Stefan George, ”Nietzsche”

Stefan George, ”Nietzsche”

Nori grei și galbeni se strâng peste deal –

Și reci furtuni – emisari ai toamnei

Acum vestind primăvara … Oare acest zid

Ce înconjurase tunetul – fusese singurul

Între altele mii de fum și de praf din juru-i?

Aici trimisese el spre câmpiile plate și

Către moarta cetate ultimu-i fulger surd

Și din lunga noapte în noaptea cea mare plecase.

Jos rătăcește prostită mulțimea – n-o speriați!

Ce sens ar avea să zgârii meduza, ori să tai buruiana!

O vreme mai mult va domni o tăcere pioasă.

Și muștele care l-au murdărit cu laude

Și mâlul putreziciunii încă îngrașă pe

Cei care l-au ajutat să-l sugrume pe el.

Ci strălucitor în fața vremilor te ridici tu

Aidoma altor profeți cu-însângerată cunună.

Mântuiește-te tu! tu, cel mai nefericit –

Împovărat cu forța unui destin nenumit.

Văzut-ai vreodată surâsul țării promise?

Creat-ai dumnezei numai spre-a-i doborî

Vreodată o clipă de pace, o casă ferice ?

Tu ai ucis ce în tine era mai aproape

Doar din nou spre-a-l dori tremurând după el

Și a-l striga în durerea singurătății.

Prea târziu a venit cel ce rugător ți-a spus:

Printre stânci înghețate și cuiburi de-oribile păsări

Nu mai există vreo cale – acum e nevoie:

Să te proscrie în cercul pe care-l închide iubirea.

Și-atunci la vocea aspră și chinuită

Va răsuna ca o laudă-n noaptea senină

Iar luminoasă mareea – va plânge: să cânte

Nu să vorbească-ar fi trebuit acest suflet nou!

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Schwergelbe wolken ziehen überm hügel

Und kühle stürme – halb des herbstes boten

Halb frühen frühlings… Also diese mauer

Umschloss den Donnerer – ihn der einzig war

Von tausenden aus rauch und staub um ihn?

Hier sandte er auf flaches mittelland

Und tote stadt die letzten stumpfen blitze

Und ging aus langer nacht zur längsten nacht.

Blöd trabt die menge drunten – scheucht sie nicht!

Was wäre stich der qualle, schnitt dem kraut!

Noch eine weile walte fromme stille

Und das getier das ihn mit lob befleckt

Und sich im moderdunste weiter mästet

Der ihn er würgen half sei erst verendet!

Dann aber stehst du strahlend vor den zeiten

Wie andre führer mit der blutigen krone.

Erlöser du! selbst der unseligste –

Beladen mit der wucht von welchen losen

Hast du der sehnsucht land nie lächeln sehn?

Erschufst du götter nur um sie zu stürzen

Nie einer rast und eines baues froh?

Du hast das nächste in dir selbst getötet

Um neu begehrend dann ihm nachzuzittern

Und aufzuschrein im schmerz der einsamkeit.

Der kam zu spät der flehend zu dir sagte:

Dort ist kein weg mehr über eisige felsen

Und horste grauser vögel – nun ist not:

Sich bannen in den kreis den liebe schliesst…

Und wenn die strenge und gequälte stimme

Dann wie ein loblied tönt in blaue nacht

Und helle flut – so klagt: sie hätte singen

Nicht reden sollen diese neue seele!

Horst Lange ,”Mărșăluim … – Marschieren …”

Un poem propus de prietenul nostru Joachim Werneburg, pe care eu l-am tradus pentru Voi, dragi prieteni. Război, cutremur, vieți furate si suferințe … – toate atât de aproape de noi.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Horst Lange ,”Mărșăluim … – Marschieren …”

Gerul a ronțăit din pământul sterp,

Stăpâne-s acum numai stelele iernii,

Soarele-a amurgit, și vara s-a stins,

Și trosnește când mărșăluim.

E-un zdrăngănit de gheață de oțel,

Câmpia albă parc-a murit,

Și trosnește când mărșăluim

Drumul e lung, parcă fără sfârșit

Si pentru pionieri, și pentru infanteriști,

Ceața plutește, leneș rostogolindu-se

Deasupra lor, când mărșăluiesc.

Fruntea e rece, sângele încă-i fierbinte,

Iar înăuntru inima fierbe cu sârguință,

Și trosnește când mărșăluim.

Asă că încet încet și pas cu pas,

Grădini și pomi îngheață la un loc,

Avem nevoie de amintiri

Pe când prin zăpadă mărșăluim.

