Thomas Stearns Eliot, Tărâmul pustiit

                       „Nam Sibyllam quidem Cumis ego ipse oculis meis vidi

                        in ampulla pendere, et cum illi pueri dicerent: Σιβυλλα

                        τι θελεις; respondebat illa: αποθανειν θελω.”

                                For Ezra Pound

                                il miglior fabbro.

I   Îngroparea morților

Aprilie-i cea mai crudă între luni – cea înflorind

Din pământul mort liliacul, învălmășind

Amintiri și dorință, și scormonind și trezind,

Sub ploaia de primăvară, latentele rădăcini.

Iarna ne-a ocrotit și a ținut la căldură uscații

Tuberculi, pământul i-a acoperit c-o zăpadă

Uitucă, și i-a hrănit cu un strop de viață.

Vara ne-a surprins – venise c-o ploaie

Peste Starnbergersee: ne-am oprit sub o colonadă,

Apoi, în lumina soarelui, am ajuns în Hofgarten,

Și am băut cafea, și-am vorbit o oră întreagă.

Bin gar keine Russin, stamm ’aus Litauen, echt deutsch.

Pe când eram copilă, stăteam cu arhiducele,

Cu vărul meu, care mă luase la sanie,

Iar mie îmi era teamă. Atunci el mi-a spus, Marie,

Marie, ține-te bine, Marie. Și ne-am dat drumul.

La munte – la munte – acolo te poți simți liber.

Cam toată noaptea citesc, iarna cobor spre sud.

Din rădăcinile astea – care se prind, ce ramuri pot crește

Din tot molozul ăsta cu pietre? Fiu al omului, tu nici

Nu poți spune și nici ghici, căci numai tu recunoști,

Sub strălucire de soare, mormanul formelor sparte,

Iar arborul mort nu oferă adăpost, și nici greierul

Vreo mângâiere, și nici în piatra uscată nu sună apă.

Ci numai umbră afli sub roșia stâncă,

(Vino la umbra acelei stânci roșii),

Vreau să-ți arăt ceva diferit

De umbra ta

Ce te-urmează cu pași-i prelungi dimineața,

Ori de umbra

Ta, ce se ridică să te întâlnească seara;

Am să-ți arăt frica ta într-o mână de praf.

Frisch weht der Wind

Der Heimat

zu

Mein Irisch Kind,

Woilest du?

„Mi-ai dat mai întâi zambile în urmă c-un an;

„M-au numit copila zambilelor”.

– Cu toate astea, când ne-am întors târziu din grădina zambilelor,

Tu cu brațele pline de flori, cu părul ud, nu am putut rosti nici

Măcar un singur cuvânt, ochii mi s-au încetoșat, și nu eram

Nici viu, nici mort, și nu știam nimic, în timp ce,

În inima strălucirii,

Priveam tăcerea.

Oed ’und leer das Meer.

Madame Sosostris, faimoasă clarvăzătoare,

Răcise rău, dintr-o dată, însă, cu toate acestea,

Știută drept înțeleapta femeie a Europei,

Cu un pachet diabolic de cărți. Iată, ea mi-a spus,

Cartea ta-i marinarul fenician înecat,

(Acelea sunt perlele care-i fuseseră ochi. Iată-le!)

Și iat-o pe Belladonna, pe Doamna Stâncilor,

Pe Doamna situațiilor.

Aici e omul cu cele trei doage, iată și Roata,

Și negustorul doar cu un singur ochi, și cartea asta,

Care e goală, ce poartă ceva pe spate,

Ceva care nu se arată vederii. Nu pot găsi

Spânzuratul. Tu să te temi de moartea prin apă.

Văd mulțimi mari de oameni umblând în cercuri.

Mulțam. Iar, dac-o s-o vezi pe madam Equitone, drăguța de ea,

Spune-i c-am să-i aduc chiar eu horoscopul:

Ar trebui să fii foarte atent în zilele astea.

