Poezia este despre efemeritate. Auzim cu toții povești despre oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată.

Și oricât de interesantă ar fi fost viața lor, in cele din urmă poveștile sunt uitate. Este trist, melancolic, dar de înțeles, totuși…:

Poate ar trebui sa trăim astfel încât viața să conteze pentru cineva.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Wallace Stevens, ”Calea particularului – The Course of a Particular”

Azi frunzele plâng atârnând de ramuri bătute de vânt,

Chiar de neantul iernii a devenit mai subțire acum,

De înghețatele umbre, de-alcătuiri zăpadă e încă plin.

Frunzele strigă. În depărtare se aude doar strigăt.

Este un strigăt anume, de parcă al altcuiva.

Și deși unii spun că unul e parte dintr-un întreg,

Totuși există o ciocnire, ori o respingere-n sine;

Ele părând a fi parte dintr-un impuls ce se pierde:

Viața a tot ce dă viață pare că este numai așa cum este.

Frunzele țipă. Nu este țipătul milei divine,

Nici vre un fum de răsuflet eroic, nu e nici strigătul omului.

E numai strigătul frunzelor – cel imanent sie însuși,

E gol de fantezie, adică nu e mai mult decât ce aude

Urechea acelora care, în cele din urmă, aud – este

lucrul în sine, până ce el nu mai privește pe nimeni.

-traducere de Catalina Franco-

___________________________________

Today the leaves cry, hanging on branches swept by wind,

Yet the nothingness of winter becomes a little less.

It is still full of icy shades and shapen snow.

The leaves cry . . . One holds off and merely hears the cry.

It is a busy cry, concerning someone else.

And though one says that one is part of everything,

There is a conflict, there is a resistance involved;

And being part is an exertion that declines:

One feels the life of that which gives life as it is.

The leaves cry. It is not a cry of divine attention,

Nor the smoke-drift of puffed-out heroes, nor human cry.

It is the cry of leaves that do not transcend themselves,

In the absence of fantasia, without meaning more

Than they are in the final finding of the ear, in the thing

Itself, until, at last, the cry concerns no one at all.

„Cine-a privit frumusețea în ochi deja morții s-a dat”

Tristan

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~`

Tristan (August von Platen-Hallermünde), „Cine-a privit frumusețea în ochi – Wer die Schönheit angeschaut mit Augen”

Cine-a privit frumusețea în ochi

Deja morții i s-a încredințat,

Pe lume nu va fi potrivit la nimic,

Însă în fața morții va tremura

Cine-a privit frumusețea în ochi!

Durerea iubirii e veșnică pentru el,

Căci numai un naiv ar spera pe pământ

Că e destul doar un astfel de îndemn:

De-a fost lovit de fulgerul frumuseții,

Durerea iubirii e veșnică pentru el!

Vai, cum ar vrea să sece ca un izvor,

Și sa respire otravă din orice fir de aer,

Doar moarte să miroase din orice floare:

Cine-a privit frumusețea în ochi

Vai, cum ar vrea să sece ca un izvor!

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Wer die Schönheit angeschaut mit Augen,

Ist dem Tode schon anheimgegeben,

Wird für keinen Dienst auf Erden taugen,

Und doch wird er vor dem Tode beben,

Wer die Schönheit angeschaut mit Augen!

Ewig währt für ihn der Schmerz der Liebe,

Denn ein Tor nur kann auf Erden hoffen,

Zu genügen einem solchen Triebe:

Wen der Pfeil des Schönen je getroffen,

Ewig währt für ihn der Schmerz der Liebe!

Ach, er möchte wie ein Quell versiechen,

Jedem Hauch der Luft ein Gift entsaugen

Und den Tod aus jeder Blume riechen:

Wer die Schönheit angeschaut mit Augen,

Ach, er möchte wie ein Quell versiechen!

**

August von Platen-Hallermünde (Conte von Platen)

(1796 – 1835), născut contele Karl August Georg Maximilian von Platen-Hallermund, numit de obicei August von Platen sau August Graf von Platen, dramaturg și poet german

-ART – Eduard Popovici-

Ingeborg Bachmann, ”Voi, cuvintelor! – Ihr Worte”

Lui Nelly Sachs, prietenei, poetei, în adorație

Cuvinte, voi, hai, urmați-mă!,

suntem deja departe

mult prea departe, hai, încă o data

hai mai departe, la nesfârșit.

Nu luminează.

Cuvântul

nu face

decât să tragă alte cuvinte,

frazele alte fraze.

Așa încât lumea

definitiv

să impună,

ce este deja spus.

Ea nu spune nimic.

