Cesare Pavese, ”Peisaj – Paesaggio”

VI

Asta e ziua în care ceața se urcă din râu

în fermecătorul oraș, printre pășuni și dealuri,

le face să dispară cum amintirile. Dispare-n

abur tot ce e verde, dar, colorate, se deslușesc

femeile, plimbându-se pe acolo. Se duc

surâzătoare-n penumbra albă: orice se poate

întâmpla pe cale. Se poate întâmpla

să te îmbete aerul.

Dimineața

se va deschide larg într-o tăcere vastă

înăbușind orice voce. Până și cerșetorul,

ce n-are casă și nici oraș, o va fi respirat,

cum se înghite pe nemâncate un vinars.

Face să-ți fie foame, face să fii trădat

de cea mai dulce gură, doar ca să ieși

sub acel cer, să regăsești respirând

cele mai mici amintiri. Fiece stradă, fiece

colț de casă în ceață păstrează un tremur

străvechi: cine trăiește asta nu poate renunța.

Nu poate părăsi beția asta tăcută, alcătuită

din lucruri cu viață neîndoioasă, descoperirea

vreunui arbor ori zid ori a vreunui gând brusc.

Până și caii mari, care vor fi trecut cândva

în zori, prin ceață îți vor vorbi despre atunci.

Sau poate un băiat, care-a fugit de acasă,

o să se-întoarcă chiar azi, când ceața va urca

deasupra râului, și va uita de toată viața,

de sărăcie, de foame și de credințe trădate,

oprindu-se la un colț pentru a bea dimineața.

Face să te întorci, chiar dacă altfel – poate.

-traducere de Catalina Franco-

___________________________________-

VI

Quest’è il giorno che salgono le nebbie dal fiume

nella bella città, in mezzo a prati e colline,

e la sfumano come un ricordo. I vapori confondono

ogni verde, ma ancora le donne dai vivi colori

vi camminano. Vanno nella bianca penombra

sorridenti: per strada può accadere ogni cosa.

Può accadere che l’aria ubriachi.

Il mattino

si sarà spalancato in un largo silenzio

attutendo ogni voce. Persino il pezzente,

che non ha una città né una casa, l’avrà respirato,

come aspira il bicchiere di grappa a digiuno.

Val la pena aver fame o esser stato tradito

dalla bocca piú dolce, pur di uscire a quel cielo

ritrovando al respiro i ricordi piú lievi.

Ogni via, ogni spigolo schietto di casa

nella nebbia, conserva un antico tremore:

chi lo sente non può abbandonarsi. Non può

abbandonare

la sua ebrezza tranquilla, composta di cose

dalla vita pregnante, scoperte a riscontro

d’una casa o d’un albero, d’un pensiero improvviso.

Anche i grossi cavalli, che saranno passati

tra la nebbia nell’alba, parleranno d’allora.

O magari un ragazzo scappato di casa

torna proprio quest’oggi, che sale la nebbia

sopra il fiume, e dimentica tutta la vita,

le miserie, la fame e le fedi tradite,

per fermarsi su un angolo, bevendo il mattino.

Val la pena tornare, magari diverso.

1935

Și totuși, acest prinț al gândirii a murit vara…

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Cesare Pavese, ”Mit – Mito”

Veni-va ziua în care tânărul zeu va fi un om,

fără durere, ci doar cu stinsul surâs al omului

care a înțeles. De la distanță până și soarele

va urmări înroșirea plajelor. Va veni ziua în care zeul

n-o să mai știe pe unde fuseseră plajele.

Ne trezim într-o dimineață când vara e moartă,

cu – încă în ochii noștri – splendoarea tumultuoasă

a zilei de ieri, iar în ureche cu urletul însângerat

al soarelui. Culoarea lumii s-a modificat.

Muntele nu mai atinge cerul; norii

nu se mai strâng ca niște mure; în apă

nu mai apare vreo pietricica. Un trup de om

gânditor se îndoaie, acolo unde un zeu a respirat.

Marele soare a dispărut și a pierit și mirosul

pământului, și drumul liber și colorat al mulțimii

ce nu știa de moarte. Nu murim vara.

Dacă-a pierit cineva, atunci acela era un tânăr

zeu care trăia pentru toți și ignorase moartea.

Deasupra lui tristețea era doar o umbră de nor.

Pasul lui uluise pământul.

Acum oboseala apasă

pe toate mădularele omului,

fără durere: e oboseala calmă a zorilor

care deschide o zi ploioasă. Plajele întunecate

nu-l recunosc pe tânăr, deși odată-i era de ajuns

să le privească. Nici marea de aer nu-i reînvie

răsufletul. Buzele omului resemnat se-apleacă

surâzătoare în fața pământului.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Verrà il giorno che il giovane dio sarà un uomo,

senza pena, col morto sorriso dell’uomo

che ha compreso. Anche il sole trascorre remoto

arrossando le spiagge. Verrà il giorno che il dio

non saprà più dov’erano le spiagge d’un tempo.

Ci si sveglia un mattino che è morta l’estate,

e negli occhi tumultuano ancora splendori

come ieri, e all’orecchio il fragore del sole

fatto sangue. Ѐ mutato il colore del mondo.

La montagna non tocca più il cielo; le nubi

non s’ammassano più come frutti; nell’acqua

non traspare più un ciottolo. Il corpo di un uomo

pensieroso si piega, dove un dio respirava.

Il gran sole è finito, e l’odore di terra,

e la libera strada, colorata di gente

che ignorava la morte. Non si muore d’estate.

Se qualcuno spariva, c’era il giovane dio

che viveva per tutti e ignorava la morte.

Su di lui la tristezza era un’ombra di nube.

Il suo passo stupiva la terra.

Ora pesa

la stanchezza su tutte le membra dell’uomo,

senza pena: la calma stanchezza dell’alba

che apre un giorno di pioggia. Le spiagge oscurate

non conoscono il giovane, che un tempo bastava

le guardasse. Né il mare dell’aria rivive

al respiro. Si piegano le labbra dell’uomo

rassegnate, a sorridere davanti alla terra.