Orașul ireal,

Sub ceața maronie a unor răsărituri de iarnă,

O mare mulțime curgea peste Podul Londrei, așa de mare,

Cum n-aș fi crezut niciodată că moartea pe-atâtea le destrămase.

Și exalau suspine, scurte și rare,

Și toți umblau cu ochii-ațintiți la picioare. Curgeau

De sus de pe deal și de pe strada King William,

Până acolo de unde Sfânta Mary Woolnoth semnala ceasurile

Cu un sunet mort la cea din urmă bătaie-a lui nouă.

Văzând acolo pe unul cunoscut, eu l-am oprit, strigându-l: „Stetson!

Tu, care-ai fost cu mine pe navele din Milazzo!

Cadavrul acela plantat în grădină în celălalt an

A dat cumva în mugur? O să înflorească ?

Ori poate vreun ger năpraznic îi va fi distrus răsadul?

Și, oh, ține Câinele la distanță, el e prieten cu omul,

Dacă nu vrei să-l dezgroape-n lumină cu ghiarele!

You! hypocrite lecteur!—mon semblable,—mon frère!”

II   Un joc de șah

Jilțul pe care stătea, ca un tron lustruit,

Străluci pe marmura, unde oglinda

Sprijinită de stâlpi lucrați cu lăstari de viță de vie

Și struguri, printre care privea un Cupidon aurit

(Altul își ascunsese ochii sub o aripă)

Dublând astfel flacăra candelabrelor

Cu șapte brațe, ce răsfrângeau pe masă lumina

Odată cu strălucirea bijuteriilor ei, care se ridica

S-o întâmpine din multele satinate casete, revărsate

Din abundență; în flacoane fie de fildeș, fie de sticlă

Colorată, stăteau la pândă parfumuri ciudate,

Tulburi, amestecate – pulberi, creme, lichide, care

Încețoșau și înecau în miresme simțul; mișcate

De aerul proaspăt intrat pe fereastră, toate urcau

Hrănind prelunga flacără a lumânării, si-i îndreptau

Fumul către tavan, însuflețindu-i parcă desenele.

Un uriaș lemn de mare îmbrăcat în aramă

Ardea galben și verde și încadrat în piatra

În a cărei lumină tristă înota un delfin sculptat.

Căminul antic era pictat, de parcă

Ar fi deschis o fereastră spre scena sălbatică

A prefacerii Filomelei, atât de brutal violată

De regele barbar; totuși acolo privighetoarea

Umpluse pustiul tot, cu vocea-i inviolabilă,

Chiar dacă ea plângea, iar lumea și azi continuă

„Giag giag”-ul acela obscen, în urechile-i mizerabile.

Și alte cioturi uscate de timp

Se întindeau pe pereți spre a spune parcă povești;

Se aplecau, forme uluite, tăcute, în încăperea închisă.

Se auzeau târșâind niște pași pe scară.

Iar sub luminile focului, și sub o perie, părul ei

Răspândea stropi de foc,

Străluceau în cuvinte, cădeau apoi iar, într-o tăcere sălbatică.

„Astă seară stau rău cu nervii. Da, stau chiar rău. Rămâi cu mine.

Vorbește cu mine. De ce nu-mi spui niciodată nimic.

Vorbește-mi. Ce gânduri mai ai? La ce te gândești?

La ce? Nu știu niciodată la ce te gândești.”

Cred că ne-aflam pe-aleea șobolanilor

Unde morții-și pierduseră oasele.

„Ce e cu-acel zgomot?”

Vântul sub ușă.

„Ce e cu-acel zgomot acum? Ce face vântul?”

Nimic și iarăși nimic.

„Nu

Știi nimic? Nu vezi nimic? Nu-ți amintești

Chiar nimic?”

Îmi amintesc

Acele perle care erau ochii lui.

„Mai ești în viață sau nu? Nu ai nimic în cap?”

