O floare pentru Pessoa… Eu am tradus … restul îl știți.

_______________________________________________________

Neyza Prochet, ”A dor e o existir: Fernando Pessoa”

Pentru om, arta este recursul care face posibil a da formă, timp și loc la ceea ce, altfel, i-ar fi inaccesibil. Este capacitatea creatoare care leagă individul de nucleul său central, de sursa din care, într-o zi, a luat naștere ceea ce mai târziu am numit SINE. Știm că un Sine nu este niciodată pe deplin format, nu va fi niciodată pe deplin organizat și nici nu va fi niciodată pe deplin revelat. Uimitoarea complexitate a experienței umane rezidă în umbrele și profunzimile ei, în colțuri și ascunzișuri, în refugiul sau sanctuarul atâtor alte sine, mai mult sau mai puțin delimitate, care coexistă în psihicul unei persoane.

Bachelard ne-a spus că „ființele ascunse și evazive uită să fugă când poetul le numește pe adevăratul lor nume”, iar Winnicott ne amintește de bucuria de a ne ascunde și de tragedia de a nu fi dorit. Există, așadar, în noi o ambivalență permanentă: o parte tânjește să fie descoperită și alta se teme că această descoperire va însemna invazie, supunere sau anihilare. Prin urmare, adesea ne prefacem a fi falsă durerea pe care o simțim de fapt. Poetul este cel care se împrumută lumii și celuilalt ca să fie, în același timp, cel care își caută propria căutare și întâlnirea a ceea ce a rezultat din acea căutare. Ne arată imposibilitatea de a fi un singur lucru, unic, total, stabil și permanent. Poetul caută ceea ce ne scapă dar fără de care trăirea ar fi o experiență limitată și tragic de săracă. Poetul are ochi în ochi, în piele, în urechi și în viscere. Are urechi care, dacă ar fi localizate material, ar apărea în puncte uimitoare ale anatomiei umane; datorită acestei particularități extraordinare, el este cel care este capabil să invoce evazivitatea psihicului uman. Poezia caută să materializeze relațiile noastre esențiale cu lumea și originea ei este indivizibilă, nereprezentabilă.

Dintre câțiva poeți ai limbii portugheze, îl consider pe Fernando Pessoa cel mai mare specialist în umbre și ființe fugare. Pessoa ne vorbește despre ceea ce nu putem numi sau înțelege și, totuși, fără a se forța să obțină răspunsuri la aceste întrebări, despre care știe că nu pot avea răspunsuri.

La fel ca Drummond, Fernando Pessoa era stângaci în viață, dar spre deosebire de Drummond, el nu pare să fi stabilit niciodată legături cu lumea. Nu văd la el conștiința îndreptată spre social, legătura cu umanul, identificarea cu vecinul, percepută la Drummond; și, cu atât mai puțin, speranța în om și în viață, așa cum se regăsește în poezii precum O Elefante și A Flor e a Náusea.

La Pessoa, marca este înstrăinarea ființei, neliniștea care se naște din certitudinea imposibilității de a se exprima pe deplin, din imposibilitatea poeziei de a-i potoli demonii. „Mi-aș dori ca poezia să fie mai mult decât scris”, spune el, cu doi ani înainte de a muri.

Pessoa e unic, e ”personalissim”. El scrie pentru a-și exprima modul său unic de a formula întrebările despre viață și moarte ale existenței umane; plină de angoasă, însoțită de o conștientizare dureroasă a sinelui, de incompletitudinea experienței poetice care inevitabil nu va reuși să traducă incongruența complexă a dimensiunii umane. Și, tocmai pentru toate acestea, un poet care a reușit să fie universal și atemporal ca puțini alții.

Nu: încet.

Mai încet, pentru că nu știu

unde vreau să ajung.

Între mine și pașii mei este

o divergență instinctivă.

Există între cine sunt și cine sunt

O diferență de verb

care corespunde realității.

Încet… Da, încet…

– (Álvaro de Campos, Poeme)

În încercarea de a ajunge la inaccesibil, el își creează heteronimele:

M-am referit, după cum ați văzut, doar la Fernando Pessoa. Nu mă gândesc deloc la Caeiro, Ricardo Reis sau Álvaro de Campos. Nimic din toate acestea nu voi putea face, în sensul publicării, decât atunci când voi fi distins cu Premiul Nobel. Și totuși – cred asta cu tristețe – îmi pun toată puterea de depersonalizare dramatică în Caeiro, îmi pun toată disciplina mentală în Ricardo Reis, învăluit în propria sa muzică, pun în Álvaro de Campos toată emoția pe care nu o nu mi-o dau nici mie, nici vietii.

