Chiar n-am crezut c-am s-o scot la capăt cu poemul lui Montale …

Prin reverie ”răzbunăm”* și trecutul și prezentul …

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Eugenio Montale, ”Quasi una Fantasia”

Se luminează, mi-închipui

din zorii de ponosit argint

de pe pereți:

un licăr strecurat printre ferestrele închise.

Iarăși evenimentul

soarelui, vocile amestecate

n-aduc obișnuitele zgomote.

Oare de ce ? Mi-închipui o zi fermecată

îmi iau revanșa acelui carusel al unor ore

mult prea egale. Voi deborda de puterea

inconștientului vrăjitor, puterea care-mi

crește din alte vremi. Am să mă închipui

acum, în case înalte ori adâncit pe alei pustii.

Fi-va și un tărâm de neatinse ninsori,

ușoare de parcă văzute în tapiserii.

Alene din cerul neguros aluneca-va vreo rază.

Păduri și coline pline de-o nevăzută lumină

or sa elogieze voioasa mea revenire.

Și bucuros voi citi

însemnele negrelor ramuri pe alb

– alfabetul esenţial -.

Trecutul întreg într-un singur punct

o să-mi apară înainte.

Solitara mea bucurie

nu o s-o tulbure niciun sunet.

Se va învârti în văzduh

ori va cobori pe-un ţăruş

vreun cocoșel de martie.

-traducere de Catalina Franco

_______________________

Raggiorna, lo presento

da un albore di frusto

argento alle pareti:

lista un barlume le finestre chiuse.

Torna l’avvenimento

del sole e le diffuse

voci, i consueti strepiti non porta.

Perché? Penso ad un giorno d’incantesimo

e delle giostre d’ore troppo uguali

mi ripago. Traboccherà la forza

che mi turgeva, incosciente mago,

da grande tempo. Ora m’affaccerò,

subisserò alte case, spogli viali.

Avrò di contro un paese d’intatte nevi

ma lievi come viste in un arazzo.

Scivolerà dal cielo bioccoso un tardo raggio.

Gremite d’invisibile luce selve e colline

mi diranno l’elogio degl’ilari ritorni.

Lieto leggerò i neri

segni dei rami sul bianco

come un essenziale alfabeto.

Tutto il passato in un punto

dinanzi mi sarà comparso.

Non turberà suono alcuno

quest’allegrezza solitaria.

Filerà nell’aria

o scenderà s’un paletto

qualche galletto di marzo.

* ”răzbunăm” are sensul din Cosbuc, ”Iarna pe uliță”.

Torquato Tasso, (XVI secolo), ”Madrigal”

Ce erau roua aceea ori acel geamăt,

acele lacrimi pe care

eu le vedeam risipite din mantia nopții,

din chipul candid al stelelor?

De ce semăna, albă, luna

din picurari cristaline un nimb imaculat

în poala proaspetei pajiști?

Oare de ce în văzduhul întunecat

se aud, de jur împrejur, aproape dureros,

prea timpuriu reîntorcându-se zorii?

Poate că sunt semnele plecării tale,

viața vieții mele?

-traducere de Catalina Franco–

___________________________

Qual rugiada o qual pianto

Quai lagrime eran quelle

Che sparger vidi dal notturno manto

E dal candido volto de le stelle?

E perché seminò la bianca luna

Di cristalline stelle un puro nembo

A l’erba fresca in grembo?

Perché ne l’aria bruna

S’udían, quasi dolendo, intorno intorno

Gir l’aure insino al giorno?

Fûr segni forse de la tua partita,

Vita de la mia vita?

Alfonso Gatto, ”Poate că-mi va lăsa din frumosul tău chip – Forse mi lascerà del tuo bel volto”

Poate că-mi va lăsa din frumosul tău chip

o adiere, iubire, iar seara cerească

o să va dispară ca o liniște în jur.

Era neaua dulce a pasului tău,

iar orașul sărmanelor șantiere

stingea de pe cerul sur siniliul

răsfrânt al zidirilor. Tu îmi vorbeai

ca – desprinsă de trupul ei – o copilă

departe de tine aproape într-un vis,

eu îți vedeam desfăcându-se umbra

ce cobora pe dulcea cărare a serii.

Un cuvânt e deajuns despre inima ta,

nimeni n-o să mai știe a spune-n ce fel

tăcerea se albea de la răsufletul tău.