Dar

O O O O acel Shakespeherian Rag—

Așa elegant

Așa brillant

„Acum ce să fac? Ce ar trebui să fac?”

„Am să ies afară din casă și am să umblu pe stradă

„Așa, cu părul lăsat. Iar mâine ce o să facem?

„Dar ce-am făcut noi vreodată?”

Apa fierbinte la zece.

Și, dacă plouă,-o mașină închisă la patru.

Și o să jucăm și șah,

Bătând din ochii fără pleoape și așteptând o bătaie la ușă.

Când bărbatul lui Lil fu lăsat la vatră, eu i-am tot zis,

Fără vorbe prea multe, i-am spus-o drept,

GRĂBEȘTE E TIMPUL

Acuma, că Albert se întoarce, fii și tu un pic mai deșteaptă.

El o să vreie să știe ce ai făcut tu cu banii pe care el ți i-a dat

Ca să-ți faci dinții. Știu c-a făcut-o, eram de față.

Dă-i jos pe toți, hai Lil, pune-ți alții, mai albi, mai frumoși,

A spus, știi că nu mai suport să te tot văd așa.

Și nici eu, îi zic, și gândește la bietul Albert,

După patru ani de armată, va vrea și el să se distreze oleacă,

Dacă tu nu gândești la asta, îți zic, o să o facă o alta.

Da?, spune ea. Și de ce nu, i-am zis.

Atunci voi ști cui să-i mulțumesc, îmi zise, și-mi aruncă o privire piezișă.

GRĂBEȘTE E TIMPUL

Dacă n-ai chef, fă cum îți place, i-am zis.

Altele or s-o facă, de n-o s-o poți face tu.

Dar dacă Albert te lasă, mie să nu-mi spui nimic.

Ar trebui să-ți fie rușine, am zis, s-arăți atât de bătrână.

(Și ea n-are decât treizeci-și-unu.)

Nu am ce face, îmi zice, și face o mutră lungă,

Sunt pastilele-acelea luate să avortez

(Are deja cinci copii, aproape c-a murit din cauza micului George.)

Farmacistul a zis că e sigur, dar eu nu mai sunt la fel, mi-a zis.

Da’ești chiar proastă, îi zic.

Ei bine, și dacă Albert n-o vrea să te lasă în pace, ce-ai să te faci,

De ce ne căsătorim dacă nu vrem copii?

GRĂBEȘTE E TIMPUL

Ei bine,-n duminica aceea, Albert era acasă, aveau o friptură bună,

Și m-au invitat la prânz, să mă bucur de ea fierbinte…

DĂ-I DRUMUL E TIMPUL

HAI CĂ E TIMPUL

O, noapte bună, Bill. Noapte bună, Lou. Noapte bună May. Noapte bună.

Pa! Pa. Hai, noapte bună.

Noapte bună, o, doamnelor, noapte bună, dulcile mele doamne, noapte bună, hai, noapte bună.

                  III   Predica Focului

Perdeaua râului s-a risipit: cele din urmă frunze

Se ghemuie și se scufundă în malul ud. Vântul

Străbate neauzit lutul maroniu. S-au dus și Nimfele.

Blândă Tamisă, lunecă încet, până ce-mi termin cântul.

Râul nu poartă sticle golite, ori pungi de sandviș, și nici

Batiste de mătase, cutii, cartoane, nici mucuri, nici alte

Mărturii din nopțile lungi de vară. S-au dus și Nimfele.

Și toți prietenii lor, moștenitori rătăcind ai directorilor din oraș;

Au plecat – plecat fără-adresă.

La apa Lémanului șezum și plânsum …

Dulce Tamisa, lunecă încet, până îmi termin cântul.

Dulce Tamisa, lunecă încet, cântecul meu nu-i nici nalt și nici lung.

Dar în spatele meu aud un vârtej de gheață,

Aud oasele scârțâind, văd hidosul lor rânjet.

