20 ianuarie 2023 – catalinafrancoblog

Else Lasker-Schüler

1869 – 1945

Cântecul meu de iubire

Ca o fântână tainică

Murmură sângele meu,

Mereu despre tine, mereu despre mine.

Sub luna buimacă

Visele mele goale dansând te caută

– Copii cu pas lin –

Noaptea pășind pe tufișuri de umbră.

O, buzele tale însorite,

Îmbătătorul parfum al buzelor tale…

În flori albastre, în cadră de argint,

Surâzi, surâzi tu.

Mereu surâsul

Blând șerpuind

Peste pielea mea

Peste umărul meu –

Ascult… Ca un tainic izvor

Îmi murmură sângele.

Visez la tine așa de ușor

Așa liniștit la tine visez – Ich träume so leise von Dir”

Spre zori vin mereu culori care dor

Ele sunt cum e sufletul tău.

La tine mereu mă gândesc,

Ochi, peste tot, așa trist înfloresc.

Eu despre marile stele îți povesteam,

Tu însă doar spre pământ priveai.

Nopți se înalță din creștetul meu,

Eu nu mai știu încotro s-o iau.

Așa liniștit la tine visez,

Albă mătasea mi-învăluie ochii.

Pentru mine pământul tu nu l-ai lăsat.

De ce – o, spune-mi?

Împăcare

O mare stea în poala mea de-ar cădea…

De strajă nopții am sta.

În limbi sfâșiate ca harfele

Ne-am spune noi rugăciunile.

Cu noaptea de ne-am împăca –

Peste noi Domnul s-ar revărsa.

Inimile noastre s-ar odihni

Dulci ca niște copii.

Despre gurile noastre prinse-n sărut…

Ce-ai zice tu?

Inima mea de-ar fi una cu-a ta –

Sângele tău obrajii mi-ar colora.

Cu noaptea de ne-am împăca,

Ne-am mângâia, și n-am mai pleca.

O mare stea în poala mea ar cădea.

Spune-o lin

Stelele toate ți le-ai cules

De pe inima mea.

Gândurile mi se-învârtesc,

Să dansez aș vrea.

Tu mă faci mereu: să privesc în înalt

Viața să-mi împlinesc.

Noaptea deasupra copacilor

N-o mai pot îndura.

În oglinda izvoarelor

Chipul nu mi-l mai pot afla.

Ochii tăi ce plutesc

De la îngeri ți i-ai ales:

Dar din al lor senin

Eu mierea mi-o ciugulesc.

Inima mea cade lin

O, unde, de-aș ști –

În mâna ta poate.

În carne mi se împrăștie.

Ascultă

Noaptea îți jefuiesc

Trandafirii gurii ca

Nici o altă femeie să nu ți-i bea.

Cine te îmbrățișează

Din fiorul meu fură

Pe întregul tău trup de mine pictat.

Eu sunt marginea drumului.

Cine te-atinge

Cade.

Îmi simți tu freamătul vieții

Pretutindeni

Unde mă depărtez?

Despărțire

Ci seara tu nu veneai niciodat’ –

În mantă de stele eu te-așteptam.

… Orice bătaie la ușa casei,

Chiar bătaia inimii mele era.

Acum ea atârnă de toți ușorii

Chiar și la ușa ta;

Trandafirul de foc se stinge

În ruginiul cununii ferigii.

Cu sângele inimii mele cerul

Ți-l coloram în culoare de mure.

Ci seara tu nu veneai niciodat’ –

…Eu în conduri de aur te așteptam.

Nelly Sachs

1891 – 1970

Unde o unde

o lume a dorului

deja întinzându-ți aripile

pe întunecata magie a omizii,

cu aripioare de pește

mereu schițând începutul

străfundurilor apei,

singură inima

e-n stare să te măsoare

cu plumbul durerii.

Unde o unde

lume a dorului

cu pierdutul tărâm al viselor

în trup cu zvâcnetul sângelui;

pe când sufletul îndoit

își aşteaptă renaşterea

sub masca înghețată a morții.