Doar noaptea, poate, de unde trece și luna

în visele mele s-oprească pe ceruri

arbori, coline și vântul în chiparoși

În uitarea lui calda-i uitare în care orientul

își risipește umbrele și depărtările, acolo

știu că ziua pe tine te binecuvântă;

și că trăiești. De vise, de vocea mea uită.

Din binele tău rămână-mi numai

o adiere, și un trecut din nimic, cuvântul.

-traducere de Catalina Franco–

____________________

Forse mi lascerà del tuo bel volto

amore un soffio e la celeste sera

disparirà come un silenzio intorno.

Era la neve dolce del tuo passo

e la città dai poveri cantieri

spegneva al cielo fumido l’azzurro

riverbero dei muri. Mi parlavi

sciolta dal busto come una fanciulla

e lontana da te, quasi in un sogno,

io ti vedevo scendere nel dolce

sentiero della sera, aprire l’ombra.

Una parola basta sul tuo cuore,

e nessuno di te saprà mai dire

il silenzio che imbianca del tuo soffio.

Solo la notte, di cui passa eguale

la luna nei miei sogni e ferma al cielo

gli alberi, i colli e sui cipressi il vento.

Nel suo tepido oblio che l’oriente

strugge di care lontananze e d’ombre,

io so che il giorno ti soccorre, vivi,

e dimentichi i sogni e la mia voce.

Mi resta solo del tuo bene l’aria,

un passato di nulla, una parola.

Maria Luisa Spaziani, ”Scrisoare – Lettera”

Crăciunul e doar imensa tăcere

care se întinde pe străzile

unde platanii orbi

râd la un loc cu zăpada,

e doar topirea de la distanță

a depărtatelor noastre singurătăți,

e întinderea-n noapte

a unui pod de aur

deasupra mării sargaselor.

Eu sunt aici, cu darul tău

care mă luminează

cât zece stele-lună,

tu mă conduci uimită de mână

unde vibrează ecoul

de focuri și felinare (verzi și viorii)

de candelabre și cafenele.

Van Gogh, Parisul albastru …

Un pin în dreapta spre-a agăța

vreo patru nostalgii,

și steaua albă în vârf –

credința mea în tine.

-traducere de Catalina Franco–

_________________________________________

Natale altro non è che quest’immenso

silenzio che dilaga per le strade,

dove platani ciechi

ridono con la neve,

altro non è che fondere a distanza

le nostre solitudini,

sopra i molli sargassi

stendere nella notte un ponte d’oro.

Sono qui, col tuo dono che m’illumina

di dieci stelle-lune,

trasognata guidandomi per mano

dove vibra un riverbero

di fuochi e di lanterne (verde e viola),

di girandole e insegne di caffè.

Van Gogh, Parigi azzurra…

Un pino a destra

per appendervi quattro nostalgie

e la mia fede in te, bianca cometa

in cima.

Un portret al iubitei – Te cam ia cu ceață …

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ingeborg Bachmann, ”Pământ de ceață Nebelland”

„Iarna iubita mea e

printre animalele codrului.

C-ar trebui să mă întorc

mai înainte de zori

vulpea o știe și râde.

Și cum mai tremură norii! Mie

pe gulerul de zăpadă

îmi cade un strat de gheață subțire.

Iarna iubita mea-i

un pom printre pomi și invită

nefericitele ciori

în crengile ei frumoase. Ea știe

că la ivirea zorilor

vântul ridică

rochia ei de seară

înțepenită și înghețată

și mă gonește acasă.

Iarna iubita mea e

printre pești și e mută.

Aparținând de apele, pe care linia

înotătoarelor le mișcă pe dinăuntru,

eu stau pe țărm și privesc,

până mă alungă sloiurile,

cum se scufundă și se întoarce.

Și din nou izbit

de strigătul de vânătoare al păsării,

ce-și întărește aripile

chiar pe deasupra mea, eu cad

în câmp deschis: ea jumulește găinile

și îmi aruncă o claviculă

albă. O iau de gât și plec prin puful amar.

Iubita mea este necredincioasă,

știu că uneori

plutește în oraș pe tocuri,

prin baruri ea își sărută

adânc ochelarii pe gură cu paiul,

și-i vin cuvintele pentru toată lumea.

Dar eu nu înțeleg acest limbaj.

Pământ de ceață am văzut,

suflet de ceață am mâncat.

-traducere de Catalina Franco–

______________________________-

Im Winter ist meine Geliebte

unter den Tieren des Waldes.

Dass ich vor Morgen zurückmuss,

weiss die Füchsin und lacht.

Wie die Wolken erzittern! Und mir

auf den Schneekragen fällt

eine Lage von brüchigem Eis.