Un șoarec se strecurase încetișor prin iarbă,

Târându-și burta lucioasă și moale,

Pe când pescuiam în canalul sumbru,

Într-o seară de iarnă în spatele benzinăriei,

Gândind la epava regelui fratele meu

Și la moartea, mai înainte, a regelui tatăl meu.

Corpuri goale albe pe jos pe pământul umed

Și oase aruncate pe jos într-o mansardă,

Însuflețită, din an în an, de labele șobolanului.

Dar în spate mi-aud din când în când

Zeci de claxoane și de mașini, care-l vor duce

Pe Sweeney la doamna Porter în noul an.

Oh, luna senină și strălucind peste doamna Porter

Și peste fiica-i

Spălându-și picioarele în soda water

Et O ces voix d’enfants, chantant dans la coupole!

Twit Twit Twit

giag giag giag giag giag giag

Așa grosolan forțat.

Tiriù

Orașul Ireal

Sub ceața maronie a unui amieze de iarnă

Domnul Eugenides, un negustor din Smirna

Prost bărbierit, cu buzunarele lui pline de stafide,

C.i.f. London: cu actele la vedere, și

Invitându-mă într-o franceză demotică

La masa de prânz la Hotel Cannon Street,

Iar, la Metropole, – în Weekend.

În ceasul violet, când ochii și spatele

Se ridică de la birou, când motorul uman așteaptă

Ca, în așteptare, palpitând un taxi

Eu Tiresias, deși orb, pulsând între două vieți,

Bătrân cu sâni ofiliți de femeie, eu pot să văd

În ceasul violet, în ceasul serii agonic, cum

Vin acasă, pe marinar de pe mare înapoi în port,

Pe dactilografă acasă la ora ceaiului, și aprinzând

Aragazul, scoțându-și, dintr-o conservă, cina.

Afară la fereastră atârnă-într-un mod riscant

Lucruri diverse atinse de ultima clipă a soarelui,

Pe canapea ( noaptea – patul ei) stau în grămadă

Șosete, papuci, bluze, funde și combinezoane.

Eu Tiresias, bătrân și cu ţâţe ofilite,

Am urmărit toată scena și prorocit-am restul:

Am așteptat și eu musafirul neașteptat.

Sosește el, tânărul cu furuncule,

Mic funcționar pe la vreo mică-agenție, privire

Îndrăzneață, plebeu dând dovadă de-obrăznicie,

Cu pălărie, ca un țărănoi – milionar de provincie.

Acum e momentul, așa susține el,

Masa s-a terminat, ea-i obosită, e plictisită,

Încearcă din greu s-o convingă cu mângâieri,

Nu sunt respinse, chiar dacă-s nedorite.

Roșu la față și hotărât, pornește iar la asalt;

Mâinile explorează, nu întâlnesc apărare:

În vanitatea lui nu are nevoie de vreun răspuns,

Și-i ia indiferența drept bine – venită acceptare.

(Iar eu Tiresias care am îndurat

Tot ce s-a întâmplat pe acea sofa

Extensibilă:

Eu care la Teba sub ziduri am stat

Și coborât-am cel mai adânc în tărâmul morților.)

El îi dă un ultim sărut – condescendent,

Și bâjbâie pe scară, căci luminile erau stinse.

Se întoarce, se uită o clipă în oglindă,

Aproape fără-a-și dea seama că i-a plecat iubitul;

Prin minte-i trece vreun sfert de gând:

„O făcui și pe asta, din fericire, s-a terminat”.

Când o femeie drăguță cedează la prostioare,

Se plimbă după aceea singură prin încăpere,  

Își aranjează părul, automat, cu o mână,

Și pune o placă la gramofon.

„Muzica asta s-a tot târât lângă mine pe apă,”

De-a lung de Strand, și mai sus pe King William.