Se aud, tare și liniștit, doar câteva

Cuvinte, răspunsul lor noi nu-l știm,

Și trosnește când mărșăluim.

Drumul spre casă nu ni-l mai știm,

Prin Marea Rusie ne-am rătăcit,

Cu tot cu arme și tunuri, dar noi întruna,

Întruna mărșăluim, tot mai departe întruna.

Norii se opintesc pe nesfârșitul drumul oțelit,

Frigul a sugrumat orice fir de tânăr surâs,

Și trosnește când mărșăluim.

-traducere de Catalina Franco –

______________________________

DER Frost frißt sich ins öde Land,

Wintergestirne regieren,

Die Sonne sank, der Sommer schwand,

Es klirrt, wenn wir marschieren.

Es klirrt von Eisen und von Eis,

Die toten Äcker sind so weiß,

Es klirrt, wenn wir marschieren.

Kein Ende nimmt der lange Weg

Infanteristen und Pionieren,

Der Nebel steigt und wälzt sich träg,

Es dröhnt, wenn sie marschieren.

Die Stirn ist kalt, das Blut ist heiß,

Und innen kocht das Herz mit Fleiß,

Es klirrt, wenn wir marschieren.

So Schritt um Schritt und Tritt um Tritt,

Bäume und Gärten erfrieren,

Es ziehn Erinnerungen mit,

Indes wir im Schnee marschieren.

Gar manche Worte, laut und leis,

Denen man keine Antwort weiß,

Es klirrt, wenn wir marschieren.

Den Heimweg kennen wir nicht mehr,

Die wir uns in Rußland verlieren

Mit blanken Waffen und Gewehr

Und weiter und weiter marschieren.

Die Wolken ziehn auf freiem Gleis,

Die Kälte würgt manch junges Reis,

Es klirrt, wenn wir marschieren.

Rose Ausländer, ”Spovedanie – Bekenntnis”

Rose Ausländer, ”Spovedanie – Bekenntnis”

Mă spovedesc

la pământ și la periculoasele sale taine

la ploaie arbore munte zăpadă

la ucigașul soare matern la apă la zborul ei

la lapte și pâine

la poezia țesând basmul lumii

la oameni

mă spovedesc cu toate cuvintele care mă făuresc

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Ich bekenne mich

zur Erde und ihren gefährlichen Geheimnissen

zu Regen Schnee Baum und Berg

zur mütterlichen mörderischen Sonne zum Wasser und seiner Flucht

zu Milch und Brot

zur Poesie die das Märchen vom Menschen spinnt

zum Menschen

bekenne ich mich mit allen Worten die mich erschaffen

Else Lasker-Schüler, ”Ascultă! – Höre!”

Else Lasker-Schüler, ”Ascultă! – Höre!”

Noaptea îți jefuiesc

Trandafirii gurii

Pe care nicicum vreo altă femeie

Nu i-ar afla ca să-i bea.

Cine te îmbrățișează

Îmi fură mie fiorii

Pictați de mine

În jurul trupului tău

Eu sunt marginea căii tale.

Cine te atinge

Cade.

Simți tu viața mea

Cum pe de-a întregul

Te înconjoară

Cu tivu-i îndepărtat ?

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Ich raube in den Nächten

Die Rosen deines Mundes,

Daß keine Weibin Trinken findet.

Die dich umarmt,

Stiehlt mir von meinen Schauern,

Die ich um deine Glieder malte.

Ich bin dein Wegrand.

Die dich streift,

Stürzt ab.

Fühlst du mein Lebtum

Überall

Wie ferner Saum?

William Butler Yeats, ”Blestemul lui Adam – Adam’s Curse”

Stăteam împreună, într-un sfârșit de vară,

Femeia frumoasă și blândă, prietenă apropiată,

Și tu și cu mine, vorbind despre poezie.

Iar eu am spus: „Un vers ne ia poate câteva ore;

Și totuși, dacă n-apare un gand, măcar o frântură,

Cusăturile și des-cusăturile noastre nu sunt nimic.

Mai bine coboară din măduva oaselor tale

Și freacă podeaua bucătăriei ori sparge lemne,

Ca un sărman bătrân, pe orice fel de vreme;

Pentru a pune dulci sunete in armonie

Va trebui să te chinui mai mult decât pentru

Toate astea. Și totuși să te considere leneș mulțimea

Cea zgomotoasă: bancheri, profesori, duhovnici –

Considerați de lume martirii”

Și mai apoi,

Femeia aceea frumoasă și blândă de dragul cărei

Mulți oameni vor fi aflat întreaga durere a inimii,

Când vor fi ascultat vocea ei joasa și dulce,

Răspunse: „A te fi născut femeie înseamnă a ști –

Cu toate ca, la școală, nu ne învață asta –

Că e nevoie de străduința spre-a fi frumoase.”