Im Winter ist meine Geliebte

ein Baum unter Bäumen und lädt

die glückverlassenen Krähen

ein in ihr schönes Geäst. Sie weiss,

dass der Wind, wenn es dämmert,

ihr starres, mit Reif besetztes

Abendkleid hebt und mich heimjagt.

Im Winter ist meine Geliebte

unter den Fischen und stumm.

Hörig den Wassern, die der Strich

ihrer Flossen von innen bewegt,

steh ich am Ufer und seh,

bis mich Schollen vertreiben,

wie sie taucht und sich wendet.

Und wieder vom Jagdruf des Vogels

Getroffen, der seine Schwingen

Über mir streift, stürz ich

auf offenem Feld: sie entfiedert

die Hühner und wirft mir ein weisses

Schlüsselbein zu. Ich nehm’s um den Hals Und geh fort durch den bitteren Flaum.

Treulos ist meine Geliebte,

ich weiss, sie schwebt manchmal

auf hohen Schuh’n nach der Stadt,

sie küsst in den Bars mit dem Strohhalm

die Gläser tief auf den Mund,

und es kommen ihr Worte für alle.

Doch diese Sprache verstehe ich nicht.

Nebelland hab ich gesehen,

Nebelherz hab ich gegessen.

Nu-i asa ca va era dor de un poem de Emily Dickinson proaspăt tradus – și încă și in doua variante?! Mai ales daca va aminteste de poemul acelui poet, vizionar, pictor și gravor englez care a fost William Blake:

Să vezi o lume într-un bob de nisip,

Și un rai într-o floare de câmp

Ar fi ca și cum ai strânge

În palma ta nesfârșirea

Și veșnicia într-un ceas. // To see a world in a grain of sand

And a heaven in a wild flower,

Hold infinity in the palm of your hand

And eternity in an hour.

La mine asa a fost.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Emily Dickinson, ”Creierul e mult mai larg decât Cerul – The Brain — is wider than the Sky”

1

Creierul e mult mai larg decât cerul,

Fiindcă – dacă le alături –

Unul – cu ușurintă – îl va cuprinde

Pe altul, cu tine alături.

Creierul e mai adânc decât marea:

Fiindcă – dacă le alături albastrul –

Unul pe altul l-absoarbe

Precum buretele apa-n găleată.

Creierul e numai parte din greutatea Lui.

Fiindcă – de-i crești gram cu gram –

Vor diferi – dacă da –

Precum silaba cu sunetul.

2

Mintea e mai mult mai largă ca cerul

Pune-le-alături

Se vor conține unul pe altul

Și, lesne, și pe tine.

Gândul e mai adânc ca oceanul.

Pune-le alături albastrul,

Au să se absoarbă

Precum buretele apa.

Gândul se împărtășește

Din seninătatea Domnului.

Pune-le greutate, și au să crească

Precum silaba din sunet.

-traducere de Catalina Franco–

__________________________-

The Brain — is wider than the Sky —

For — put them side by side —

The one the other will contain

With ease — and You — beside —

The Brain is deeper than the sea —

For — hold them — Blue to Blue —

The one the other will absorb —

As Sponges — Buckets — do —

The Brain is just the weight of God —

For — Heft them — Pound for Pound —

And they will differ — if they do —

As Syllable from Sound —

Evgheni Evtușenko, ”Oamenii- Людй”

Nu sunt în lume oameni anoști.

Soarta e ca povestea planetelor.

Fiecare-și are propriul său drum,

și nu există planete asemeni.

Și de trăit-a vreunul neobservat

plăcându-i banalitatea, tocmai

de aceea semenii l-au remarcat.

Fiecăruia propria-i banalitate.

Fiecăruia propria-i tainică lume.

Fiecăruia propria-i clipă de fericire.

Fiecăruia ceasu-i de amărăciune…

Nouă totul necunoscut ne rămâne.

Iar când dintre ei se duce vreunul,

cu el odată moare și prima zăpadă;

și primul sărut și prima lui bătălie …

Cu sine le duce pe toate.

Da, rămân cărți, rămân și poduri,

mașinăriile, pânzele de la pictori,

Da, multe-s destinate rămânerii,

totuși oricum câte ceva tot piere.

E legea jocului crud nemilos.

Nu oamenii pier, ci pier lumile.

Ni-i amintim, pământeni păcătoși,

de fapt, oare, ce știam despre ei?

Despre frați, prieteni – ce știm?

Despre ea, a noastră, cea unică?

Și, chiar despre tatăl nostru,

totul știind, noi nu știm nimic.