Corul nenăscuților

În noi nenăscuții –

Deja începe dorul de-a zămisli

Țărmul sângelui se lărgește spre-a ne primi

Ca roua ne îndrăgostim.

Umbrele timpului încă ne înconjoară ca întrebările

Despre taina noastră.

Voi îndrăgostiții,

Voi nostalgicii,

Ascultați, voi, bolnavii de despărțiri:

Suntem noi cei ce încep a trăi în privirile voastre,

Cu mâinile voastre noi scormonim în lumina albastră –

Suntem noi cei mirosind a mâine.

Răsuflarea voastră ne-așteaptă,

Ne ademenește în somn

În visele care sunt împărăția noastră

Unde hrana cea neagră, noaptea,

Ne face să creștem

Până când ne-oglindim în ochii voștri

Până când vorbim urechilor voastre.

Asemenea fluturilor

Fi-vom prinși în capcana dorințelor voastre –

vânduți pe pământ ca voci de privighetori –

noi, mirosind a mâine,

Noi, viitoare lumini pentru tristețea voastră.

O, dacă aș ști

O, numai de-aș ști

La ce te-ai uitat fiind gata de a muri

A fost vreo piatră care a băut

Multe alte priviri din urmă până când a orbit

Și a căzut pe un orb?

Ori va fi fost pământ,

Îndeajuns spre a umple un pantof

Deja înnegrit

De atâtea despărțiri

Și pregătit de prea multă voință de a muri?

Sau va fi fost ultimul tău drum

Prin care ți-ai luat rămas bun de la multele

Drumuri pe care le-ai bătut

Vreun ochi de apă, ori vreo bucată

Dintr-un metal lucios,

Ori poate catarama de la cureaua dușmanului tău,

Ori poate vreun prevestitor nevăzut

Al cerului de sus?

Ori te-a chemat țărâna aceea

Ce n-ar lăsa pe nimeni să plece fără iubire,

Prin aer poate un zbor de graur,

Inimii amintindu-i că a zvâcnit

În trupul ei ars de chinuri?

Glasul Țării Sfinte

O, copiii mei,

Moartea v-a străbătut prin inimi

Ca printr-o vie –

Vopsit în roșu fu Israel pe toți pereții Pământului.

Unde e petecul de sfințenie

Ce încă trăiește-n nisipul meu?

Prin tijele singurătății

Vorbesc doar vocile morților:

Puneți pe câmp armele răzbunării

Făceți-le să tacă –

Fiindcă în poala pământului

Sunt frați și fier și sămânță –

Unde s-o întoarce fărâma de sfințenie,

Cea încă viețuind în pustietățile mele?

Se scoală

Copilul ucis în somn; se apleacă către copacul mileniilor

Se ațintește la steaua albă

Ce încă respiră

Care cândva se numea Israel

La coroana lui.

Întoarce-te acum și glăsuiește acolo

Unde lacrima va fi însemnând

Veșnicie.

”Copile

Copile

în viforul de rămas bun

bătând cu alba spumă în flăcări a degetelor

de la picioarele tale

spre arzătorul inel al zărilor

scrutând drumul tainic spre-a te salva de moarte.

Deja fără voce – răsuflând fum –

întins ca marea

doar cu prăpastia de dedesubt

și sfâșiind odgonul

cu primăvăraticul val al dorinței –

copile

capul tău îngropat

în păstaia seminței visului

se îngreuiază

în încuviințarea finală

de-a fi semănat într-un alt pământ.

Cu ochii

întorși la pământul mamă

Moarte – tânjesc de dor după tine

până dincolo de cea din urmă a ta lumină murindă

clipei neantului tău vărsându-i fiece strop de sânge

Descoperirea vieții de apoi –

Mântuirea –

Ochiul tău așa gol

caută ceruri pierdute

Mai apropiatele: Venus și Marte-s abia bănuite

Bolta cerească-i doar casa rătăcitorului

Înspre ce oare? când ochiul încremenește

a fi nisip e încă mult prea aproape –

Totul începe cu dorul

în inimă mereu e loc pentru mai mult,

pentru ceva mai frumos, pentru ceva mai înalt.