„Desigur că nu există nimic mai bun – am răspuns –

De la căderea lui Adam, deși e nevoie de multă muncă.

Sunt mulți îndrăgostiți care cred ca iubirea-i

Atât de mult compusă din curtoazie înaltă,

Din lungi suspine și din citate învățate a fi spuse

De alții mai-nainte prin vechile cărți frumoase;

Măcar ca acuma-mi pare a fi un comerț inactiv.”

Și am rămas tăcuți în numele iubirii;

Și am văzut murind ultimul jar din lumina zilei,

Iar în albastrul-verde tremurător al cerului

Era o lună tocita de parcă o scoică spălată

De apele timpului, în vreme ce stelele se ridicau

Și tot cădeau sfărâmându-se-n zile și ani. Eu, în

Afara ta, n-aveam vreun gând pentru altcineva:

C-ai fost atât de frumoasă și că m-am străduit

Să te iubesc în modul vechi si înalt al iubirii;

Că toate ne păreau o fericire, că totuși am devenit –

Precum luna aceea goală – la fel de obosiți.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

We sat together at one summer’s end,

That beautiful mild woman, your close friend,

And you and I, and talked of poetry.

I said, „A line will take us hours maybe;

Yet if it does not seem a moment’s thought,

Our stitching and unstitching has been naught.

Better go down upon your marrow-bones

And scrub a kitchen pavement, or break stones

Like an old pauper, in all kinds of weather;

For to articulate sweet sounds together

Is to work harder than all these, and yet

Be thought an idler by the noisy set

Of bankers, schoolmasters, and clergymen

The martyrs call the world.”

And thereupon

That beautiful mild woman for whose sake

There’s many a one shall find out all heartache

On finding that her voice is sweet and low

Replied, „To be born woman is to know –

Although they do not talk of it at school –

That we must labour to be beautiful.”

I said, „It’s certain there is no fine thing

Since Adam’s fall but needs much labouring.

There have been lovers who thought love should be

So much compounded of high courtesy

That they would sigh and quote with learned looks

precedents out of beautiful old books;

Yet now it seems an idle trade enough.”

We sat grown quiet at the name of love;

We saw the last embers of daylight die,

And in the trembling blue-green of the sky

A moon, worn as if it had been a shell

Washed by time’s waters as they rose and fell

About the stars and broke in days and years.

I had a thought for no one’s but your ears:

That you were beautiful, and that I strove

To love you in the old high way of love;

That it had all seemed happy, and yet we’d grown

As weary-hearted as that hollow moon.

**

”Iată o poezie care meditează la dificultatea de a face poezii, care recunoaște cât de priceput trebuie să fie poetul pentru a produce ceva care să pară „natural”. Poetul este William Butler Yeats, iar ceea ce am întâlnit în acest poem este izvorul principal al geniului său, pentru că Yeats este întotdeauna conștient de dialectica existenței. Dialectica existenței? Înseamnă pur și simplu că Yeats înțelege că în viața umană aproape nimic nu este rezolvat definitiv: orice am spune, un alt adevăr poate fi rostit și orice prețuim, o parte din noi dorește ceva diferit. (Suntem mari, conținem mulțimi.) În poemul lui, poetul stă cu două femei, o prietenă, cealaltă e o femeie pe care o iubește foarte mult. Cei trei vorbesc despre poezie: în minunata deschidere a poemului, Yeats vorbește despre cât de greu este să scrii o poezie.”

Huck Gutman

profesor de engleză

la Universitatea din Vermont

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

William Butler Yeats, ”Blestemul lui Adam – Adam’s Curse”

Stăteam împreună, într-un sfârșit de vară,

Femeia frumoasă și blândă, prietenă apropiată,

Și tu și cu mine, vorbind despre poezie.

Iar eu am spus: „Un vers ne ia poate câteva ore;

Și totuși, dacă n-apare un gând, măcar o frântură,

Cusăturile și des-cusăturile noastre nu sunt nimic.