O, oraș, oraș, uneori o aud

Pe lângă vreun bar de pe Lower Thames street,

În vaierul duios al unei mandoline

Și-n sporovăiala și-n zgomotul dinăuntru, acolo

Unde la prânz se odihnesc pescarii; și unde zidul

Bisericii Magnus Martyr adună –

Într-o splendoare inexplicabilă – albul și aurul ionian.

Râul a nădușit

Uleiuri și gudroane

Valul întoarce

Pânzele roșii

Vântul cu greu împinge

Catargele

Barjele

Împing din greu

Bușteni în derivă

Ajung mai jos de Greenwich

Și trec de Insula Câinilor.

Weialala leia

Wallala leiaiala

Elizabeth, Leicester

Bătaia vâslelor

La proră modelează

O aurită cochilie

Roș aurie

Puternice valuri

Sparte la maluri

Vântul de miază-noapte

Duce-n aval

Dangăt de clopot

Din turnul alb

Weialala leia

Wallala leialala

„Tramcaruri și prăfuite drumuri.

Highbury m-a făcut. Richmond și Kew

M-au înfrânt. În Richmond mi-am ridicat genunchii

Întinsă pe podeaua unei canoe înguste.”

„Picioarele mele sunt în Moorgate – inima mea

Sub picioare. După ce-a făptuit

El a plâns. El promisese „un nou început”.

N-am făcut niciun comentariu. Păreri de rău? La ce bun?! „

„Pe Margate Sands

Aș putea aduna

Nimic la nimic

Unghii rupte și mâini murdare.

Oamenii mei, oameni simpli, care nu cer

Nimic. „

La la

Apoi am venit la Cartagina

Flacără flacără flacără

Doamne, Tu ia-mă

Doamne, Tu ia-mă

Arde-mă

                  IV  Moartea prin apă

Phlebas Fenicianul, mort de două săptămâni,

Uitase de strigătul pescărușilor, de valul mării adânc,

De câștig și de pierdere.

Un vârtej din adâncuri

Îi încarnase oasele-n șoapte. Pe când tot urca și cădea

Trecea prin fazele bătrâneții și tinereții sale

Intrând în vâltoare.

O, neamuri ori evrei,

Tu, care roata o-întorci și către vânt privești,

Tu ia aminte la Phlebas, ce fost-a cândva, ca și tine, bine făcut și chipeș.

                      V  Ce a spus Tunetul

După lumina roșie a torțelor pe fețele nădușite

După liniștea înghețată a grădinilor

După spaima și angoasa din locuri pietroase

După jelanii și lacrimi – după palat și

Închisoare, după ecoul bubuitor,  

Primăvara în munții îndepărtați, al tunetului

Cel care era viu acum e mort

Noi ce în viață eram acum murim

Cu puțină răbdare

Aici nu e apă, ci e doar stâncă

Stâncă fără de apă și drum prin nisip

Drumul e-acolo sus șerpuind printre munții

Care sunt munți de stâncă fără de apă

Apă de-ar fi, ar trebui să ne-oprim și să bem

Printre stânci nu te poți opri ori gândi

Nădușeala-i uscată, picioarele în nisip

Apă de-ar fi – printre stânci măcar –

Gură moartă de munte cu dinți putreziți ce nu pot scuipa

Nu poți sta aici, nu te poți întinde sau sta

Nici măcar nu e liniște-n munți

Doar tunet fără de ploaie – sterp și uscat, fără ploaie

Nu-i măcar singurătate

Dar fețe roșii și îmbufnate se mârâie și rânjesc

Dinspre ușile caselor de noroi crăpate

Dac-ar fi apă

Nu piatră

Dac-ar fi stâncă

Și, de asemenea, apă

Și apă

Și un izvor

Și printre stânci vre un lac

De-ar fi doar zgomotul apei

Nu al cicadei

Și nu al ierbii uscate ce cântă

Ci sunetul apei pe-o stâncă

Unde prin pini cântă sturzul sihastru

Pic pic pic pic pic pic pic pic

Dar nu este apă

Cine-i al treilea mereu mergând lângă tine?

