele nostru ce încă picură.
Pe noi, mântuiții,
Încă ne rod viermii fricii.
Steaua noastră e îngropată în praf.
Noi, cei mântuiți,
Noi vă rugăm:
Să ne-arătați cu încetul soarele vostru.
Să ne îndrumați pas cu pas de la o stea la alta.
Să ne lăsați să deprindem din nou viața liniștită.
Altcum, s-ar putea ca trilul unei păsări,
Umplerea unei găleți la fântână
Să ne deschidă durerea prost pecetluită
Și să ne spele în spumă
Noi vă rugăm:
Nu ne mai arătați câini ce mușcă –
Vai, s-ar putea, s-ar putea
Să ne prăbușim în praf –
În fața ochilor voștri să ne prefacem în pulbere.
Ce oare ne țese împreună ?
Noi cei fără suflare,
Al căror suflet la El fugise la miezul nopții
Cu mult înainte ca trupurile
Să ne fi fost salvate
În chivotul momentului.
Noi, mântuiții,
Vă strângem mâna
Vă recunoaștem privirea –
Însă împreună ne ține doar despărțirea,
Cu voi ne ține
Un rămas bun în țărână.
**
Întoarsă
Întoarsă
eu te aștept
departe de viii unde trăiești
ori în apropiere.
Întoarsă
eu te aștept
fiindcă cei slobozi
nu pot fi prinși
cu lațul dorului
nici încununați
cu coroană de rătăcitor
praf stelar –
iubirea-i o plantă a pustiei
care slujește în foc
și nu se mistuie –
Întoarsă
ea te așteaptă pe tine –
**
Îndrăgostiții sunt ocrotiți
Îndrăgostiții sunt ocrotiți
de cupola zidită a cerului.
Ceva tainic le dă răsuflet
prin ei se revarsă harul asupra
pietrelor și tot ce crește
își are patria în ei.
Îndrăgostiții sunt ocrotiți
doar lor le cântă privighetorile
doar pentru ei nu dispar în surzenie
ale pădurii bătrâne legende, blândele
căprioare se întristează
numai alături de ei.
Îndrăgostiții sunt ocrotiți
ei știu durerea ascunsă a soarelui în amurg
cea care sângerează
deasupra ramurii salciei –
noaptea surâzători deprind moartea,
moartea aceea tăcută
cu izvoarele toate curgând în dor.
**
Negru
Negrul
puternic în agonie
amanetat de noapte
să dea strălucire zilei
orfanul
în Ordinul Culorilor
în catacombele tale
jucându-se înverșunat de-a v-ați ascunselea
săpând pentru cei răpiți
luna îți scrie ideogramele
trup fără viață – frunza de lotus
este o gaură
**
Dar cine v-a scos din pantofi nisipul
Dar cine v-a scos din pantofi nisipul,
când a trebuit să vă sculați să muriți?
Nisipul adus înapoi de Israel,
nisipul exilului său?
Nisip fierbinte nisip din Sinai,
amestecat cu gâturi de privighetori,
amestecat cu aripi de fluturi,
amestecat cu praful neliniștit al șerpilor,
amestecat cu bobii de solomonică înțelepciune,
amestecat cu amarul mister al absintului.
O, degete,
care ați șters nisipul de pe pantofii morților,
mâine veți fi deja pulbere
peste încălțările celor ce vor veni!
**
De ce tristețea asta?
De ce tristețea asta?
De ce lumea asta ce curge până la capăt?
De ce în ochii tăi
perlele de lumină din care se alcătuiește moartea?
Domol alunecăm pe stânca abruptă a spaimei
ce ne privește cu morți împânzite cu stele
cu aceste placente înţepenite în pulbere
de unde alunecase cântecul mierlei
în timp ce buza îngropase vinul limbajului.
O rază ce ne-ai trezit:
cum ne-ai luat oboseala
care ne-a întunecat tot mai fără de patrie
în brațele tale
ca mai apoi să ne lași
singuri în noapte.
**
Dar poate
Dar poate
în norul de fum al erorii
noi ne vom fi creat
o lume rătăcitoare
cu graiul respirației?