Mai bine coboară din măduva oaselor tale

Și freacă podeaua bucătăriei ori sparge lemne,

Ca un sărman bătrân, pe orice fel de vreme;

Pentru a pune dulci sunete in armonie

Va trebui să te chinui mai mult decât pentru

Toate astea. Și totuși să te considere leneș mulțimea

Cea zgomotoasă: bancheri, profesori, duhovnici –

Considerați de lume martirii”

Și mai apoi,

Femeia aceea frumoasă și blândă de dragul cărei

Mulți oameni vor fi aflat întreaga durere a inimii,

Când vor fi ascultat vocea ei joasa și dulce,

Răspunse: „A te fi născut femeie înseamnă a ști –

Cu toate ca, la școală, nu ne învață asta –

Că e nevoie de străduința spre-a fi frumoase.”

„Desigur că nu există nimic mai bun – am răspuns –

De la căderea lui Adam, deși e nevoie de multă muncă.

Sunt mulți îndrăgostiți care cred ca iubirea-i

Atât de mult compusă din curtoazie înaltă,

Din lungi suspine și din citate învățate a fi spuse

De alții mai-nainte prin vechile cărți frumoase;

Măcar ca acuma-mi pare a fi un comerț inactiv.”

Și am rămas tăcuți în numele iubirii;

Și am văzut murind ultimul jar din lumina zilei,

Iar în albastrul-verde tremurător al cerului

Era o lună tocita de parcă o scoică spălată

De apele timpului, în vreme ce stelele se ridicau

Și tot cădeau sfărâmându-se-n zile și ani. Eu, în

Afara ta, n-aveam vreun gând pentru altcineva:

C-ai fost atât de frumoasă și că m-am străduit

Să te iubesc în modul vechi si înalt al iubirii;

Că toate ne păreau o fericire, că totuși am devenit –

Precum luna aceea goală – la fel de obosiți.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

We sat together at one summer’s end,

That beautiful mild woman, your close friend,

And you and I, and talked of poetry.

I said, „A line will take us hours maybe;

Yet if it does not seem a moment’s thought,

Our stitching and unstitching has been naught.

Better go down upon your marrow-bones

And scrub a kitchen pavement, or break stones

Like an old pauper, in all kinds of weather;

For to articulate sweet sounds together

Is to work harder than all these, and yet

Be thought an idler by the noisy set

Of bankers, schoolmasters, and clergymen

The martyrs call the world.”

And thereupon

That beautiful mild woman for whose sake

There’s many a one shall find out all heartache

On finding that her voice is sweet and low

Replied, „To be born woman is to know –

Although they do not talk of it at school –

That we must labour to be beautiful.”

I said, „It’s certain there is no fine thing

Since Adam’s fall but needs much labouring.

There have been lovers who thought love should be

So much compounded of high courtesy

That they would sigh and quote with learned looks

precedents out of beautiful old books;

Yet now it seems an idle trade enough.”

We sat grown quiet at the name of love;

We saw the last embers of daylight die,

And in the trembling blue-green of the sky

A moon, worn as if it had been a shell

Washed by time’s waters as they rose and fell

About the stars and broke in days and years.

I had a thought for no one’s but your ears:

That you were beautiful, and that I strove

To love you in the old high way of love;

That it had all seemed happy, and yet we’d grown

As weary-hearted as that hollow moon.

**

”Iată o poezie care meditează la dificultatea de a face poezii, care recunoaște cât de priceput trebuie să fie poetul pentru a produce ceva care să pară „natural”. Poetul este William Butler Yeats, iar ceea ce am întâlnit în acest poem este izvorul principal al geniului său, pentru că Yeats este întotdeauna conștient de dialectica existenței. Dialectica existenței? Înseamnă pur și simplu că Yeats înțelege că în viața umană aproape nimic nu este rezolvat definitiv: orice am spune, un alt adevăr poate fi rostit și orice prețuim, o parte din noi dorește ceva diferit. (Suntem mari, conținem mulțimi.) În poemul lui, poetul stă cu două femei, o prietenă, cealaltă e o femeie pe care o iubește foarte mult. Cei trei vorbesc despre poezie: în minunata deschidere a poemului, Yeats vorbește despre cât de greu este să scrii o poezie.”

Huck Gutman

profesor de engleză

la Universitatea din Vermont

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Cesare Pavese, ”Sfârșitul fanteziei – Fine della fantasia”

Cesare Pavese, ”Sfârșitul fanteziei – Fine della fantasia”

Trupul ăsta nu va începe din nou.

Dacă-i atinge orbitele

cineva simte că un morman de pământ e mai viu,

fiindcă pământul, chiar și în zori, nu e tăcere în sine.

Dar un cadavru e rămășița unor prea multor treziri.

Noi avem numai puterea asta: să începem

fiece zi a vieții – înaintea pământului,

sub un cer tăcut — și aşteptând o trezire.

