”Nostalgia unei povestiri care să fie formă pură” –
_________________________________________________________
Modelul compoziției muzicale a servit foarte frecvent ca schemă pentru marile opere ale timpului nostru. Influența muzicii este incontestabilă la scriitori precum Joyce, Faulkner, Mann, Proust (pentru care, după cum se știe, sonata lui Vinteuil are un caracter emblematic în ”În căutarea timpului pierdut”). Personal, ascult multă muzică, iar perfecțiunea ei formală trezește frecvent în mine nostalgia pentru o poveste pură. Fără îndoială, în ”El limonero real ” povestea tinde să se detașeze de evenimente pentru a se resorbi încetul cu încetul în formă pură. Se mai poate spune că ritmul prozei, repetările, apariția diferitelor teme, desfășurarea și împletirea lor sunt de natură muzicală. Cu toate acestea, mai mult decât aceste analogii, sunt anumite procedee de compoziție muzicală care pot fi fructuoase și în care poate fi uneori recunoscută adevărata natură a practicii narative. Am auzit recent de la un specialist că Johann Sebastian Bach, când a compus pentru viola da gamba, care este un instrument foarte potrivit pentru acorduri, le-a eliminat complet și că, dimpotrivă, în suitele pentru violoncel le-a folosit din abundență, pentru simplul motiv ca violoncelul este un instrument care se pretează mai puțin la asta. În aceste procedee se verifică legea estetică a rezistenței la materiale și cred că un mare scriitor lucrează mereu din această perspectivă, propunându-și dinainte imposibilul și căutând în mod deliberat dificultatea pentru a încerca să o depășească. Dacă această rezistență nu există, dispare interesul operei narative și odată cu el și tensiunea inerentă oricărei mari literaturi.
Cât despre pictură, îmi place mai ales să văd retrospectiva unui pictor pentru a încerca să percep, prin evoluția formelor, baza căutării sale. Într-o epocă în care arbitrarul cere consumatorului nehotărât de pretutindeni perseverența unei logici a formelor, dezinteresată și solitară, care arată cu precizie și rigoare calea care conduce artistul către imaginile sale irefutabile, asta mi se pare a fi una dintre sarcinile primare ale artei.

Juan Jose Saer, ”Interviu cu Gerard de Cortanze – Conceptul de ficțiune”
************

”Ascultă, cred că pentru a înțelege ce este un stil, mai presus de toate nu trebuie să știi nimic despre lingvistică. Lingvistica a făcut mult rău. De ce a făcut multe pagube? Pentru că există o opoziție – și Foucault a spus-o foarte corect – există o opoziție, care la rândul ei formează complementaritatea lor, între lingvistică și literatură. Spre deosebire de ceea ce se spune, ele nu fac deloc casă bună deloc. Și asta pentru că, pentru lingvistică, o limbă este întotdeauna un sistem în echilibru, din care, deci, se poate face o știință, în timp ce restul, variațiile, cad de partea, nu a limbajului, ci a vorbirii. […]
Un mare stilist nu este un conservator de sintaxă: el este un creator de sintaxă. Și nu merg mai departe de frumoasa formulă a lui Proust: „Capodoperele sunt întotdeauna scrise într-un fel de limbă străină”… Un stilist este cineva care creează o limbă străină în limba sa. Acest lucru este adevărat pentru Céline, este adevărat pentru Péguy, este adevărat pentru, – ei bine, – prin asta recunoști un stilist. Și, în al doilea rând, dar în același timp cu primul aspect: sintaxa este făcută să sufere un tratament deformator, contorsionant, dar necesar, ceea ce constituie ceva ca o limbă străină în limba în care se scrie. Ei bine, în același timp, al doilea punct este că de data aceasta întregul limbaj este împins la un fel de limită, limita care … marginea care o separă de muzică; se produce un fel de muzică. Ei bine, dacă realizăm aceste două lucruri … avem un stil. Din asta constau marii stiliști. Și asta este valabil pentru toți: să sape în limbă o limbă străină și să ducă întreaga limbă la un fel de… limită muzicală. Asta înseamnă să ai un stil, da.”