Urmați-mă, cuvinte,

să nu devină definitivă

— această lăcomie de cuvinte

și de ziceri contradictorii!

Acum pentru o vreme

lăsați

să tacă toate sentimentele:

așa încât mușchiul inimii

să bată altfel.

Lăsați-l, vă spun, lăsați-l.

Urechii superioare nimic,

îi spun șoptit nimic,

căci pentru moarte nimic,

nici un cuvânt nu-ți vine

în minte:

Pleacă, și vino după mine,

nici blând, nici amar,

nu consolator

nu mângâietor

nici descurajant în mod semnificativ

dar nici lipsit de înțeles –

Și mai presus de toate, fără figuri de stil

țesute în praf, nu golul vârtejit

al silabelor, nu cuvinte de moarte.

Nici măcar unul, o,

voi, cuvintelor!

Ingeborg Bachmann „Boemia e lângă mare – Böhmen liegt am Meer”

Dacă aici casele sunt verzi, eu pășesc din nou într-o casă.

Dacă aici podurile sunt întregi, umblu pe un pământ roditor.

Dacă durerea iubirii se pierde întotdeauna, eu voi fi bucuroasa s-o pierd aici.

Dacă nu sunt eu, atunci este unul la fel de bun cum sunt eu.

Dacă un cuvânt se învecinează cu mine, atunci am să-l las să-mi fie vecin.

Dacă Boemia este încă pe mare, eu cred din nou în mare.

Și dacă mai cred în mare, atunci eu sper în uscat.

Dacă sunt eu, atunci aici sunt toți cei cu mine la fel.

Eu nu mai vreau pentru mine nimic. Eu vreau să ajung până în adânc.

În jos, la temei – adică la mare, acolo găsesc Boemia.

Distrusă – acolo-n adânc, trezirea e senină.

Acum știu drumul, și nu mai sunt pierdută.

Veniți aici, voi toți, boemi, navigatori, curve portuare, și nave plutitoare. Nu vreți să fiți boemi, atunci iliri, veronezi,

și venețieni, cu toții. Jucați-vă comediile, care te fac să râzi

Și care-s făcute să plângi. Și înșelați-vă de o sută de ori,

cum m-am înșelat și eu, care nu am trecut niciodată peste-încercări,

dar totuși le-am depășit, din nou și din nou mereu.

Așa cum Boemia le-a depășit și într-o frumoasă zi

A primit harul să fie pe mare iar acum e lângă apă.

Încă mă învecinez cu un cuvânt și cu un alt tărâm,

Mă învecinez, oricât de puțin, și cu totul, din ce în ce mai mult,

eu, un boem, un rătăcitor, care n-are nimic, și nu păstrează nimic,

de mare dăruit cu doar un singur dar, care e controversat, să văd pământul

de mine ales.

O poezie a începuturilor lui Ingeborg Bachmann, cu un titlu contrar parerii lui Kaka:

„Lumea se îngustează pe zi ce trece”.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ingeborg Bachmann, ”Lumea e largă – Die Welt ist weit”

Lumea e largă și cărările sunt din țară în țară,

și locuri sunt multe, eu le-am cunoscut pe toate,

din toate turnurile eu am văzut orașele,

oamenii ce vor veni și care deja pleacă.

Erau departe câmpiile de soare și de zăpadă,

erau între șine și drumuri, erau între munți și lacuri.

Și gura lumii – largă și plină de voci în urechea mea –

şi ea scria, toată noaptea, cântările diversităţii.

Dintr-o înghițitură băut-am vin din cinci căni,

iar patru vânturi usucă părul meu ud în casa lor la schimb.

Călătoria-i la capăt.

însă la capăt nu am ajuns cu nimic,

fiece loc a luat o bucată din dragostea mea,

ochiul meu a fost ars de toate luminile

în fiece umbră vestmântul mi-am sfâşiat.

Călătoria-i la capăt.

Depărtarea încă mă înlănțuie,

dar nicio pasăre nu m-a salvat peste granițe,

nicio apă nu mă atrage spre estuar,

iar fața nu mi-o împinge, ca să privească în jos

mi-împinge somnul, ce nu voiește a rătăci…

Cunosc lumea mai din aproape și liniștit.

În spatele lumii va fi un arbor

Cu frunze de nori și coroană de albastru.

În scoarța lui de roșă fâșie de soare

vântul ne sfâșie inima

și o răcește cu rouă.

În spatele lumii va fi un arbor

în vârful lui fi-va rodul,

coaja-i va fi de aur,

hai să privim într-acolo

pe când în toamna vremilor

el o să cadă

în mâinile Domnului!