De nenumărate ori
vor fi răsunat
fanfarele începutului
până ce iute ca vântul
vor fi modelat grăuntele
de nisip
mai înainte de-a fi iar lumină
deasupra mugurului embrionului?
Și suntem din nou
încercuiți
în districtele tale, din nou,
și chiar dacă nu ne amintim
nici noaptea
nici ale mării adâncuri
totuși cu dinții mușcăm
venele-stele ale cuvintelor.
Deși lucrăm pe ogorul tău
pe la spatele morții.
Poate ocolurile căderii omului
sunt ca dezertările tainice
ale meteorilor
marcate în alfabetul furtunilor
alături de curcubeie –
Și cine știe
în devenirea fertilă
cum se îndoaie semințele
din solul sărăcit
spre gurile de alăptare
ale luminii.
**
Așa se spune
Așa se spune –
desenată cu linii șerpuitoare
fu prăbușirea.
Soarele
Mandală chinezească
bijuterie divin modelată
în fazele-i interioare
răsucindu-se
înapoi acasă
un zâmbet fix
în rugăciune necontenită
dragon de lumină
ţâşnind din timp
fu purtătorul de scut
pentru pământul căderii în vânt a fructului
odinioară
aur dogorâtor strălucind –
Profeţii arată
cu degete de flăcări:
Asta e steaua
decojită de moarte –
Ăsta e miezul mărului
cel semănat pe timpul eclipsei soarelui
așa cădem
așa cădem.
**
În spatele buzelor
În spatele buzelor
așteaptă inexprimabilul
tăind ombilicul
cuvintelor
Tortura literelor
în urna gurii
spirituală înălțare la cer
a suferinței sfâșietoare –
Dar răsuflarea vorbirii lăuntrice
prin zidul plângerii aerului
șoptește mărturisirea tainică
scufundă în sanctuar
rănile unei lumi
chiar în căderea-i încă
auzită de Dumnezeu –
**
Adânc înăuntru
Adânc înăuntru
stația suferinţei
obsedată de un zâmbet
tu le răspunzi
la cei
care întreabă în umbră
cu gura lor plină de cuvintele alese de Dumnezeu
scoase
din preistoricul timp al durerii.
Iubirea nu mai poartă cămașa morții
spațiul se învârte
pe firul dorului tău.
Stelele ricoșează înapoia
ochilor tăi
o substanță solară
ușor carbonizată
însă deasupra capului tău
steaua mării a certitudinii
strălucește roș-rubiniu
cu săgețile învierii –
**
O linie ca
O linie ca
părul viu
desenată
în noaptea morţii întunecate
de la tine
la mine.
Frânată
pe dinafară
eu am plecat
însetată de-a săruta
capătul depărtărilor.
Seara
aruncă trambulina
din noapte spre purpuriu
prelungind promontoriul
și pun piciorul, ezit
pe sfoara tremurând
de moartea deja începută
Asta-i iubirea …
**
Cândva
Cândva demult
Iacov cosise
cu binecuvântarea braţului lui
spicul mileniilor
îl atârnase de somnul morților –
privea
cu ochii orbi –
ținea stele și sori
în brațele lui
o clipă de fericire strălucitoare –
până când în cele din urmă toate-au sărit
ca născute din mâna lui
în
ochiul ceresc al lui Rembrandt.
Repede
Iosif
a încercat
să abată sclipirea
falsului binecuvânt
dar ea deja izbucnise
pe Dumnezeu-ştie-unde –
Și primul născut a ieșit
ca jarul –
**
Acest lanț de șarade
Acest lanț de șarade
în jurul gâtlejului nopţii
cuvântul regal scris în lung și în lat
ilizibil
poate-n plimbarea cometei când
doare
rana deschisă a cerului
unde cerșetorul își are spațiul
și îngenuncheat umblând
a măsurat toate toate căile țării
cu trupul lui
căci trebuia să îndure
lizibilul
și cu răbdare să învețe
să moară
-traducere de Catalina Franco-
catalinafrancoblog 