Oamenii pleacă… și nu se întorc.

Lumile lor neștiute nu mai răsar din nou.

De fiece dată îmi vine să urlu

contra destinului neiertător.

-traducere de Catalina Franco–

______________________________

Людей неинтересных в мире нет.

Их судьбы — как истории планет.

У каждой все особое, свое,

и нет планет, похожих на нее.

А если кто-то незаметно жил

и с этой незаметностью дружил,

он интересен был среди людей

самой неинтересностью своей.

У каждого — свой тайный личный мир.

Есть в мире этом самый лучший миг.

Есть в мире этом самый страшный час,

но это все неведомо для нас.

И если умирает человек,

с ним умирает первый его снег,

и первый поцелуй, и первый бой…

Все это забирает он с собой.

Да, остаются книги и мосты,

машины и художников холсты,

да, многому остаться суждено,

но что-то ведь уходит все равно!

Таков закон безжалостной игры.

Не люди умирают, а миры.

Людей мы помним, грешных и земных.

А что мы знали, в сущности, о них?

Что знаем мы про братьев, про друзей,

что знаем о единственной своей?

И про отца родного своего

мы, зная все, не знаем ничего.

Уходят люди… Их не возвратить.

Их тайные миры не возродить.

И каждый раз мне хочется опять

от этой невозвратности кричать.

Evgheni Evtușenko, „A treia zăpadă – Третий снег”

Și ne-am uitat pe fereastră,

la teii negri din fundul curții.

Și am oftat: iar n-a căzut zăpada,

însă e timpul să vină, e timpul.

Zăpada veni, veni înspre seară.

Ea părăsise înălțimea,

zburase-n bătaia vântului

și pregetase în zboru-i.

Era puțină, subțire ca foaia,

se rușina de ea însăși.

Am prins-o uimiți în mână

și-am întrebat-o: „Ea unde-i?”

Ne-a liniștit: „La voi veni-va

zăpada adevărată.

Nu aveți grijă – eu mă topesc

nu aveți teamă acum …”

Și-n șapte zile veni zăpada.

Și nu s-a dus – a rămas.

A viscolit, s-a învârtit, a urlat.

Cu toată puterea s-a învârtojat.

Încăpăţânată, zăpada

a vrut să sărbătorească,

să hotărască oricine dacă

zăpada-i pentru o zi ori două.

La o astfel de socoteală,

n-a ținut piept, a cedat,

și n-a dispărut în mână,

dar a pierit sub picioare.

Din ce în ce mai cu grijă

privirăm din nou la ceruri.

„Când fi-va adevărată?

La urma urmei, tot să fie odată.”

Încă buimac, într-o dimineață,

și neștiind nimic

pășirăm deodată surprinși,

și-am deschis ușa asupra-i.

Stătea adâncă, curată,

în simplitatea ei moale.

Era timidă pufoasă,

era așa înaltă.

Se întinsese pe drumuri, pe case,

lovindu-i pe toți cu alb,

era pur și simplu măreață,

era de-a dreptul frumoasă.

A mers și a mers prin zări,

printre mașini, printre cai,

nu s-a topit sub picioare,

doar s-a făcut și mai groasă.

Era proaspătă, strălucitoare,

toată lumea era uluită.

Era adevărata. Reala.

O așteptasem. Venise.

-traducere de CCatalina Franco

_______________________-

Смотрели в окна мы, где липы

чернели в глубине двора.

Вздыхали: снова снег не выпал,

а ведь пора ему, пора.

И снег пошёл, пошёл под вечер.

Он, покидая высоту,

летел, куда подует ветер,

и колебался на лету.

Он был пластинчатый и хрупкий

и сам собою был смущён.

Его мы нежно брали в руки

и удивлялись: «Где же он?»

Он уверял нас: «Будет, знаю,

и настоящий снег у вас.

Вы не волнуйтесь — я растаю,

не беспокойтесь — я сейчас…»

Был новый снег через неделю.

Он не пошёл — он повалил.

Он забивал глаза метелью,

шумел, кружил что было сил.

В своей решимости упрямой

хотел добиться торжества,

чтоб все решили: он тот самый,

что не на день и не на два.

Но, сам себя таким считая,

не удержался он и сдал.

и если он в руках не таял,

то под ногами таять стал.

А мы с тревогою всё чаще

опять глядели в небосклон:

«Когда же будет настоящий?

Ведь всё же должен быть и он».

И как-то утром, вставши сонно,

ещё не зная ничего,

мы вдруг ступили удивлённо,

дверь отворивши, на него.