De număr, aici suntem doar tu și cu mine împreună

Dar când mă uit înaintea-mi de-a lungul drumului alb

Întotdeauna e altul ce merge pe lângă tine

Alunecând învelit într-o mantie roș-maronie cu glugă.

Nu știu de-i bărbat de-i femeie

– Dar de partea cealaltă a ta oare cine-i?

Ce e-acel sunet puternic în aer

Murmurul cel de jelanie al mamei

Cine-s hoardele acele cu glugă roind

Pe nesfârșite câmpii, împiedicate-n pământul crăpat

Înconjurat doar de zări nesfârșite

Ce-i orașul acela de peste munți

Cu trosnete și dărâmături,

Cu zbucnituri în aerul roș

Cu prăbușindu-se turnuri

Ierusalim Atena Alexandria

Londra Viena

E ireal

O femeie-și întinse pletele lungi și negre

Și-o melodie ca o șoptire suflă peste coardele acele

Și niște lilieci cu chipuri ca de copii în purpuria lumină

Și scârțâiau și băteau din aripi

Și se târau cu capul în jos pe-un perete înnegrit

Și erau turnuri cu capul în jos în aer

Și sunau clopote amintind, și arătându-ne orele

Și glasuri cântând din cisterne goale și din fântânile seci.

În gaura putredă și pustiită din munți

În lumina slabă a lunii, iarba foșnește

Deasupra mormintelor prăbușite, în jurul capelei

Este capela goală, sălaș doar al vântului.

N-are ferestre, ușa se zbate,

Oasele uscate n-ar face rău nimănui.

Doar un cocoș se afla pe grinda acoperișului.

Co co rico co co rico

Deodată un fulger. Apoi o rafală udă

Aducătoare de ploaie

Aproape secase Gangele, frunzele moi

Așteptătoare de ploaie, în depărtări se-adunau

Nori negri deasupra de Himalaya.

Jungla se ghemuia, cocoșată-n tăcere.

Apoi tunetul a rostit

DA

Datta: noi ce am dat?

Prietene, sângele-mi zguduie inima

În îndrăzneala cumplită a unui clipe de capitulare

Pe care nicicând o eră a prudenței nu va putea-o retrage

După aceste dictate – și pentru asta doar – noi am existat

Prin ce n-o să se afle în necroloagele noastre

Ori printre-amintiri drapate de binevenitul păianjen

Ori sub pecețile rupte de vreun notar

În încăperile noastre goale

DA

Dayadhvam: Eu auzit-am cheia

Întoarsă în ușă o dată – și numai o dată întoarsă,

Noi ne gândim la cheie, în închisoarea lui, fiecare

Gândindu-se la cheie, fiecare confirmă o închisoare

Abia la căderea nopții, rumori eteree

Pentru o clipă reînvie un tulbure Coriolanus

Da

Damyata: barca răspunde

Cu bucurie, la mâna pricepută cu vela și cu vâsla

Era calmă marea, inima ta –chiar și ea – ar fi răspuns

Bucuroasă, dac-ar fi fost invitată, bătând ascultătoare

Să-și controleze mâinile

Am stat pe mal

Pescuind, în spatele meu cu câmpia stearpă

Voi putea, pe tărâmul meu, în sfârșit, să pun ordine?

London Bridge tot cade tot cade tot cade

Poi s’ascose nel foco che gli affina

Quando fiam uti chelidon — O rândunea rândunea

Le Prince d’Aquitaine à la tour abolie

Eu aste fărâme le-am sprijinit de ruinele mele

Atunci de ce nu s-ar potrivi până chiar și ție. Hieronym e din nou nebun.

Datta. Dayadhvam. Damyata.

Shantih shantih shantih

________________________________-

• traducere de Catalina Francu