Semnul este nemulțumirea sufletului uman, precaritatea și limitarea lui, durerea gândirii, foamea de a se depăși, tristețea, incapacitatea de a se construi definitiv. Va exista întotdeauna un dincolo, pe care cuvântul nu a reușit să-l atingă atunci când a căutat să traducă experiența în experiență și aceasta din urmă în narativitate. Confruntat cu dorința de absolut și cu imposibilitatea realizării, sufletul adoarme „într-o mare a sargaselor” și a plictisului.

Pessoa folosește visul, nostalgia unei copilării idealizate și a unui trecut perfect și pierdut. Omul prezentului este viciat, limitat și muritor, viitorul nu semnalează speranță în viitor. Îmi amintesc de un adolescent care mi-a spus odată: „Știi, gândirea doare”. Poezia lui Fernando Pessoa pare să spună: A trăi doare. Doare existenta. Gândirea doare. Viața doare.

”Sunt într-una din acele zile în care nu am avut niciodată viitor. Există doar un prezent imobil cu un zid de angoasă în jurul lui. Celălalt mal al râului nu este niciodată, atâta timp cât acolo este acesta; iar acesta este motivul lăuntric al tuturor Suferințelor. Sunt bărci pentru multe porturi, dar niciuna pentru ca viața să nu doară, nici debarcare pentru uitare.Toate acestea s-au întâmplat cu mult timp în urmă, dar durerea mea e antica.”

În opera sa sunt recurente următoarele teme: Conștiința de sine, plictisul și greața, nepotrivirea, neliniștea existențiala, durerea gândirii, melancolia și angoasa, suveranitatea intelectului asupra senzorialului, fragmentarea sinelui și pierderea identității.

”Nu știu câte suflete am nu știu câte suflete am. În fiecare clipă mă schimb. Imi e mereu teama. N-am terminat niciodată sa ma vad. Deși sunt atât de multi, am doar un suflet. Cine are suflet nu este calm. Cel care vede este doar ceea ce vede, Cel care simte nu este cine este, Atent la ceea ce sunt și la ceea ce văd, eu devin ei și nu eu. ”

Starea sa melancolică este izvorul, mijlocul și destinația experienței sale creatoare. Copleșit de durere, el își întâlnește demonii și fantomele și transmută suferința în transcendență. Refuzând să-și cultive individualitatea, Pessoa renunță la el însuși, se întregește intr-un câmp de luptă pentru multiplii săi, se adâncește în lumile intermediare și trece dincolo de sine.

Ce ar spune un psihanalist despre Pessoa? De cineva care mi se pare paradoxul întrupat? Durerea ta, suferința ta este locul în care își au originea transcendența și nemurirea. Din ceea ce i s-a părut întotdeauna că nu corespunde dorințelor, din experiența pe care o are despre sine, Fernando Pessoa merge mai departe. În ceea ce privește termenii psihopatologici, mă bazez pe ceea ce spune despre el însuși:

”Voi începe cu partea psihiatrică. Originea heteronimelor mele este urma profundă a isteriei care există în mine. Nu știu dacă sunt pur și simplu isteric, dacă sunt, mai corect, histero-neurastenic. Am această a doua ipoteză, pentru că există în mine fenomene de abulie pe care isteria, propriu-zis, nu le încadrează în registrul simptomelor ei. În orice caz, originea mentală a heteronimelor mele stă în tendința mea organică și constantă spre depersonalizare și simulare. Aceste fenomene – din fericire pentru mine și pentru alții – au fost mentalizate în mine; Adică nu se manifestă în viața mea practică, exterioară și în contactul cu ceilalți; explodează înăuntru și le trăiesc eu singur cu mine. Dacă aș fi femeie – la femei izbucnesc fenomene isterice în atacuri și altele asemenea – fiecare poezie de Álvaro de Campos (cel mai isteric din mine) ar fi un sonerie de alarmă pentru cartier. Dar eu sunt bărbat – iar la bărbați isteria își asumă în principal aspecte mentale; asa ca totul se termina în tăcere ai poezie…”

Cred că întrebarea fundamentală a unei ființe umane este să fie el însuși. Orice lucru care face imposibil ca un individ să stabilească sau să mențină un sentiment de continuitate a existenței duce la prăbușire și la experiența unei „angoase de neconceput”. Acest sentiment al existenței nu este creat

numai de către individ, izolat, ci prin interacțiunea sa continuă cu mediul înconjurător: cu cât este mai tânăr, cu atât dependența și influența mediului înconjurător asupra proceselor de maturare, care nu au loc automat sau predeterminat, sunt mai mari. Maturizarea este un proces continuu, activ și interdependent și nu este ceva care, odată cucerit, să nu necesite investiții.