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Die Welt ist weit und die Wege von Land zu Land,

und der Orte sind viele, ich habe alle gekannt,

ich habe von allen Türmen Städte gesehen,

die Menschen, die kommen werden und die schon gehen.

Weit waren die Felder von Sonne und Schnee,

zwischen Schienen und Straßen, zwischen Berg und See.

Und der Mund der Welt war weit und voll Stimmen an meinem Ohr

und schrieb, noch des Nachts, die Gesänge der Vielfalt vor.

Den Wein aus fünf Bechern trank ich in einem Zuge aus,

mein nasses Haar trocknen vier Winde in ihrem wechselnden Haus.

Die Fahrt ist zu Ende,

doch ich bin mit nichts zu Ende gekommen,

jeder Ort hat ein Stück von meinem Lieben genommen,

jedes Licht hat mir ein Aug verbrannt,

in jedem Schatten zerriß mein Gewand.

Die Fahrt ist zu Ende.

Noch bin ich mit jeder Ferne verkettet,

doch kein Vogel hat mich über die Grenzen gerettet,

kein Wasser, das in die Mündung zieht,

treibt mein Gesicht, das nach unten sieht,

treibt meinen Schlaf, der nicht wandern will …

Ich weiß die Welt näher und still.

Hinter der Welt wird ein Baum stehen

Mit Blättern aus Wolken und einer Krone aus Blau.

In seine Rinde aus rotem Sonnenband

Schneidet der Wind unser Herz

und kühlt es mit Tau.

Hinter der Welt wird ein Baum stehen,

eine Frucht in den Wipfeln,

mit einer Schale aus Gold,

Laß uns hinübersehen,

wenn sie im Herbst der Zeit

in Gottes Hände rollt!

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

”Relația mea cu adevărul este cum cea a fierarului cu

focul, a exploratorului polar cu ghețurile veșnice, a bolnavului

cu noaptea.

Și când nu voi mai putea avea nicio relație cu el, atunci

am să renunț ca după acel țipăt, nu mă voi mai ridica niciodată și voi continua să trăiesc în această tăcere până voi muri.” I. B.

Laura – ocupată sa se admire în oglindă – are ochi numai pentru ea. Se admiră și se împodobește în fața oglinzii cu flori și bijuterii și este inutil ca poetul să spere că îl remarcă pe el și iubirea sa. Poetul crede ca și-a pierdut valoarea și ca a căzut în uitare, ca i-a venit clipa ”începutului morții”, pe care o simte deja in piept și in picioare….

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

din Francesco Petrarca, ”Canțonierul – Canzoniere”

XXXVIII

Aur și perle, și flori rubinii, și albe,

uscate de iarnă și vestejite,

mie-s cumplite bețe otrăvitoare,

Așa le simt și în piept și-n picioare:

mi-s lacrimi zilele, mi-e dor de tine:

de-îmbătrânești, rară-i o mare iubire:

ades lovit-am, ucigătoare, oglinzile,

n-ai obosit singură printre ele?

Ele stăpânei mele nu au să-i spună,

ea se ruga pentru mine, dar a tăcut,

convinsă fiind că dorința ta a trecut:

Ele au fost construite-n prăpastia

apei acele, și colorate-n uitare veșnică;

acolo moartea mea tocmai mi s-a născut.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

XXXVIII

L’oro, e le perle, e i fior vermigli, e i bianchi,

che ’l verno devria far languidi, e secchi;

son per me acerbi, e velenosi stecchi,

ch’io provo per lo petto, e per li fianchi:

però i dì miei fien lagrimosi, e manchi:

chè gran duol rade volte aven che ’nvecchi:

ma più ne’ colpo i micidiali specchi,

che ’n vagheggiar voi stessa avete stanchi.

Questi poser silenzio al signor mio*,

che per me vi pregava, ond’ei si tacque,

veggendo in voi finir vostro desio:

Questi fur fabbricati sopra l’acque

c’abisso, e tinti ne l’eterno obblio;

onde ’l principio di mia morte nacque.

*

il mio signore – Stăpânul meu, Amor – Stăpâna mea, Iubirea

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Dante Alighieri, ”Da, iubirea mea m-a ținut îndelungă vreme – Sì lungiamente m’ha tenuto Amore”

Da, iubirea mea m-a ținut multă vreme,

și multă vreme obișnuit cu a ei domnie,

încât, pe cât de tare era la început,

pe-atât de blândă în inima mea era acum.

Deci când curajul ea l-a luat de la mine,

încât părea s-o ia la goană până și spiritul,

atunci firavul meu suflet a început a trăi

așa o dulceață că până și fața mi se pierdu,

iubirea începu în mine atâta virtute a prinde,

încât sufletul meu îl făcu să vorbească, și ca

să iasă din mine, pe doamna mea să o cheme,

să aibă milă-a-mi aduce mai multă mântuire.

