Cesare Pavese, ”Noaptea – La notte”

Însă noaptea vântoasă, limpedea noapte

abia atinsă de amintire, e-îndepărtată,

e amintire. Pierdută și calmă uimire

venită din frunze și din nimic. Rămâne,

de dincolo de amintiri, o amintire

vagă.

Uneori se întoarce în ziuă,

în nestrămutata lumină a zilei de vară,

uimirea aceea de-atât de departe.

De dupa fereastra goală

privea copilul colinele negre și răcoroase în noapte,

în uimirea de-a le găsi îngroșate:

vagă și limpede imobilitate. Prin frunzele

ce-n întuneric se zbuciumau, apăreau colinele

unde toate-ale zilei, și coaste

și plante și vii erau netezite și moarte,

era alta și viața, de vânturi, de cer,

de frunze și de nimic.

Dar câteodată în neclintirea

calmă a zilei se-întoarce-amintirea

acelei vieți fermecate de uimitoarea lumină.

-traducere de Catalina Franco-

__________________________

Ma la notte ventosa, la limpida notte

che il ricordo sfiorava soltanto, è remota,

è un ricordo. Perduta una calma stupita

fatta anch’essa di foglie e di nulla. Non resta,

di quel tempo di là dai ricordi, che un vago

ricordare.

Talvolta ritorna nel giorno

nell’immobile luce del giorno d’estate,

quel remoto stupore.

Per la vuota finestra

il bambino guardava la notte sui colli

freschi e neri, e stupiva di trovarli ammassati:

vaga e limpida immobilità. Fra le foglie

che stormivano al buio, apparivano i colli

dove tutte le cose del giorno, le coste

e le piante e le vigne, eran nitide e morte

e la vita era un’altra, di vento, di cielo,

e di foglie e di nulla.

Talvolta ritorna

nell’immobile calma del giorno il ricordo

di quel vivere assorto, nella luce stupita. Vezi mai puţin