”ACCEPTARE. Să reușești să răspunzi într-un mod onest și asumat la întrebările fundamentale: cine sunt? ce pot să știu? ce pot să fac? ce pot să sper?”
______________________________________________________________________

Acum vreo lună mi-am băgat de urgență toți prietenii absolvenți de filosofie în ședință ca să îi întreb dacă poate fi asimilată stoicismului filosofia lui Camus.
Răspunsul lor a fost: NU.
Au dreptate, m-au convins, dar în sinea mea un stoic dă cu bățul încă prin jăratecul revoltei. Stoicismul e o cale, e un mod de a lua viața în piept, de a o înfrunta. Absurdul despre care vorbește Camus și care e sursa revoltei ține mai mult de cum percepi dezordinea, hazardul, abuzurile, nedreptatea, ”partea de umbră” a ei.
Bineînțeles că ne rănim în propriile așteptări și e de dorit să le reducem la minim, să le păstrăm doar pe cele esențiale.
Stoicii au perfectă dreptate. Nu e cazul să sperăm că binele ni se va întoarce, că bucuria ne va fi împărtășită, că vom putea împărtăși stările luminoase întotdeauna. Nu e cazul să fim nici excesiv de precauți sau să ne așteptăm la ce e mai rău. Neutralitatea față de ce se poate întâmpla e soluția justă. Nimeni nu e întotdeauna în stare să își reducă sau chiar suprime așteptările, dar idealul e să înțelegem fără năduf libertățile tuturor, inclusiv pe aceea de a respinge darurile noastre…
Oricât de greu ar fi pentru un artist chitit să împărtășească și să comunice, a trebuit să îmi înfrâng pornirea de a mai căuta rezonanța și aprobarea semenilor pentru ceea ce gândesc și simt și exprim.
Sigur că temperamentul artistic reclamă astfel de lucruri, e ca o continuă stare de spovedanie.
E o nevoie profundă de conectare în spate. Dintre toți muritorii artiștii sunt cei mai avizi de a acel ”împreună”, le e cel mai greu să suporte singurătatea. Paradoxal, însă, dacă sunt ceva mai răsăriți și mai lucizi, mai exigenți cu sine și cu viața, tot lozul ăsta îl trag.
Acceptare.
NU resemnare e cuvântul, ci acceptare.
Resemnarea e un termen care sugerează reziduuri de frustrare și frânturi de victimitate.
Mi-a atras atenția o reflecție despre neamurile-victime, căci e valabilă și pentru indivizi. Au o anumită zgârcenie, tot cer și cer.
Frustrarea îți dă sentimentul că meriți să primești și trebuie să se întâmple. Omul resemnat nu are recunoștință.
Or cel care acceptă cu seninătate stoică are.
Stoicismul are culoarea cerului senin. Bunica mea maternă era stoică. Ea a reușit să trăiască lin, fără încrâncenare, în sensul acela invocat de Italo Calvino în celebrul său eseu despre împăcare și ”suflet ușor”, despre zborul pe deasupra lucrurilor sumbre sau ”murdare”, obscure.
Oricât de straniu pare, în momentele de zbucium și chin, e posibil. Și e o libertate. O spun cu toată considerația pentru suferința celor care se simt captivi într-un coșmar, limitați, posedați de stări tulburi și grele. Am fost și eu acolo.
Stoicism înseamnă și asumarea libertății, dar și acceptarea limitelor.
Înseamnă să îți iei în primire și venerabilitățile și puterile și să spui: soarta mea e sufletul meu, universul în care trăiesc în corpul și în sinea mea.
Marc Aurelius, ca toți ceilalți stoici, insistă că trăim în climatul interpretărilor noastre, că putem lua absolut tot ce ni se întâmplă într-o cheie sau alta, că noi alegem să ne lăsăm afectați sau nu de comportamentul celorlalți, că noi le dăm asupra noastră puterea de a ne răni sau de a ne bucura…
Sigur că e o alegere și să le-o dăm, dar în acest caz trebuie să ne asumăm alegerea proprie, nu faptele lor. Orice decizie am lua sau orice libertate ne-am permite are consecințe cărora suntem obligați moral să le facem față. Nu ne putem plânge niciodată de ceea ce ne-a convenit, de deznodământul lucrurilor pentru care ne-am dat consimțământul.