Aici se află și rostul și măreția omului:

în dorul de seninătate,

de prietenie de dragoste.

Iar unde dorul se împlinește

acolo țâșnește și mai puternic.

O, Doamne,

oare întruparea ta nu începe și ea

cu dorul acela

de oameni?

Așa că lasă-ne dorul

de-a începe căutarea

cu Tine,

și lasă-ne s-o sfârșim

prin a te găsi pe Tine.

Ca ființe de ceață

Ființe de ceață

din vise în vise umblăm

zidiri de șapte lumini

străbatem –

Și-n sfârșit, șterși și muți,

componentă a morții

în vasul de cristal al nesfârșirii

jefuiți de taina aripilor nopții …

Noi deja-învățăm moartea de mâine

când prin noi se-ofilește moartea bătrână –

Vai, spaima de moarte a omenirii!

Vai, moartea bântuie chiar și în vise

schela morții se spulberă-n așchii negre

luna scheletică luminează ruine

Vai, spaima de moarte a omenirii!

Unde ni-s oare profeții cei blânzi,

îngerii liniștii, pentru noi să atingă

izvorul ascuns ce, de oboseală,

în moarte alunecă?

O coșuri de fum

Și când pielea asta a mea va fi sfâșiată, atunci am să-l contemplu pe Dumnezeu fără carnea mea.

Cartea lui Iov

O coșuri de fum

Deasupra sălașelor morții ingenios concepute,

Pe când trupul lui Israel se împrăștia în fum

Prin aer –

L-a întâmpinat un hornar, o stea

Care se înnegrise,

Ori a fost poate o rază de soare?

O coșuri de fum!

Căi ale libertății pentru praful lui Iov, pentru praful lui Ieremia –

Cine v-a conceput și cine – piatră cu piatră – a zidit

Calea acelor fugari din fum?

O sălașe ale morții,

Îmbietor pregătite

Pentru gazda casei, altminteri oaspete …

O voi degete

Care-ați făcut din pragul de la intrare

Acel cuțit între viață și moarte –

O voi coșuri de fum,

O voi degete

O trupul lui Israel în fum prin văzduh!

Noi, mântuiții

Noi, mântuiții,

Din ale căror oase scobite moartea deja își cioplește flautul,

Pe ale căror tendoane moartea deja își mângâie arcul –

Trupul nostru jelește încă

Pe melodia lui schilodită

Nouă, mântuiților,

Încă ne atârnă la gât lațul răsucit

În fața noastră pe cerul senin –

Ceasul încă se umple de sângele nostru ce încă picură.

Pe noi, mântuiții,

Încă ne rod viermii fricii.

Steaua noastră e îngropată în praf.

Noi, cei mântuiți,

Noi vă rugăm:

Să ne-arătați cu încetul soarele vostru.

Să ne îndrumați pas cu pas de la o stea la alta.

Să ne lăsați să deprindem din nou viața liniștită.

Altcum, s-ar putea ca trilul unei păsări,

Umplerea unei găleți la fântână

Să ne deschidă durerea prost pecetluită

Și să ne spele în spumă

Noi vă rugăm:

Nu ne mai arătați câini ce mușcă –

Vai, s-ar putea, s-ar putea

Să ne prăbușim în praf –

În fața ochilor voștri să ne prefacem în pulbere.

Ce oare ne țese împreună ?

Noi cei fără suflare,

Al căror suflet la El fugise la miezul nopții

Cu mult înainte ca trupurile

Să ne fi fost salvate

În chivotul momentului.

Noi, mântuiții,

Vă strângem mâna

Vă recunoaștem privirea –

Însă împreună ne ține doar despărțirea,

Cu voi ne ține

Un rămas bun în țărână.

Întoarsă

eu te aștept

departe de viii unde trăiești

ori în apropiere.