Unul este uimit de atâta corvoadă în zori;

trezirea în altă trezire înseamnă o altă trudă.

Însă trăim doar spre-a da un fior

muncii care urmează, spre a trezi înc-o dată pământul.

Iar uneori se întâmplă. Apoi se întoarce-n tăcere cu noi.

Dacă-atingând acel chip mâna n-ar fi nesigură,

dacă mâna aceea vie s-ar simți vie atingând-o —

dacă într-adevăr acel frig ar fi numai frigul

pământului, în zorii care îngheață pământul,

poate că ar fi o trezire, iară acele lucruri ce tac

sub zori, ar spune din nou cuvinte. Dar mâna mea

tremură, și – din toate acele lucruri ce seamănă cu o mână –

asta nu se mișcă.

Trezindu-se în zori alteori

era o durere seacă, o lacrimă de lumină,

dar și o dezrobire. Cuvântul avar

al pământului fusese vesel pentru o repede clipă,

iar a muri ar fi fost să te întorci acolo. Acuma, trupul

care așteaptă e doar o rămășită a unor prea multe treziri și pe pământ nu se întoarce.

Nici măcar n-o mai spun buzele întărite.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Questo corpo mai piu ricomincia.

A toccargli le occhiaie

uno sente che un mucchio di terra e piu vivo,

ché la terra, anche all’alba, non fa che tacere in se stessa.

Ma un cadavere e un resto di troppi risvegli.

Non abbiamo che questa virtu: cominciare

ogni giorno la vita – davanti alla terra,

sotto un cielo che tace – attendendo un risveglio.

Si stupisce qualcuno che l’alba sia tanta fatica;

di risveglio in risveglio un lavoro e compiuto.

Ma viviamo soltanto per dare in un brivielo

al lavoro futuro e svegliare una volta la terra.

E talvolta ci accade. Poi torna a tacere con noi.

Se a sfiorare quel volto la mano non fosse malferma

– viva mano che sente la vita se tocca –

se davvero quel freddo non fosse che il freddo

della terra, nell’alba che gela la terra,

forse questo sarebbe un risveglio, e le cose che tacciono

sotto l’alba, direbbero ancora parole. Ma trema

la mia mano, e di tutte le cose somiglia alla mano

che non muove.

Altre volte svegliarsi nell’alba

era un secco dolore, uno strappo di luce,

ma era pure una liberazione. L’avara parola

della terra era gaia, in un rapido istante,

e morire era ancora tornarci. Ora, il corpo che attende

e un avanzo di troppi risvegli e alla terra non torna.

Non lo dicon nemmeno, le labbra indurite.

Hélène Combis, ”Portretul chimic al creierului tău îndrăgostit”

Ar putea fi o imagine cu 3 persoane şi persoane în picioare

❤🙂 Eu am tradus, Voi puteți citi – dacă doriți, desigur!
________________________________________________

Hélène Combis, ”Portretul chimic al creierului tău îndrăgostit”

Ce este dragostea ? O emoție, un sentiment… De neatins, intangibil, volatil. Cu toate acestea, declanșează un miliard de mici cutremure chimice care urmează activării anumitor zone din creierul nostru… Vă explicăm motivele biologice ale acestui atașament irațional.

Care este emoția supremă, dacă nu… iubirea? O „constelație de comportamente, cogniții și emoții asociate cu dorința de a stabili sau de a menține o relație strânsă cu o anumită persoană”. Cel puțin așa a fost definită din punct de vedere psihologic, ne explică psihiatrul și doctorul în psihologie Serge Stoléru în eseul său ”Un creier numit dorință”, publicat în septembrie 2016. Printre aceste constelații, cu o impresie de energie înzecită, „focalizarea atenției asupra unei singure persoane, la care ne gândim constant, la care totul ne readuce”, o dependență emoțională și o dorință de unire emoțională și fizică”, o stea căzătoare reiterata de o mie de ori”.

Dar această stare de euforie, această atracție resimțită pentru celălalt este rodul unui cocktail chimic inteligent.

Aceste procese complexe ale sentimentului de dragoste sunt aceleași pentru toată lumea și fac apel la partea noastră de animal: „Suntem ființe umane, dar suntem și animale. Creierul nostru uman are un fel de creier de maimuță, păstrează o mulțime de comportamente și o mulțime de reflexe care sunt legate de viața noastră sălbatică.”

Cum se naște, se instalează și cum persistă iubirea în creierul nostru de străvechi hominide?