Asta se întâmplă cu mine oriunde ea mă vede,

și – da, e un lucru umil și care nu se crede.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Sì lungiamente m’ha tenuto Amore

e costumato a la sua segnoria,

che sì com’elli m’era forte in pria,

così mi era soave ora nel core.

Però quando mi tolle sì ’l valore,

che li spiriti par che fuggan via,

allor sente la frale anima mia

tanta dolcezza, che ’l viso ne smore,

poi prende Amore in me tanta vertute,

che fa li miei spiriti gir parlando,

ed escon for chiamando

la donna mia, per darmi più salute.

Questo m’avvene ovunque ella mi vede,

e sì è cosa umil, che nol si crede.

**

– da ”Vita Nuova”, ”Rime”, XXIV –

Ei, da, nici eu nu credeam c-o să mă joc vreodată de-a Dante…

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ei, da, nici eu nu credeam c-o să mă joc vreodată de-a Dante…

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Dante Alighieri, ”Da, iubirea mea m-a ținut îndelungă vreme – Sì lungiamente m’ha tenuto Amore”

Da, iubirea mea m-a ținut multă vreme,

și multă vreme obișnuit cu a ei domnie,

încât, pe cât de tare era la început,

pe-atât de blândă în inima mea era acum.

Deci când curajul ea l-a luat de la mine,

încât părea s-o ia la goană până și spiritul,

atunci firavul meu suflet a început a trăi

așa o dulceață că până și fața mi se pierdu,

iubirea începu în mine atâta virtute a prinde,

încât sufletul meu îl făcu să vorbească, și ca

să iasă din mine, pe doamna mea să o cheme,

să aibă milă-a-mi aduce mai multă mântuire.

Asta se întâmplă cu mine oriunde ea mă vede,

și – da, e un lucru umil și care nu se crede.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Sì lungiamente m’ha tenuto Amore

e costumato a la sua segnoria,

che sì com’elli m’era forte in pria,

così mi era soave ora nel core.

Però quando mi tolle sì ’l valore,

che li spiriti par che fuggan via,

allor sente la frale anima mia

tanta dolcezza, che ’l viso ne smore,

poi prende Amore in me tanta vertute,

che fa li miei spiriti gir parlando,

ed escon for chiamando

la donna mia, per darmi più salute.

Questo m’avvene ovunque ella mi vede,

e sì è cosa umil, che nol si crede.

**

– da ”Vita Nuova”, ”Rime”, XXIV –

Da, iubirea mea m-a ținut multă vreme,

și multă vreme obișnuit cu a ei domnie,

încât, pe cât de tare era la început,

pe-atât de blândă în inima mea era acum.

Deci când curajul ea l-a luat de la mine,

încât părea s-o ia la goană până și spiritul,

atunci firavul meu suflet a început a trăi

așa o dulceață că până și fața mi se pierdu,

iubirea începu în mine atâta virtute a prinde,

încât sufletul meu îl făcu să vorbească, și ca

să iasă din mine, pe doamna mea să o cheme,

să aibă milă-a-mi aduce mai multă mântuire.

Asta se întâmplă cu mine oriunde ea mă vede,

și – da, e un lucru umil și care nu se crede.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Sì lungiamente m’ha tenuto Amore

e costumato a la sua segnoria,

che sì com’elli m’era forte in pria,

così mi era soave ora nel core.

Però quando mi tolle sì ’l valore,

che li spiriti par che fuggan via,

allor sente la frale anima mia

tanta dolcezza, che ’l viso ne smore,

poi prende Amore in me tanta vertute,

che fa li miei spiriti gir parlando,

ed escon for chiamando

la donna mia, per darmi più salute.

Questo m’avvene ovunque ella mi vede,

e sì è cosa umil, che nol si crede.

**

– da ”Vita Nuova”, ”Rime”, XXIV –

Mai sunt doar câteva zile și, da, vine și Primăvara, probabil precum veacul al XIII-lea !!!

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Dante Alighieri, ”Eu am simțit cum în inima mea – Io mi senti’ svegliar dentro a lo core”

Eu am simțit cum în inima mea

un spirit iubitor – și adormit – se trezea:

iar mai apoi am văzut cum Iubirea venea

veselă încât abia de-o mai recunoșteai:

„Acum gândește-te și onorează-mă”;

și-n fiecare dintre cuvintele sale râdea.