Întoarsă

eu te aștept

fiindcă cei slobozi

nu pot fi prinși

cu lațul dorului

nici încununați

cu coroană de rătăcitor

praf stelar –

iubirea-i o plantă a pustiei

care slujește în foc

și nu se mistuie –

Întoarsă

ea te așteaptă pe tine –

Îndrăgostiții sunt ocrotiți

de cupola zidită a cerului.

Ceva tainic le dă răsuflet

prin ei se revarsă harul asupra

pietrelor și tot ce crește

își are patria în ei.

Îndrăgostiții sunt ocrotiți

doar lor le cântă privighetorile

doar pentru ei nu dispar în surzenie

ale pădurii bătrâne legende, blândele

căprioare se întristează

numai alături de ei.

Îndrăgostiții sunt ocrotiți

ei știu durerea ascunsă a soarelui în amurg

cea care sângerează

deasupra ramurii salciei –

noaptea surâzători deprind moartea,

moartea aceea tăcută

cu izvoarele toate curgând în dor.

Negru

Negrul

puternic în agonie

amanetat de noapte

să dea strălucire zilei

orfanul

în Ordinul Culorilor

în catacombele tale

jucându-se înverșunat de-a v-ați ascunselea

săpând pentru cei răpiți

luna îți scrie ideogramele

trup fără viață – frunza de lotus

este o gaură

Dar cine v-a scos din pantofi nisipul

Dar cine v-a scos din pantofi nisipul,

când a trebuit să vă sculați să muriți?

Nisipul adus înapoi de Israel,

nisipul exilului său?

Nisip fierbinte nisip din Sinai,

amestecat cu gâturi de privighetori,

amestecat cu aripi de fluturi,

amestecat cu praful neliniștit al șerpilor,

amestecat cu bobii de solomonică înțelepciune,

amestecat cu amarul mister al absintului.

O, degete,

care ați șters nisipul de pe pantofii morților,

mâine veți fi deja pulbere

peste încălțările celor ce vor veni!

De ce tristețea asta?

De ce lumea asta ce curge până la capăt?

De ce în ochii tăi

perlele de lumină din care se alcătuiește moartea?

Domol alunecăm pe stânca abruptă a spaimei

ce ne privește cu morți împânzite cu stele

cu aceste placente înţepenite în pulbere

de unde alunecase cântecul mierlei

în timp ce buza îngropase vinul limbajului.

O rază ce ne-ai trezit:

cum ne-ai luat oboseala

care ne-a întunecat tot mai fără de patrie

în brațele tale

ca mai apoi să ne lași

singuri în noapte.

Dar poate

în norul de fum al erorii

noi ne vom fi creat

o lume rătăcitoare

cu graiul respirației?

De nenumărate ori

vor fi răsunat

fanfarele începutului

până ce iute ca vântul

vor fi modelat grăuntele

de nisip

mai înainte de-a fi iar lumină

deasupra mugurului embrionului?

Și suntem din nou

încercuiți

în districtele tale, din nou,

și chiar dacă nu ne amintim

nici noaptea

nici ale mării adâncuri

totuși cu dinții mușcăm

venele-stele ale cuvintelor.

Deși lucrăm pe ogorul tău

pe la spatele morții.

Poate ocolurile căderii omului

sunt ca dezertările tainice

ale meteorilor

marcate în alfabetul furtunilor

alături de curcubeie –

Și cine știe

în devenirea fertilă

cum se îndoaie semințele

din solul sărăcit

spre gurile de alăptare

ale luminii.

Așa se spune

Așa se spune –

desenată cu linii șerpuitoare

fu prăbușirea.

Soarele

Mandală chinezească

bijuterie divin modelată

în fazele-i interioare

răsucindu-se

înapoi acasă

un zâmbet fix

în rugăciune necontenită

dragon de lumină

ţâşnind din timp

fu purtătorul de scut

pentru pământul căderii în vânt a fructului

odinioară

aur dogorâtor strălucind –

Profeţii arată

cu degete de flăcări:

Asta e steaua

decojită de moarte –

Ăsta e miezul mărului

cel semănat pe timpul eclipsei soarelui

așa cădem

așa cădem.