„În timp ce suntem în această fază a iubirii pe care eu o numesc nebunie (…) creierul este diferit.” spune Lucy Vincent

Nota bene. Este dorința sexuală esențială în a fi îndrăgostit? „Pentru unii, dorința sexuală este un ingredient necesar pentru sentimentele pasionale din etapele inițiale ale iubirii romantice. Alții susțin că dragostea și dorința sexuală aparțin unor sisteme socio-comportamentale independente funcțional, că au baze cerebrale diferite și funcții distincte evolutiv.” O întreagă dezbatere, asupra căreia nu ne vom opri mai departe în acest articol, dedicată construcției „iubirii romantice” de către creier.
O primă emoție, la prima vedere…

În eseul său ”Un creier numit dorință”, Serge Stoléru evocă în mod specific chiar prima etapă a unei întâlniri romantice. În general, trece (dacă se exceptează fulgerele virtuale) prin percepția vizuală. Este activitatea cortexului vizual cea care va fi decisivă în ceea ce privește nașterea unei emoții (sau nu) într-un creier. Practic, „cu cât o față este mai simetrică, cu atât acea față este mai apreciată ca frumoasă”.

„Atracția pe care o exercită asupra noastră frumusețea pare parțial înnăscută; experimentele psihologice efectuate cu bebeluși de 2 până la 3 luni indică în această direcție (…) Acest lucru rămâne adevărat în diferite culturi.” Serge Stoleru

O operațiune de evaluare care implică și amintiri…

„Cortexul orbifrontal are informația că aceasta sau acea persoană nouă este probabil asociată cu plăcerea, neplăcerea sau cu niciuna. Într-adevăr, cortexul tău orbifrontal primește informații despre ceea ce ai simțit ca fiind plăcut sau neplăcut în timpul experiențelor pe care le trăiești. Serge Stoleru

Și același cortex orbifrontal este cel care trimite un semnal regiunilor cerebrale permițându-ne să simțim emoții, și în special insulei: „Insula, o regiune strâns legată de sistemul limbic, ne permite să avem percepția conștientă a unor reacții viscerale, cum ar fi inima care ne bate brusc”. În urma acestei emoții, în general, trebuie să mobilizăm o anumită energie pentru a merge înainte, pentru a ne apropia de celălalt, pentru a verifica dacă cântecul este la fel cu penajul… încearcă-ți norocul! Și de această dată este substanța neagră a creierului care acționează, prin eliberarea de dopamină. Un neurotransmițător… care își poarta bine numele, și trimite organismului nu doar energie, ci și semnale de placere și de placere. Dopamina joacă un rol cheie pe toată durata unei relații romantice și nu doar la începuturile acesteia.

„Există o recompensă care ne face să devenim dependenți de partenerul nostru. Ne simțim bine când suntem lângă el, când el nu este acolo, ne este foarte dor de el… Aici sunt aceleași sisteme ca și cele implicate în consumul de droguri, de exemplu. Sau chiar în căutarea de mâncare, băutură, sau în orice pasiune. Sistemele de recompense sunt teribil de implicate în dragoste.”

Primul pas spre celălalt a fost făcut. Șocul emoțional se transformă într-un sentiment mai durabil. Și gata: dragostea ne-a luat în stăpânire. Cine este responsabil pentru această nebunie? Oxitocina, care este numită și „hormonul atașamentului”, și care intervine și în maternitate, asigurând puterea legăturii mamă – copil: „Natura este economică, în evoluție, vedem cum în mod repetat aceeași substanță, aceeași moleculă vin să servească mai multe roluri”, explică Lucy Vincent.

„Probabil, la stabilirea acestei legături prin oxitocină în prima copilărie, există o mulțime de asocieri care au loc, un fel de condiționare de aproape, cu mirosul părintelui, cu semne vizuale, cu sunetele pe care le auzim. Și apoi mai târziu, de-a lungul vieții, când avem o repetare a tuturor acestor stimuli, se întărește legătura care se creează cu partenerul.”

Atașamentul este, desigur, hrănit și de fantezii, de vise cu ochii deschiși. O activitate care dă roade extraordinar în dopamină, și care se desfășoară în cadrul rețelei cerebrale a „imaginii motorii: „Aceste fantezii sunt intim asociate cu dorința de a acționa, astfel încât activitatea fanteziei se află la intersecția componentei cognitive și a componentei motivaționale” , explică Serge Stoléru.