De aceea zic eu mereu că traumatizat și nedrept și abuziv nu poate di decât de faptul că am fost trași pe sfoară, mințiți, furați… Dar, chiar și așa, există șansa de a te debarasa de sentimentul victimității, înțelegând că pentru făptaș nu are nici o importanță că tu ești păgubitul sau altul, căci, dacă i-ar fi păsat de tine nu acționa așa.
O vreme ține să dai vina pe cineva: soartă, Dumnezeu, cultură, educație, context social. Când ai țap ispășitor ai ceva de făcut, de înfruntat, ai cu ce te lupta în sinea ta sau ce rumega. Ai un fundal de trăire activ. Eu m-am luptat cu ”prostia” până am căzut lată. M-am lăsat martirizată de ea.
Dar soluția stoicilor e cea care mi-a venit și mie în minte de mii de ori când simțeam presiunea frustrărilor și neîmplinirii, durerea ratării. Să mă concentrez pe ceea ce am realizat, pe ceea ce am primit de la viață, pe ceea ce s-a întâmplat.
Colegii mei de la filosofie s-au amuzat spunându-mi că oricum nu poți fi stoic decât la vârsta a doua sau a treia și că eu încă sunt ”puștoaică”… Nu poți deveni stoic prea repede tocmai pentru că e nevoie să fi trecut prin viață ca să poți face inventarul împlinirilor și neîmplinirilor: e o filosofie a bilanțurilor. Nici nu știi bine cine ești și ce poți și cum te descurci în condiții dramatice.
Mai toți filosofii au spus-o, poate nu atât de bine ca Sartre (”Nu trebuie să îmi pese de ce fac sau vor să facă alții din mine ci doar de ce fac eu din ce fac alții din mine”), dar au mers pe aceeași linie. Nici unul nu neagă faptul că viața e nedreaptă, grea, că uneori suntem lipsiți de cele mai elementare trebuințe, că hazardul joacă împotriva noastră adeseori. Că nu primim ce merităm. NU primim ce merităm. Totul e un dar. Uneori primim mult peste ce merităm, alteori dimpotrivă, pare că viața ne trage preșul de sub picior, ne găurește bocancii, ne biciuiește pe nedrept.
Despre asta e vorba, în fond, și în terapia psihologică și în consilierea filosofică: nu se pune problema să obții mai mult de la viață ci să revalorizezi ce ești, poți, știi și ai și totodată să îți schimbi atitudinea față de ce îți e dat să fii și să trăiești. ACCEPTARE. Să reușești să răspunzi într-un mod onest și asumat la întrebările fundamentale: cine sunt? ce pot să știu? ce pot să fac? ce pot să sper?
Revolta, ca și victimitatea, e o formă de neacceptare. Nu aș zice doar de sine, pentru că ecuația e mai complicată. Filmul în care trăiești nu e pură construcție a sinelui e legat de mulți ”factori exogeni”, dar tot trebuie parcursă calea acceptării, într-un fel sau altul, trecând prin etapele cunoscute: negare, furie, luptă….
Nu e o alegere simplă să ”nu îți mai plângi de milă”, e un proces întreg.
M-a ajutat să nu mai vreau ceea ce am vrut cu înverșunare. Să mă mențin în prezent.
M-a ajutat mentalitatea de sportiv: viața e o cursă cu obstacole. Uneori ratezi cursa, uneori ajungi ultimul la finish… Uneori e prea târziu ca să mai participi.
Mai multă asumare.
Mai multă responsabilitate.
Mai multă datorie morală și mai mult respect pentru dorințele și așteptările și nevoile altora.
Mai multă empatie.
M-a ajutat un: ”let it go” spus de iubitul meu într-un moment de cumpănă.
Ce m-a mai ajutat? Ce am tot încercat să fentez: TREBUIE.
M-a ajutat: vinovăția.
Cea mai sigură cale de eliberare de victimitate e să vezi cât rău faci tu altora, cum dezamăgești tu.
Din momentul în care m-am simțit vinovată de cum mă port (pentru că eram disperată și chinuită) m-am mobilizat să îmi revin. Mă simțeam groaznic că nu eram disponibilă pentru nimic și nimeni, că eram egoistă și mă concentram doar asupra frustrării mele și nu mai făceam față conviețuirii și nu mai putea aprecia ce am. Deci tot o atitudine rațională.
Vinovăția autentică e singura probă de maturitate. Nu mă refer la cea resimțită ca o presiune pusă din afară, de ceilalți… aceea e doar șantaj emoțional.