Лежал глубокий он и чистый

со всею мягкой простотой.

Он был застенчиво-пушистый

и был уверенно-густой.

Он лёг на землю и на крыши,

всех белизною поразив,

и был действительно он пышен,

и был действительно красив.

Он шёл и шёл в рассветной гамме

под гуд машин и храп коней,

и он не таял под ногами,

а становился лишь плотней.

Лежал он, свежий и блестящий,

и город был им ослеплён.

Он был тот самый. Настоящий.

Его мы ждали. Выпал он.

Gustavo Adolfo Becquer, ” Eu sunt cea fierbinte, eu sunt cea brună – Yo soy ardiente, yo soy morena”

– Eu sunt cea fierbinte, eu sunt cea brună,

eu sunt întruparea patimii;

de plăcere mi-e sufletul lacom.

Mă căutai? – Nu, nu pe tine.

– Fruntea mi-e pală; de aur – buclele;

eu pot să-ți ofer bucurii nesfârșite;

sunt o comoară de mângâiere.

Mă căutai? – Nu, nu pe tine.

– Eu sunt un vis, cel în veci neatins,

vană fantasmă de ceață și de lumină;

sunt nepământeană, sunt intangibilă;

Nu, nu te pot iubi.- Vino, o, vino cu mine!

____________________

-traducere de Catalina Franco-

____________________

– Yo soy ardiente, yo soy morena,

yo soy el símbolo de la pasión;

de ansia de goces mi alma está llena.

¿A mí me buscas? – No es a ti; no.

– Mi frente es pálida; mis trenzas, de oro;

puedo brindarte dichas sin fin;

yo de ternuras guardo un tesoro.

¿A mí me llamas? – No; no es a ti.

– Yo soy un sueño, un imposible,

vano fantasma de niebla y luz;

soy incorpórea, soy intangible;

no puedo amarte. – ¡Oh, ven; ven tú!

Fernando Pessoa, ”Ce e în mine e mai presus de orice oboseala – O que há em mim é sobretudo cansaço”

Ce e în mine e mai presus de orice oboseala –

nu asta ori aceea

și nici de toate ori de nimic:

pur și simplu, e oboseala, în sine,

e oboseală.

Subtilitatea stărilor inutile,

pasiunile năucitoare pentru nimic,

iubirile intense pentru ce bănui a fi în cineva,

toate acestea –

astea și ceea ce veșnic lipsește din ele –

toate astea produc oboseală,

această oboseală,

o oboseală.

Există, fără îndoială, cei iubind infinitul,

sunt, fără îndoială, cei voind imposibilul,

sunt, fără îndoială, cei ce nu vor nimic –

sunt trei feluri de idealiști, iar eu niciunul dintre aceștia:

fiindcă eu iubesc infinit finitul,

fiindcă eu îmi doresc posibilul imposibil,

fiindcă vreau totul, ori chiar mai mult decât se poate,

sau chiar de nu se poate…

Iar rezultatul?

Lor viața trăită ori viața visată,

lor visul visat ori trăit,

lor calea dintre tot și nimic, adică viața…

Iar mie – numai o mare, adâncă,

și, vai, cu atâta fericire, o oboseală stearpă,

o oboseală cumplită,

cumplită cumplită cumplită,

o oboseală…

-traducere de Catalina Franco–

______________________________

O que há em mim é sobretudo cansaço —

Não disto nem daquilo,

Nem sequer de tudo ou de nada:

Cansaço assim mesmo, ele mesmo,

Cansaço.

A subtileza das sensações inúteis,

As paixões violentas por coisa nenhuma,

Os amores intensos por o suposto em alguém,

Essas coisas todas —

Essas e o que falta nelas eternamente —;

Tudo isso faz um cansaço,

Este cansaço,

Cansaço.

Há sem dúvida quem ame o infinito,

Há sem dúvida quem deseje o impossível,

Há sem dúvida quem não queira nada —

Três tipos de idealistas, e eu nenhum deles:

Porque eu amo infinitamente o finito,

Porque eu desejo impossivelmente o possível,

Porque quero tudo, ou um pouco mais, se puder ser,

Ou até se não puder ser…

E o resultado?

Para eles a vida vivida ou sonhada,

Para eles o sonho sonhado ou vivido,

Para eles a média entre tudo e nada, isto é, isto…

Para mim só um grande, um profundo,

E, ah com que felicidade infecundo, cansaço,

Um supremíssimo cansaço,

Íssimo, íssimo, íssimo,

Cansaço…