Și aceste vise cu ochii deschiși pot fi ele însele înrădăcinate în amintirile trăite alături de persoana iubită. Atunci hipocampusul este cel care se aprinde, în cartografia cerebrală: „De ce se activează o regiune crucială a memoriei când vedem ființa pe care o iubim? Oare pentru că această față amintește de momente fericite petrecute cu ea? Aceasta este explicația cea mai probabilă.”

Și după primele incendii?

Pentru ca dragostea să dureze, creierul continuă să înșele dezactivând anumite zone, oferind celor care iubesc „ochi ai dragostei”, explică Lucy Vincent: „ Observam o scădere a activității în părțile creierului asociate cu emoțiile negative în judecata celuilalt”. Mecanismul este același pentru o mamă care își privește copilul.

„La bărbați, oxitocina acționează ca și cum ar spori în ochii lor frumusețea femeilor pe care le iubesc.” Serge Stoleru

În ceea ce privește oxitocina, aceasta continuă să cultive atașamentul electiv. De asemenea, vasopresina: aceste două „neuropeptide sociale” sunt secretate de neuronii hipotalamusului. Ambele sunt responsabile de sentimentul iubirii exclusive, al „numai tu”, care este, de asemenea, esențial pentru perpetuarea stării de iubire.

„Modelul care reiese din studiile la rozătoare se aplică, mutatis mutandis, dragostei umane? (…) Dacă acesta este cazul, atunci, în timpul unei întâlniri (care va fi) în dragoste (…), percepția persoanei (destinate) a fi) iubita activează atât circuitele dopaminergice, cât și căile oxitocinergice și vasopresinergice implicate în identificarea unei persoane ca unică între toate. Serge Stoleru

Serge Stoléru mai relatează că un experiment efectuat de cercetători la New York pe soții de lungă durată (aproximativ douăzeci de ani) arată că are loc o activare specifică a unei zone a creierului lor, atunci când li se prezintă o fotografie a persoanei iubite. : pallidum ventral, care joacă un rol crucial în geneza senzațiilor de plăcere. O constatare care slăbește cuvintele lui Lucy Vincent când spune (ca Frédéric Begbeider) că „nebunia iubirii” durează trei ani.

„Există mecanisme care sunt puse în aplicare pentru ca această persoană să ni se pară cu adevărat minunată, care să ne oblige să stăm cu ea timpul necesar pentru a produce copilul și a-l crește până când acesta devine autonom.”

Mai mult decât atât, neurobiologia (și partea ei de teorii evoluționiste) nu este, evident, singura disciplină care are un cuvânt de spus în starea de iubire. Psihicul individual, hrănit de o cultură singulară, este piatra de temelie a acestui sentiment și determină modul în care este trăit de fiecare. Pentru că omul obișnuit nu există. Dar asta e altă poveste.

„Dragostea este cu siguranță primordială din punct de vedere biologic – foarte interesant – dar de ce îi acordăm atât de multă emoție și importanță? Se datorează faptului că vom putea am putut – și mă gândesc evident la Shakespeare – să exprimăm acea iubire în termeni atât de emoționanți”.

„Dragostea este cu siguranță primordială din punct de vedere biologic – foarte interesant – dar de ce îi acordăm atât de multă emoție și importanță? Se datorează faptului că vom putea – și mă gândesc evident la Shakespeare – să exprimăm acea iubire în cuvinte atât de emoționante”. ❤🙂
____________________
– în imagine, Fr. Nietzsche și soțul, înhămați la căruța minunatei Lou Salome –

Benjamin Prado, „Egalul și opusul – Lo mismo e lo contrario ”

Benjamin Prado, „Egalul și opusul – Lo mismo e lo contrario ”

Opusul unui om limpede este apa murdară.

Opusul mării este o femeie oarbă.

Cine distruge un pod ridică-o prăpastie.

Cicatricile sunt lovituri ce nu pot fi uitate.

Sunt adevăruri fără de limită,

sunt și lucruri care se termină:

râurile sunt Machado.

Eu te-am iubit mai presus de mine.

Strălucesc scorpionii în lumina lunii

apoi sunt iar otrăvitori și obscuri.

E-atât de simplu.

Să lupți pentru cenușă înseamnă a renunța la foc.

Cuvântul rostit e o pasăre-n zbor .

Moartea ta e sub pielea mea,

Ca o insectă sub un pahar răsturnat.

Altceva ce-aș putea spune?

Că te-am iubit de la nord la sud, și fără sfârșit,

cu unghii cu dinți,

fără de taine,

fără capcane.

Că nu am vrut să mai aud vocea ta,

nici să mă uit la fotografiile noastre,

nici să te văd mângâind cu degetele tale albastre

câinii care mâncând rămășițe din viața ta.