Și, stând puțină vreme cu doamna mea,

uitându-mă-n partea ceea de unde ea venea,

eu le-am văzut pe Monna Bice și Monna Vanna,

venind înspre locul în care eu mă aflam,

minunile soseau tot una după alta;

și da, așa cum iarăși mie îmi spune mintea,

mi-a spus atunci Iubirea: „Asta e primăvară,

da, ea Iubire înseamnă, da, ea mi se aseamănă”.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Io mi senti’ svegliar dentro a lo core

un spirito amoroso che dormia:

e poi vidi venir da lungi Amore

allegro sì, che appena il conoscia,

dicendo: „Or pensa pur di farmi onore”;

e ’n ciascuna parola sua ridia.

E poco stando meco il mio segnore,

guardando in quella parte onde venia,

io vidi monna Vanna e monna Bice

venire inver lo loco là ’v’io era,

l’una appresso de l’altra maraviglia;

e sì come la mente mi ridice,

Amor mi disse: „Quell’è Primavera,

e quell’ha nome Amor, sì mi somiglia”.

**

da ”Vita Nuova” – ”Rime” , XXIV –

E si, solo Dante – il sommo Poeta – poteva scrivere un sonetto così bello su la sua donna amata!

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Dante Alighieri, ”Atât de gentilă – Tanto gentile”

Doamna mea pare atât de gentilă

și atât de onestă când îi salută pe alții,

încât orice limbă ar fi să tremure mută,

iar ochii să nu îndrăznească a o privi.

Ea umblă, simțindu-se prea lăudată,

învestmântată-n blândețe și-n umilitate;

încât ea pare că e un lucru din ceruri

care a venit pe pământ spre-a arăta un miracol.

Așa plăcută se arată ea celor care-o privesc,

așa de dulce e inimii cărei i-apare-n privire,

că numai cel ce-a încercat o ar putea înțelege;

pare că de pe buzele ei suav se mișcă

un spirit dulce și care, plin de iubire,

inimii mele întruna-i șoptește: suspină.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Tanto gentile e tanto onesta pare

la donna mia, quand’ella altrui saluta,

ch’ogne lingua devèn, tremando, muta,

e li occhi no l’ardiscon di guardare.

Ella si va, sentendosi laudare,

benignamente e d’umiltà vestuta,

e par che sia una cosa venuta

da cielo in terra a miracol mostrare.

Mostrasi sì piacente a chi la mira

che dà per li occhi una dolcezza al core,

che ’ntender no la può chi no la prova;

e par che de la sua labbia si mova

un spirito soave pien d’amore,

che va dicendo a l’anima: Sospira.

~~~~~~~~~~

– da ‘Vita Nuova” – ”Rime” – XXII –

René Char, „Remanență – Rémanence”

Ce te face să suferi?

De parcă s-ar fi trezit fără zgomot în casă urcarea unui chip pe care o oglindă acră părea că a înghețat.

De parcă, tu coborând lampa înaltă și-a ei splendoare pe-o farfurie oarbă, ai ridicat străvechea masă cu fructele ei înspre gâtul tău asuprit.

De parcă ai retrăi evadările tale în aburii dimineții spre-a-ți întâlni revolta atât de dragă ție, ea – care a știut – , mai bine ca orice tandrețe, să te înalțe și să te ajute.

De parcă ai condamna, în timp ce iubirea ta doarme, portalul suveran și calea ducând către el.

Ce te face să suferi?

Intactul ireal în devastatul real?

Aventuroasele lui ocoliri înconjurate de atâtea chemări și de sânge?

Ceea ce-a fost ales și nu a fost atins?

Marginea saltului ajuns la mal?

Prezentul necugetat care a dispărut?

Dintre atâtea stele, steaua aceea nebună, apropiată și moartă mai înainte de mine.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

De quoi souffres-tu ?

Comme si s’éveillait dans la maison sans bruit l’ascendant d’un visage qu’un aigre miroir semblait avoir figé.Comme si la haute lampe et son éclat abaissé sur une assiette aveugle, tu soulevais vers ta gorge serrée la table ancienne avec ses fruits.

Comme si tu revivais tes fugues dans la vapeur du matin a la rencontre de la révolte tant chérie, elle qui su, mieux que toute tendresse, te secourir et t’élever.

Comme si tu condamnais, tandis que ton amour dort, le portail souverain et le chemin qui y conduit.

De quoi souffres-tu ?

De l’irréel intact dans le réel dévasté ?

De leurs détours aventurés, cerclés d’appel et de sang ?

De ce qui fut choisi et ne fut pas touché ?

De la rive du bon au rivage gagné ?

Du présent irréfléchi qui disparaît ?

D’une étoile qui s’est la folle, rapprochée et qui va mourir avant moi.