Paul Celan, înainte şi după Paul Celan, de Cornel Ungureanu, în revista Luceafărul de dimineață nr. 11/2020
–––––––––––––––––––––-

În cartea lui ”Paul Celan şi „meridianul” său”, Andrei Corbea, cel mai de seamă exeget al poetului, notează că de prea multe ori s-a ignorat partea românească a scrisului celanian. S-a ignorat, scrie Andrei Corbea, „culminând cu ostilitatea declarată a Giselei Lestrange Celan, văduva lui Paul Celan, la adresa întreprinderilor cât se poate de onorabile ale lui Petre Solomon la publicarea textelor de tinereţe păstrate de prietenii bucureşteni şi până la traducerea în franceză a cărţii consacrate dimensiunii româneşti a operei celaniene”.
Mărturiile lui Petre Solomon despre „dimensiunea românească”, scriam, sunt importante – e unul dintre prietenii lui care au definit, prin prezenţă, prin relaţie, prin bucuria întâlnirilor, perioada bucureşteană a lui Paul Celan. În volumul ”Ochiul meu rămâne să vegheze. Versuri, glose, evocări”, editat de Realitatea evreiască sub coordonarea lui Geo Şerban, mai scriu şi alţi prieteni. Marcel Aderca – între 1945 şi 1947, coleg de redacţie la Editura Cartea Rusă, Horia Deleanu – cu care se cunoştea încă de la Cernăuţi, Ion Caraion, Maria Banuş: „Pentru cine i-a urmărit traiectoria vieţii şi a creaţiei, e clar că vectorii bolii de nervi care l-au împins spre fluviu (spre sinuciderea din Sena, n.n.) au fost multipli. Poate şi o predispoziţie din naştere. Poate şi un sentiment al înfrângerii şi sterilităţii, în lupta cu abisalul sondaj hermetic, ce sfârşeşte în neant, în nonpoezie”. Şi Ovid. S. Crohmălniceanu: „Ne-am reîntâlnit «după douăzeci de ani»… Paul încărunţise, umbla lipindu-se de ziduri şi cu spinarea încovoiată, parcă sub o povară apăsătoare. Existau în el, încă de pe atunci, semnele apropiatului dezastru”. „Ştiam că, la recomandările medicilor, soţia îl părăsise, fiindcă încercase de două ori să o asasineze, în timpul unor crize nervoase. Paul fusese un om vesel, sociabil, fermecător. La Paris, l-am găsit amabil, doritor să afle cât mai multe despre vechii săi prieteni, dar vioiciunea îi pierise.” „Un amănunt interesant l-am aflat de la Alain Bosquet, care fusese şi dânsul în relaţii amicale cu Paul. Soţia lui, Gisele, născută Lestrange, se trăgea dintr-o familie catolică bigotă. Aceasta privise foarte rău căsătoria. Mai mult, Lestrange tatăl era o figură notorie a regimului de la Vichy şi se manifestase ca un antisemit virulent.” „Gisele revenise şi el trebuia neapărat să se sinucidă, ca să evite a o omorî pe ea.”
Dar cunoscuţii care au venit din România?
În 1951 îl vizitează, împreună cu un grup de prieteni, pe Brâncuşi. Sculptorul era tăcut, J.D. Rey, care evocă această vizită, aminteşte că Celan vorbeşte despre România fără a primi replica sculptorului. E interesat doar de doamnele din preajmă. Va reveni asupra lui Brâncuşi, fie într-un poem, fie într-un mesaj, din 1967, adresat soţiei: „Bei Brâncuşi zu zwei”: îl vizitaseră amândoi, împreună, pe sculptor. În 1952, îl cunoaşte pe Emil Cioran cu care poartă discuţii despre vremurile sale tulburi, îi traduce Manual de descompunere – Lehre von Zerfall, care apare în 1953, cu ediţii reluate mai târziu. Vor urma şi ale întâlniri cu Emil Cioran; biografii ne informează că în iunie 1964 va fi invitat la o cină cu Cioran la Moisville – loc de retragere, în Normandia, al lui Cioran. Va mai fi invitatul Rodicăi şi al lui Eugen Ionescu, se va întâlni mai multe zile cu Petru Dumitriu, redactor la editura Fischer din Frankfurt – discuţii pentru ediţia germană a lui Henri Michaux.
Dar cea mai interesantă „întâlnire/neîntâlnire” a fost cu A.E. Baconski. În Remember. Fals jurnal de călătorie din 1977, scrie: „Primul meu cicerone parizian a fost un fel de nostalgie haină. Al doilea a fost poetul Paul Celan, unul din cei mai proeminenţi lirici de limbă germană ai generaţiilor de după război. Un om de patruzeci şi cinci de ani, cam hirsut, cu o privire fosforescentă în adâncurile căreia suferă amintiri holderliene, trăind în plin Paris o existenţă de anahoret scufundat într-o solitudine reflexivă. De cum l-am văzut, mi-am adus aminte de un vers al lui Umberto Saba… Generosa e la sua tristezza (…) Cu el împreună am hoinărit aproape o zi întreagă… Am urcat împreună cu Paul Celan spre celebra L’École normale supérieure, unde e lector al unui grup mic de studenţi”.
Panorama poeziei universale contemporane apare în 1972, Paul Celan nu e în selecţia „poeţilor contemporani” aleşi de Baconski. Celan s-a sinucis în 1970, ecoul poeziei sale a crescut enorm; A.E. Baconski, în 1977, era firesc să-şi amintească de el. Dar în 1977 moare şi Baconski, aşa că întâlnirea-neîntâlnire dintre cei doi… are loc.
Aceasta, ca şi altele, despre care vom scrie altă dată.