Când Winnicott (1968) spune că „treaba mea este să fiu eu însumi”, asta implica si angajamentul și munca unei vieți în slujba creației, recreării și integrării între ceea ce se trăiește și ceea ce se simte. Riscul extrem pentru o ființă vie, în ceea ce privește sănătatea psihică, este dizolvarea, pierderea sentimentului de a fi o persoană. A fi tu însuți este o condiție care trebuie menținută, chiar și în fața inexorabilității de a nu fi mereu la fel. Cu alte cuvinte, chiar dacă există o înstrăinare în raport cu sine sau cu lumea, această înstrăinare nu poate fi luată ca un semnal al morții Sinelui. Sinele are nevoie de o calitate a integrității care să permită individului să poată susține ideea de completitudine a sinelui în ciuda diversității și multiplicării experiențelor, perspectivelor sau evenimentelor externe.

Întrucât vorbim de a fi în lume și de modalități de a vedea lumea, mi se pare util să recurg la o analogie cu fenomenele perceptive ale vederii.

Să ne uităm la problema cuceririi noțiunii de profunzime: aceasta este posibilă prin suprapunerea și integrarea imaginilor percepute de fiecare ochi. Când apare vederea monoculară, are loc o pierdere semnificativă a percepției – are loc o reducere a percepției profunzimii, o pierdere a umbrelor de identificare, a dimensiunilor relativizante și a paralaxei, pe care Houaiss o definește ca schimbarea aparentă sau deplasarea unui obiect datorită modificării punctului de vedere. Toată această bogăție perceptivă este doar învățată și reținută prin suprapunerea a două vederi care se află în puncte diferite.

Acum, nu ne putem gândi că privirea, din punct de vedere al psihicului, capătă și profunzime, discriminare, textură și relativitate, când există suprapunerea și integrarea a două priviri – a bebelușului și a mamei? Mai mult decât o locație Acțiunea care împiedică maturizarea acestui proces va compromite profund modul în care un individ vede lumea?

”Atâta timp cât nu trecem prin durerea propriei noastre singurătăți, vom continua să ne căutăm pe noi înșine în alte jumătăți. Pentru a trăi în cuplu, este necesar să fii unul.” – Fernando Pessoa

Cesarino subliniază că, pentru Winnicott, mediul extern, la începutul vieţii, este doar exterior din perspectiva observatorului. Mediul, din punctul de vedere al ființei vii, este „subiectiv, adică nici extern, nici intern, ceea ce înseamnă că participă intrinsec la constituirea sinelui – însuși și că aceasta este singura cale de acces disponibilă, la începutul vieții, la simțul realității.” Autorul adaugă că, abia mult mai târziu, se vor construi și alte simțuri ale realității din ceea ce s-a organizat în perioada inițială, când începe să se realizeze discriminarea dintre interior și exterior, deși niciodată într-un mod permanent și complet. Ceea ce este crucial este ca, pentru ca individul să se simtă real într-o lume care i se pare reală, realitatea lui trebuie să fie o creație personală, nu o impunere exterioară.

”De mic am avut tendința de a crea în jurul meu o lume fictivă, de a mă înconjura de prieteni și cunoștințe care nu au existat niciodată. (Nu știu, desigur, dacă ele chiar nu au existat, sau dacă eu sunt cel care nu există. În aceste lucruri, ca în toate, nu ar trebui să fim dogmatici.) Din moment ce știu eu însumi să fiu ceea ce numesc eu, îmi amintesc că am precizat mental, în figură, mișcări, caracter și istorie, mai multe figuri ireale care erau la fel de vizibile și ale mele pentru mine precum lucrurile pe care le numim, poate în mod abuziv, viața reală. Această tendință, care este cu mine de când îmi amintesc că sunt un eu, m-a însoțit mereu, schimbând puțin tipul de muzică cu care mă încântă, dar fără să schimbe niciodată felul în care mă încântă” – Pessoa

Abram comentează:

Prin aperceptie se înțelege a se vedea pe sine așa cum esti văzut de mamă. „Percepția” își are originea în apercepție și se referă la capacitatea de a vedea legat de obiecte, care este și capacitatea de a diferenția între sine și non-sine. Dacă conștientizarea apare prematur prin incapacitatea mamei de a răspunde la fața bebelușului, copilul va găsi modalități de a face acest lucru, dar în detrimentul simțului său de „sine”.