M-a ajutat simțul datoriei morale față de toți cei care au ei așteptări de la mine, care țin la mine, care au investit în mine.
Eu sunt fericită cu filosofii mei, cu morala, cu rigorile mele, cu exigențele mele estetice, fericită cu mine, în sinea mea, așa mă iubesc eu.
Revenirea din climatul indulgenței (care cultivă victimismul) la cel al intransigenței a fost salutară.
M-a ajutat să accept că sunt contemporană cu anticii și să nu mă mai justific în fața paradigmelor contemporanilor. Să nu mă mai simt aiurea vinovată că nu împărtășesc convingerile unor apropiați. Acest gen de vinovăție e nemotivată, n-are fundamente morale, se bazează doar pe frica de a supăra, când treaba ta e să gândești liber, nu să cocoloșești viziunile altora *(pe care le găsești eronate), deci e de eliminat.
Sigur că am greșit față de mine prin neatenție și prostie, m-am lăsat influențată de concepțiile contemporanilor, de ideile lor utopice și am pierdut mult timp vital cu ele. M-am răzvrătit împotriva lor la un moment dat.
De valorile contemporanilor & alte progresisme eu am scăpat prin dezamăgire… Societatea ne educă să vrem ce nu ne putem permite, mai ales cea de consum, bazată pe industria publicitară. Postmodernii mizează pe o cât se poate de improbabilă fericire. Educația și cultura lor sunt la antipodul stoicismului.
Ne rănim fantastic în propriile așteptări nerealiste. Ne umplu de frustrări și de dorințe irealizabile, inclusiv aceea de a trăi o dragoste împărtășită, de a avea o familie. Nu e nimic garantat, nimic de obținut prin efort și bună-purtare în acest sens. Stoicii țin cont de hazard.
Focarul de prostie e adeseori o credință oarbă care ecranează realitatea. Mi-a trecut ieri pe la ureche o poantă amară: visul American e o minciună, i se zice vis pentru că trebuie să fii adormit ca să îl iei în serios.
Cam așa.
Citez din MarcAureliu
„Ai putere doar asupra minții tale nu asupra evenimentelor din afară. Realizează asta și vei găsi putere. Dar și liniștea.”
„Concentrează-te asupra frumuseții vieții. Privește stelele și vezi-te alergând cu ele.”
„Nu mai pierde timpul argumentând despre ce ar trebui să fie un om bun. Fii unul.”
„Tot ce auzim este o opinie, nu un fapt. Tot ceea ce vedem este o perspectivă, nu adevărul.”
„Cea mai bună răzbunare este să fii diferit de cel care s-a purtat nedrept cu tine.”
„Acceptă lucrurile de care te leagă soarta și iubește oamenii cu care soarta te unește, dar fă-o din toată inima.”
„Respinge cu tărie sentimentul de victimitate și vei vedea că nu vei mai avea motive să te simți victimă. Luptă-te cu el, nu îl lăsa să te acapareze.”
„Sunt mai grave în sufletul nostru consecințele furiei decât motivele care au provocat-o.”
„Nu te comporta ca și cum ți-ar fi dat să trăiești zece mii de ani. Moartea atârnă peste tine. Cât timp trăiești, cât este în puterea ta, fii bun!”
”Ce am în vedere e numai adevărul, iar adevărul nu a făcut niciodată rău nimănui. Ceea ce ne face rău este să perseverăm în auto-amăgire și ignoranță.”
„Când bărbații sunt inumani, ai grijă să nu simți față de ei ce simt ei față de oameni.”
„Fii propriul tău stăpân și privește lucrurile ca un muritor, moralitatea e pentru muritori, nu pentru zei”.
„Mintea se adaptează și poate pune în slujba propriilor scopuri obstacolul care ne stă în cale. Ceea ni se împotrivește ne devine calea la un moment dat.”
„Aproape nimic material nu este necesar pentru o viață fericită, pentru cel care a înțeles viața.”
„Dacă ești supărat de ceva, durerea nu se datorează faptului în sine, ci propriei estimări despre el și așteptărilor pe care le-ai avut.”
”Indiferent cum se poartă ceilalți cu tine, datoria ta e să fii bun.”
„Alți oameni te-au rănit? Asta e problema lor. Caracterul și actele lor îi privesc pe ei nu pe tine. NU ai nici o răspundere pentru ele. „
”Dacă nu cunoști adevărul sau ceea ce ai de spus nu îl reflectă, atunci mai bine taci.”

Ilinca Bernea