Gilles Deleuze, ”Alfabetul cu Claire Parnet”

**
-traducere de Catalina Franco–

Fiodor Dostoievski, Despre râs
„Cred că atunci când un om râde, de cele mai multe ori se întâmplă un lucru care repugna vederii. Râsul dezvăluie, de obicei, la oameni un nu știu ce vulgar și degradant, deși cel care râde nu știe aproape niciodată nimic despre impresia pe care o face. O ignoră, la fel cum chipul care doarme se ignoră pe sine. Sunt oameni ale căror chipuri par inteligente, alții, de altfel inteligenți, atunci când adorm, capătă un chip stupid și chiar ridicol. Nu știu cărui fapt se datorează acest lucru: vreau să spun doar că la cel care râde, ca și la cel care doarme, cel mai obișnuit lucru este să nu știe nimic despre chipul lui. Există extraordinar de multi oameni care nu pot râde deloc. În realitate, nu este vorba despre a ști: este un dar care nu poate fi dobândit. Sau, pentru a-l dobândi, trebuie să-ți refaci educația, să devii mai bun și să triumfi asupra instinctelor tale rele: atunci râsul unui astfel de om ar putea fi foarte probabil îmbunătățit. Sunt oameni pe care râsul lor îi trădează: ceilalți realizează imediat ce poartă în măruntaie. Chiar și un râs incontestabil inteligent este uneori respingător. Râsul cere în primul rând sinceritate, dar unde poți găsi sinceritate printre oameni? Râsul cere bunătate, iar – de cele mai multe ori – oamenii râd cu răutate. Râsul sincer și fără răutate este bucurie: unde să găsim bucurie în timpurile noastre și unde să găsim oameni care știu să fie fericiți? (…) Bucuria unui om este trăsătura sa cea mai revelatoare, împreună cu picioarele și mâinile sale. Sunt persoane pe care n-ai reușit să le pătrunzi, dar, într-o zi, acel om izbucnește într-un râs foarte sincer și iată, dintr-o dată, întregul lui caracter e afișat în fața ta. Doar cei mai evoluați și fericiți oameni pot avea o bucurie comunicativă, adică irezistibilă și bună. Nu vreau să vorbesc despre dezvoltare intelectuală, ci despre caracter, despre om în integritatea sa. De aceea, dacă vrei să studiezi un om și să-i cunoști sufletul, sa nu fii atent la felul în care știe sa tacă, să vorbească, să plângă, sau la felul în care este mișcat de ideile cele mai nobile. Privește-l mai degrabă când râde. Dacă râde bine, este bun. Și observa cu atenție toate nuanțele: este necesar, de exemplu, ca râsul lui să nu vi se pară în niciun caz idiot, oricât de fericit și naiv ar fi. De îndată ce observi cea mai mică urmă de prostie în râsul lui, cu siguranță acest om este limitat în spirit, deși mișună de idei. Dacă râsul lui nu este idiot, dar omul, când râde, ți s-a părut deodată ridicol, chiar dacă numai un pic, să știi că acest om nu are adevăratul respect de sine sau cel puțin nu îl are perfect. Pe scurt, dacă acel râs, oricât de comunicativ ar fi, ți se pare totuși vulgar, să știi că acest om are o natură vulgară, că tot ce ai observat în el ca fiind nobil și înalt a fost fie contrafăcut și fictiv, fie împrumutat, atunci inconștient și fatal va ajunge mai târziu sa se ocupe cu lucruri „profitabile”, respingându-și fără milă ideile sale generoase ca fiind greșeli și prostii ale tinereții.
Nu introduc aici fără intenție această tiradă lungă despre râs, sacrificând coerența poveștii; O consider una dintre cele mai serioase concluzii pe care le-am tras din viață. (…) Înțeleg un lucru: că râsul este cel mai sigur test al unui suflet. Uită-te la un copil; Anumiți copii știu să râdă perfect, și de aceea sunt irezistibili. Un copil care plânge este enervant pentru mine, dar cel care râde și se bucură este o rază de paradis, o revelație a viitorului în care omul va deveni în sfârșit la fel de pur și naiv ca un copil.”
Fiodor Dostoievski, ”Adolescentul”

-traducerea mea-