În spatele buzelor

așteaptă inexprimabilul

tăind ombilicul

cuvintelor

Tortura literelor

în urna gurii

spirituală înălțare la cer

a suferinței sfâșietoare –

Dar răsuflarea vorbirii lăuntrice

prin zidul plângerii aerului

șoptește mărturisirea tainică

scufundă în sanctuar

rănile unei lumi

chiar în căderea-i încă

auzită de Dumnezeu –

Adânc înăuntru

stația suferinţei

obsedată de un zâmbet

tu le răspunzi

la cei

care întreabă în umbră

cu gura lor plină de cuvintele alese de Dumnezeu

scoase

din preistoricul timp al durerii.

Iubirea nu mai poartă cămașa morții

spațiul se învârte

pe firul dorului tău.

Stelele ricoșează înapoia

ochilor tăi

o substanță solară

ușor carbonizată

însă deasupra capului tău

steaua mării a certitudinii

strălucește roș-rubiniu

cu săgețile învierii –

O linie ca

părul viu

desenată

în noaptea morţii întunecate

de la tine

la mine.

Frânată

pe dinafară

eu am plecat

însetată de-a săruta

capătul depărtărilor.

Seara

aruncă trambulina

din noapte spre purpuriu

prelungind promontoriul

și pun piciorul, ezit

pe sfoara tremurând

de moartea deja începută

Asta-i iubirea …

Cândva

Cândva demult

Iacov cosise

cu binecuvântarea braţului lui

spicul mileniilor

îl atârnase de somnul morților –

privea

cu ochii orbi –

ținea stele și sori

în brațele lui

o clipă de fericire strălucitoare –

până când în cele din urmă toate-au sărit

ca născute din mâna lui

în

ochiul ceresc al lui Rembrandt.

Repede

Iosif

a încercat

să abată sclipirea

falsului binecuvânt

dar ea deja izbucnise

pe Dumnezeu-ştie-unde –

Și primul născut a ieșit

ca jarul –

Acest lanț de șarade

Acest lanț de șarade
în jurul gâtlejului nopţii
cuvântul regal scris în lung și în lat
ilizibil
poate-n plimbarea cometei când
doare
rana deschisă a cerului
unde cerșetorul își are spațiul
și îngenuncheat umblând
a măsurat toate toate căile țării
cu trupul lui
căci trebuia să îndure
lizibilul
și cu răbdare să învețe
să moară

Rose Ausländer

1901 – 1988

In memoriam Paul Celan

Mama mea blondă

nu s-a întors acasă

Paul Celan

Nu s-a întors acasă

mama

nicicând n-a lăsat-o

moartea

hrănită de fiu

cu negru lapte

ea l-a ținut viu

pe cel înecat

în cerneala sângelui

Între poeme ascunse

în spațiul vid

luminând

necuvântul

Bucovina

Tu mamă verde

tu Bucovină

tu în păr fluturi

Soarele spune

bea

lapte de pepene roș

alb lapte de popușoi

l-am făcut dulce

Conuri de pin violete

Aripi de păsări în aer frunziș

Te cheamă

creasta Carpaților

ca să te poarte

ca un părinte

Cuvinte

în patru limbi

cântece

și oameni

care se înțeleg

Privighetoarea mea

Mama a fost cândva căprioară

Farmecul

ochii căprui aurii

de la căprioare i-a moștenit

Iată-o

și înger și om

la mijloc – mamă

Când o întrebam ce-ar dori să devină

ea-mi spunea: privighetoare

Acum e privighetoare

Noapte de noapte-o ascult

în grădina visului meu

neadormit

Ea cântă Sionul strămoșilor

ea cântă străvechea Austrie

ea cântă munți și păduri de fag

ea cântă al Bucovinei

cântec de legănat

Noapte de noapte cântă-mi

privighetoarea mea

în grădina visului meu

neadormit

Mormântul lui Paul Celan

Nicio floare nu crește

ar fi de prisos

Nimic de prisos

doar

macul sălbatic

amarnic

cheamă-n memorie

pe cel sub el

înflorit

Poem de iubire

Ne vom regăsi

în lac

tu apă

eu floare de lotus.