Realitatea, pentru a fi reală, trebuie să rezulte din ceea ce a fost posibil de trăit în timpul maturizării într-un proces de adaptare reciprocă între individ și mediul său. Când nota principală a unei experiențe de viață este irealitatea și imposibilitatea unei experiențe afirmative în lume, această persoană nu se simte capabilă să creadă în experiențele pozitive ale vieții și se îndoiește de posibilitatea de a-și revendica amprenta personală asupra lumii. Ceea ce se simte poate fi clasificat drept depresiv sau melancolic, dar ce se află în spatele acestor nosologii? O ființă umană care își percepe relațiile cu lumea ca fiind impregnate de durere, furie, insuficiență și absență.

”În zile de suflet că astăzi mă simt bine, în toată conștiința corpului meu, că sunt copilul trist pe care viața l-a lovit” – Fernando Pessoa.

”În zile de suflet că astăzi mă simt bine, în toată conștientizarea corpului meu că sunt copilul trist pe care l-a lovit viața. M-au pus într-un colț de unde îi poți auzi cântând. Simt în mâini jucăria spartă pe care mi-a dat-o o ironie de cutie de conservă.” – Pessoa

Atunci când are loc o ruptură în rețeaua de suport psihic la o persoană, se creează un fel de gaură neagră, de scurgere psihică identificabilă. Ca și în cazul găurilor negre din fizică, ele sunt zone cu cantități enorme de energie libidinală care creează un vortex, prin care curg semnificațiile identitare. Acestea trebuie să fie conținute prin consolidarea și definirea precisă a altor trăsături care sunt suficient de puternice pentru a conține această scurgere de sens și identitate.

În Fernando Pessoa, durerea l-a împins la o hiper-conștiință, umbrindu-i treptat relațiile cu lumea, împingându-l spre introspecție, estompând posibilitățile alternative de contact. Deși insuficient, scrisul face miracolul de a crea legături nu cu celălalt, ci cu arta.

Dacă s-a întâmplat ceva care a împiedicat integrarea, va exista un gol în locul a ceea ce ar fi trebuit să se întâmple. Ceea ce se întâmplă cu Sinele, înainte de a fi constituit, nu va avea nicio înregistrare a ceea ce s-a întâmplat și nimic nu va putea ocupa acest spațiu – o gaură cauzată de neconstruirea legăturilor și prin care scapă experiențele, întrucât sunt de nereprezentat.

”Cine m-a pregătit pentru ceea ce nu am putut?/Cine m-a condamnat la ceea ce nu știu/În plasa realității pe care nu o țese nimeni?/Cine m-a scos din visul care m-a urât/Și mi-a dat doar viața în care sa uit/Unde e saudade mea, unde se oprește culoarea?.” – Fernando Pessoa, Cancioneiro

Pontalis afirmă că „ceea ce scapă oricărei posibilități de memorare este vidul ființei” și descrie „paradoxul acestei agonii primitive care ar putea exista doar ca negație, în absența unui loc psihic de odihnă”..

„Nu pot fi nicăieri. Patria mea este unde nu sunt”, se plânge Alberto de Campos

Andrade consideră că, pentru că nu există în concret, această patrie absentă ia cele mai variate forme, semnalând întotdeauna o pierdere, ceva ce se termină sau se desface. Ca într-un joc de oglinzi, personalitatea poetului se reflectă pe atâtea suprafețe, pierzând percepția imaginii originale. Ce este real și ce este speculație? Ce s-a trăit și ce s-a imaginat?

Căutarea de sine, în sine, duce la eșec. A fi în lume este o experiență imposibilă pentru cei care se găsesc incapabili să locuiască în ei înșiși. Nimic nu are valoare de realitate sau de permanență.

”Misterul vieții ne doare și ne îngrozește în multe feluri. Dar această groază care mă anulează astăzi este mai puțin nobilă și mai roade. Este o dorință de a nu avea gânduri, o dorință de a nu fi fost niciodată nimic, o disperare conștientă a fiecărei celule a corpului și a sufletului.” Este sentimentul brusc de a fi prins într-o celulă infinită. Celula este totul” – Bernardo Soares, Livro de Desassossego

Bernardo Soares se plânge de „calea dintre fantomele inamice pe care imaginația mea bolnavă și-a imaginat-o și localizată în oameni reali”. „Totul mă doare pentru că nu sunt nimic”, se citește într-o poezie. Durerea vine din nepotrivire, din decalajul dintre cel care gândește și ceea ce se gândește, dintre viața imaginativă și experiența reală.

Un element foarte comun în poeziile lui Pessoa este a fi bolnav. Pessoa simte durere, se plânge de ea în mai multe poezii, de durere în corp, în cap, dar cea mai mare durere vine din gândire și existența ca ființă gânditoare. Te îmbolnăvesti când ești rănit. Cred că aceasta este boala despre care se vorbește, bolile sufletului. În Fernando Pessoa, durerea ființei este cea care predomină asupra tuturor celorlalte, presupuse sau reale.