Vreau numai beznă și fum.

Eu am venit să-ți spun că te-am uitat,

că în fiecare zi eu te voi uita

în fiecare zi din viața mea.

-Traducere de Catalina Franco-

____________________-

Lo contrario de un hombre limpio es el agua sucia.

Lo contrario del mar es una mujer ciega.

El que derriba un puente construye un precipicio.

Las cicatrices son golpes que no se olvidan.

Hay verdades sin límite

y hay cosas que se acaban:

los ríos son Machado;

yo te amé a tumba abierta,

los alacranes brillan a la luz de la luna

y después son, de nuevo, venenosos y oscuros.

Es así, tan sencillo.

Luchar por las cenizas es renunciar al fuego.

Una palabra dicha es un pájaro que vuela.

Tu muerte está debajo de mi piel

lo mismo que un insecto es un vaso volcado.

¿Qué más puedo decirte?

Que yo te ame de norte a sur,

sin fondo,

con uñas y con dientes,

sin secretos,

sin trampas.

Que no he querido oír una vez más tu voz,

ni mirar nuestras fotos,

ni verte acariciando con tus dedos azules

a los perros que comen las sobras de tu vida.

Yo sólo quiero oscuridad y humo.

Yo he venido a decir que te he olvidado,

que volveré a olvidarte cada día,

cada uno de los días de mi vida.

Rose Ausländer, ”Speranța – Hoffnung”

Rose Ausländer, ”Speranța – Hoffnung”

Speranța

Cel care speră

e tânăr

Cine-ar putea respira

fără speranța

că și-n viitor

trandafirii se vor desface

că un cuvânt de iubire

va fi mai tare ca spaima

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Wer hofft

ist jung

Wer könnte atmen

ohne Hoffnung

daß auch in Zukunft

Rosen sich öffnen

ein Liebeswort

die Angst überlebt

William Butler Yeats, ”Ephemera”

William Butler Yeats, ”Ephemera”

”Ochii tăi cândva niciodată de ochii mei sătui

cu suferință se-apleacă pe sub pleoape acum,

fiindcă dragostea noastră moare” –

                                            Iar ea îi spuse atunci:

„Chiar de dragostea noastră moare, vină la lac

pe singuratecu-i mal, împreună încă o dat’,

în acel ceas al blândeții, în care –

sărman copil obosit – adoarme Pasiunea:

Ce îndepărtate par stelele, și ce departe-i sărutul

nostru dintâi, cât de bătrână-i inima noastră acum!”

Ei se plimbau gânditori printre moartele frunze,

Iar cel a cărui mână pe-a ei o prinsese-i răspunse:

„Așa ades ne-a purtat Pasiunea inima-ne rătăcită”.

În jurul lor – pădurea. Ca stelele-n noapte cădeau –

galbene și vestejite – frunzele-n toamnă – și dintr-odată –

bătrân și șchiop – un iepur – le apăru pe cărare;

Toamna o invadase de frunze: acuma, încă o dată

cei doi se-aflau pe singurateca margine-a lacului:

Și – întorcându-se – el a văzut că ea tăcut adunase

frunzele moarte și ude – cum udă era și roua

Din ochii ei – și le strânsese-n tăcere la piept,

și le prinsese în păr.

                                    „Tu nu fi tristă

că suntem obosiți, ne așteaptă și alte iubiri,

În ură și în iubire, petrece-ți orele fără să plângi.

Înainte-ne-i veșnicia; sufletul nostru-i

iubire, și-un necontenit rămas-bun.”

-traducere de Catalina Franco-


‘Your eyes that once were never weary of mine

Are bowed in sorrow under pendulous lids,

Because our love is waning’

And then she:

‘Although our love is waning, let us stand

By the lone border of the lake once more,

Together in that hour of gentleness

When the poor tired child, Passion, falls asleep:

How far away the stars seem, and how far

Is our first kiss, and ah, how old my heart!’

Pensive they paced along the faded leaves,

While slowly he whose hand held hers replied:

‘Passion has often worn our wandering hearts.’

The woods were round them, and the yellow leaves

Fell like faint meteors in the gloom, and once

A rabbit old and lame limped down the path;

Autumn was over him: and now they stood

On the lone border of the lake once more:

Turning, he saw that she had thrust dead leaves

Gathered in silence, dewy as her eyes,

In bosom and hair.

‘Ah, do not mourn,’ he said,

‘That we are tired, for other loves await us;

Hate on and love through unrepining hours.

Before us lies eternity; our souls

Are love, and a continual farewell.