Tu mă vei purta

Eu te voi bea.

Vom fi unul al altui

în văzul tuturor.

Chiar și stelele

vor fi uimite:

aici sunt doi

reîntorși înapoi

în visul lor

ce pe ei i-a ales.

Eu n-am să uit

Eu n-am să uit

casa părintească

al mamei glas

primul sărut

colinele Bucovinei

fuga din primul război mondial

înfometarea Vienei

bombele din al doilea război mondial

invazia nemților

cutremurul groazei în pivniță

doctorul ce ne-a salvat viețile

dulceamăruia Americă

Hölderlin Trakl Celan

chinul scrisului

și nevoia de-a scrie

și atâtea încă

Ingeborg Bachmann

1926 – 1973

Undine

Nimeni nicicând cineva n-a vorbit despre sine așa.

Aproape adevărat. Aproape de moarte adevărat.

Aplecat peste apă, aproape abandonat.

Lumea-i deja înecată în întuneric

iar eu nu-mi pot pune lanțul meu de cochilii.

Vino.

Numai o dată.

Vino.

Enigma

N-o să se-întâmple nimic

Nici primăvară nu va mai fi.

În față ne-o spune calendarul mileniului

Însă nici vară și nici ceva cu nume atât de frumos

– cum e văratic –

nu va veni.

– Dar tu nu plânge, nu trebuie,

spune o melodie.

Dar

despre

altele

nimeni

nu spune nimic.

Cântece de pe o insulă

Când unul pleacă, va trebui să ia pălăria

cu scoicile adunate în timpul verii,

să o arunce în mare

și să plece cu părul în vânt,

va trebui să arunce în mare masa

pregătită iubirii,

restul de vin, rămas în pahar,

va trebui să-l arunce în mare,

la pești să-și dea pâinea

și-un strop de sânge s-amestece-n mare,

cuțitul să și-l înfigă bine în valuri

și să-și scufunde pantof,

inimă, ancoră, cruce,

să plece cu părul în vânt!

Atunci, da, o să se întoarcă.

Când?

Nu întreba.

Noapte de dragoste

Din nou am găsit

într-o noapte de dragoste

din nou am găsit

–

Într-o noapte de dragoste după o lungă noapte

am învățat să vorbesc din nou și am plâns

fiindcă-mi ieșise un cuvânt. Am învățat să merg iar,

m-am dus la fereastră și foame am spus, și lumină,

iar noaptea chiar îmi era lumină.

După o noapte prea lungă,

dormită iar bine,

încrezătoare,

am vorbit mai lesne în beznă.

am vorbit și ziua.

Cu degetele mi-am atins fața,

Nu mai sunt moartă.

Un tufiș aprins izbucnise în noapte.

Răzbunătorul meu o făcuse înainte și îi spusese viață.

Chiar am spus: aș vrea să mor și neînfricată

gândeam la cea mai iubită moarte.

Cazi, inimă

Cazi, inimă, din pomul timpului,

frunze, cădeți din înghețatele ramuri,

voi, cândva de soare îmbrățișatele,

cădeți, precum din ochiul uimit lacrimile!

Încă mai flutură-n vânt șuvița

pe fruntea arsă a zeului țării,

sub cămașă pumnul deja

apasă pe rana ce sângeră.

De aceea, fii tare, dacă spinarea moale a norilor

încă o dată ți se supune,

ia-o ca pe un dar – când Himet – fagurele

încă o dată ți-l umple cu miere.

Căci puțin prețuiește pentru plugar un pai în secetă,

prea puțin o vară pentru marele neam omenesc.

Iar ție deja ce-ți destăinuie inima?

Între ieri și mâine se leagănă

tăcută, străină,

iar zbaterea ei

deja-i cădere din vreme.