Nebunia este o altă temă recurentă. A te declara nebun înseamnă a putea da un sens inteligibil suferinței de necunoscut. Álvaro de Campos este cel mai plâns și mai bolnav de heteronime.

”Nebun, da, nebun pentru că am vrut măreție Cel pe care nu-l dă soarta. Nu aveam nici cea mai mica certitudine. Nebunia mea – unii mă iau cu ce era ea. Fără nebunia care este omul Mai mult decât o fiară sănătoasă, Cadavru amânat care procreează? Ei bine, în sfârșit…, perfect… Iată-o! Am nebunia exact în cap”.

”Este o nebunie să vrei mai mult decât puțin? Mă privesc față în față Și știu cine sunt. Sunt nebun, e evident, dar cât de nebun sunt?”

Oare pentru că sunt mai mult poet decât om sunt nebun?

Nu știu, dar mă simt mort. Ființa vie pe care o am. M-am născut ca un avort spontan, am economisit timp și dimensiune.”

A fi obosit, a simți doare, a gândi distruge.” Durerea de a exista și de a fi mereu dureros de conștient de propria sa conștiință îl face să scrie într-una dintre ultimele sale poezii, datată 19 noiembrie 1935, cu câteva zile înainte de a muri de ciroză hepatică, pe pe 28 noiembrie.

”Sunt boli mai rele decât boala, Sunt dureri care nu dor, nici măcar în suflet Dar care sunt dureroase mai mult decât celelalte. Sunt angoase visate mai reale decât cele pe care ni le aduce viața, sunt senzații simțite doar imaginându-le Care sunt mai mult ale noastre decât viața însăși.

Sunt atâtea încât, fără să existe, există, există de multă vreme, Și de multă vreme sunt ale noastre și sunt noi… Peste verdele tulbure al râului larg Circumflexele albe ale pescărușilor… Peste suflet – fâlfâitul inutil A ceea ce nu a fost și nici nu putea fi și atât. Dă-mi mai mult vin, că viața nu e nimic.”

”Tot ce am citit nu m-a multumit. Săptămâna trecută, am fost la o cafea turcească. Mi-am văzut silueta zveltă, nasul ascuțit, gura subțire. Aproape că părea să zâmbeascăde căutarea mea.”

Am cumpărat un bilet. Am fost la Lisabona.

Rua Garret șerpuiește în sus până la Praça Luis de Camões. În apropiere, Largo do Chiado și cafenea A Brasileira. Nenumărate mese afară, unele dintre ele ocupate permanent de oameni. Chelnerița îmi servește cafeaua. De la felurile de mâncare până la interiorul cafenelei, la tutungeria de alături, totul te invită la visare, la scufundare în trecut. Trecusem pe la Bertrand, cumpărasem câteva dintre cărțile lui și le așezasem pe masă într-un omagiu explicit. Eram sigur că va veni să mă întâlnească. L-aș întreba multe, încercând să înțeleg, să mă înțeleagă pe mine și pentru ce am venit.

Pregătirile au fost inutile. Poate că lipsea o dulceață, poate prevestirile nu erau favorabile, poate dacă îi spuneam despre interesul meu pentru alte lucruri, poate. Omul nu a venit. A lăsat în locul ei o statuie de bronz care nu a fost mișcată de neliniștea mea. Am mers pe străzile Lisabonei, am revenit pe mulți dintre pașii lui, i-am bătut la ușă. Nu l-am găsit. Am găsit părți din mine, amintiri dintr-un trecut pe care nu-l aveam și certitudinea că ceea ce venisem să caut nu era la Lisabona.

Am venit acasă și încă mai caut. Nu știu dacă într-o zi voi găsi ceea ce am fost eu cerere. Mă confund cu cuvintele și cu imaginile. Nimic nu mă satisface, am sufletul mai neliniștit ca niciodată. Ceea ce scriu nu este ceea ce vreau, ceea ce vreau nu este ceea ce vreau și ceea ce nu vreau nu este chiar atât de nedorit, iar ceea ce nu scriu și descriu, o, da, asta vreau să spun.

La ce mă trezește Fernando Pessoa? Ceea ce simt este cât de mult simt și, chiar dacă aș spune cât de mult, tot nu ar fi mare lucru.

Ceea ce este prea mult este neliniștea mea.

Rio, 1 septembrie 2012.

Neyza Prochet

e-mail: neprochet@gmail.com

-traducere de Catalina Franco–