Întunecat răspund

Precum Orpheu, eu cânt

pe corzile vieții moartea

și-n ciuda splendorii pământului

și-a ochilor tăi unde-i cerul stăpân,

eu știu a spune doar întunericul.

Nu uita că, deodată, și tu,

în dimineața când patul

încă umed de rouă era, când garoafa

pe inima ta dormea,

ai văzut râul întunecat

pe lângă tine trecând.

În coarda tăcerii

cu nerăbdarea valului sângelui

ți-am prins al inimii vuiet.

Buclele ți s-au schimbat

în șuvițele umbrelor nopții,

fulgi negri de întuneric

îți ningeau chipul.

Iar eu nu-s a ta.

Jelim amândoi acum.

Însă, precum Orfeu, eu viața

dinspre partea morții o știu,

iar mie mi-apare senin

ochiul tău – de-a pururi mie închis.

Zile în alb

În zilele acestea odată cu mestecenii mă trezesc

și-mi pieptăn părul de grâu de pe frunte

în fața oglinzii de gheață.

Odată cu respirația,

se umflă și laptele.

Atât de devreme face spumă ușor.

Iar unde geamul s-a aburit apare,

ca pictat de un zugrav de țară,

din nou numele tău: candoare!

După atât de mult timp.

În zilele aceste nu doare,

că pot să uit

și că trebuie să-mi amintesc.

Iubesc. Până la albul flăcării

iubesc și mulțumesc cu adânci plecăciuni,

le-am învățat în zbor.

În aceste zile la albatros mă gândesc,

cu care eu – deasupra

și înspre mine – am plutit

într-un tărâm de nepovestit.

În zare, întrezăresc

strălucind în apus,

continentul meu fabulos

acolo, unde respinsă am fost

în cămașa morții.

Trăiesc, din depărtări ascult

al lui cântec de lebădă!

Explică-mi, iubire!

Pălăria ta se ridică uşor, salută, pluteşte în vânt,

descoperit, capul ţi-l înfăşoară un nor,

inima ta rătăceşte altunde,

gura ta se-nvață cu alte graiuri,

iarba pe câmp se cutremură

vara suflă împrăștiind păpădiile,

orbit de fulgi, tu îți înalți obrazul,

tu râzi și plângi, te nimicești pe tine,

ce-ar mai fi să se întâmple oare cu tine –

Explică-mi, iubire!

Uimit și solemn se rotește păunul,

gulerul lui de pene-şi ridică porumbul,

în revărsare de uguit se dilată văzduhul,

ţipă răţoiul, pajiştea toată se-nfruptă

din mierea sălbatică, chiar şi în parcul

tăcut, răzoarele au tivuri din colb de aur.

Peștele se roșește și depășește roiul

se prăbușește prin hăuri în paturi de corali.

Pe melodii de nisipuri de argint sfios joacă scorpionul.

Gândacul miroase din depărtări măreția;

și de-aș avea simțul lui, aș simți chiar și eu

cum sub armura îi strălucesc aripile,

și-n depărtări aș zbura, spre tufa de căpșune!

Explică-mi, iubire!

Apa știe-a grăi,

valul ia valul de mână,

strugurii-n vie se coc sar și cad.

Nevinovat din casa lui iese melcul!

O piatră știe să înmoaie piatra!

Ce nu pot eu explica, explică-mi tu, iubire:

Vezi articolul

oare cumplitul de scurt răstimp o să-mi treacă

numai cu gânduri, şi, dintre toţi, doar eu

n-am să primesc și n-am să dărui iubire?

De ce mă chinui doar eu? Tu nu-mi simți lipsa?

Îmi spui: o altă fantasmă te stăpâneşte…

Nu-mi explica nimic. Eu văd salamandra

prin orice foc trecând.

N-o bântuie nici un fior, și n-o doare nimic.

Traducere de Cătălina Frâncu

catalinafrancoblog

Zi: 20 ianuarie 2023

Poezie germana la feminin