– din seria: Eu am tradus, Voi, dacă doriți, citiți! –
_____________________________________________________
Roberto Cocchis, ”Emily Dickinson: Dragoste și epilepsie dincolo de clișeul poetesei retrase în singurătate”
Mitologiile post mortem, care fac dintr-o persoană reală un brand capabil să vândă un produs asociat cu ea, sunt întotdeauna elaborate luând din viața lor doar ceva care poate stârni imaginația publicului, expunându-l apoi de parcă nu ar mai exista altceva.
Acest lucru se aplică cu atât mai ușor artiștilor, ei reprezentând produse care nu sunt ușor de vândut, având în vedere că, așa cum spunea Oscar Wilde, „toată arta este perfect inutilă”, fiind dificil a obține profit din ceea ce rămâne după ei prin metodele tradiționale de convingere a clientului. Rămâne doar a-l seduce pe potențialul cumpărător fulgerându-l cu posibilitatea de a găsi în această artă inutilă câteva dintre acele emoții puternice pe care viața reală i le refuză de obicei: și, apoi, se trece din clișeu în clișeu, de la „poetul blestemat” dominat de dorința de autodistrugere, la muzicianul care doar îndopat cu droguri ajunge la extazul necesar pentru a se ridica deasupra mediocrității, la actorul chinuit care trăiește doar pe scenă, prin personajele sale, până la intelectualul cu gânduri atât de înalte încât nimeni nu ajunge să înțeleagă sensul cărților lui, chiar dacă le-ar citit de zece ori, asta doar ca să le numesc pe cele mai uzate.
Motiv pentru care toate imaginile publice postume ale artiștilor celebri fie au fost deja revizuite drastic de către biografi serioși, fie vor fi în viitor, cu excepția cazului în care artiștii înșiși nu au fost deja uitați. Rezultatul acestor operațiuni culturale necesare este aproape întotdeauna o biografie incitantă, dar suficient de ponderală pentru a descuraja majoritatea cititorilor, astfel încât doar o elită de adevărați cunoscători ajunge să aprecieze adevărata dimensiune umană a subiectelor tratate, în timp ce restul continuă să ia doar vechiul clișeu drept serios.
Nici poeții nu scapă de această regulă a lumii noastre, într-adevăr se poate spune că poeții – mai ales – sunt victime, deoarece vânzarea poeziei este întotdeauna foarte dificilă, trebuie doar să te uiți la clasamentul Amazonului pentru a ajunge la concluzia foarte tristă că, dacă nu ar fi fost obligat să citească vreun autor din motive școlare, în Italia nimeni n-ar citi poezie (cel care scrie aici a publicat cândva o culegere de poezii din care a fost suficient să se vândă trei exemplare, trei la număr, pentru a intra în top 100 al categoriei). Iar, anumite mitologii odată stabilite, sunt foarte greu de demontat.
Timp de zeci de ani, oricine s-a apropiat de figura lui Emily Dickinson, cea mai importantă voce poetică americană a secolului al XIX-lea, s-a confruntat cu un clișeu care părea să provină de la vreun clasic de la Hollywood precum „Gone with the Wind” sau „ Cele patru fiice ale doctorului March”. Tânăra evlavioasă și deprimată care, în urma unei dezamăgiri amoroase, s-a închis în detenție domestică voluntară și, toată îmbrăcată în alb, își petrecea zilele scriind versuri enigmatice, nedestinate publicării, dar apoi descoperite postum. O figură izolată în bizareria sa, complet străina de lumea culturală, cu foarte puține lecturi (Biblia, Shakespeare și Milton). Un suflet atât de hipersensibil încât un zgomot sau un miros prea puternic ar fi fost suficient pentru a o face să-și piardă cunoștința. De parcă am spune că orice vrăjitoare ceva mai sensibilă ar putea ascunde un nebănuit talent poetic și, de asemenea, că poezia ar fi doar pentru oamenii care nu știu să înfrunte realitatea.
Din fericire, poeziile lui Emily Dickinson sunt atât de originale și înzestrate cu atâta putere expresivă, în ciuda limbajului lor rarefiat și adesea încifrat, încât de-a lungul timpului mulți cercetători s-au îndrăgostit de talentul ei și au decis să sape mai adânc în povestea personajului. In special femeile – cărturar au fost cele care s-au ocupat de asta, tocmai pentru că Emily reprezintă un exemplu aproape incredibil de femeie care, într-o societate complet patriarhală, exclusă de la orice decizie sau autonomie, găsește totuși o modalitate de a-și face vocea auzită, cu atâta forță și claritate încât a supraviețuit chiar și faimei bărbaților cărora li s-a supus, astăzi amintiți doar pentru că au avut de-a face cu ea.
Așadar, începând cu anii 70, feminismul i se dedica și se angajează să o răspândească, în timp ce sapă în intimitatea ei întunecată. Deja odată cu populara ediție Newton Compton (pe care o puteai cumpăra cu ușurință de la chioșcurile de ziare la un preț foarte mic) a unui volum de poezii, scriitoarea Ginevra Bompiani se întreabă cât adevăr este în imaginea ei propusă în mod obișnuit. Ulterior, dedicându-i un eseu care analizează mai presus de toate semnificația posibilă a imaginilor sale poetice, cercetătoarea Barbara Lanati concluzionează că senzualitatea ascunsă în spatele unor simboluri tulburătoare este în contrast deschis cu clișeul oficial. Mai târziu, încă o cercetătoare, Marisa Bulgheroni, merge chiar să-și scrie eseul în orașul în care Emily și-a petrecut întreaga viață, Amherst, Massachusetts, intrând și ieșind din locurile și clădirile care i-au găzduit anii, din fericire rămase neschimbate după mai bine de un secol, ea rămânând cu impresia că sunt încă prea multe lucruri nerostite despre figura lui Emily
A studia pe Emily și opera ei nu este ușor, dintr-un motiv pe care îl vom explica mai bine alta data, și care consta în aceea că munca ei a fost propusă pe bucăți. Din când în când mai apare ceva nou. O descoperire importantă a fost cea a corespondenței sale (editată în ediția italiană de Lanati), poate parțial mutilată de familie, dar cu conținut suficient de clar pentru a contura o figură foarte diferită de cea a clișeului. Declarații de ateism (un lucru cu adevărat revoluționar într-o comunitate de bigoți precum cea din Amherst), bilete sentimentale pline de pasiune către ceea ce pare aproape cu siguranță o iubita, referințe foarte solide la cultura vremii.
Emily din scrisori este o femeie care aparține mai mult secolului al XX-lea decât celui în care a trăit.
Dar cine a fost cu adevărat Emily Dickinson? Ne spune cea mai recentă și bine documentată biografie, cea a lui Lyndall Gordon, „Like a Loaded Rifle”, scrisă după consultarea mai multor documente recent reapărute.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, familia Dickinson era o familie bogată, foarte proeminentă în Amherst. Unul dintre ei, Edward, născut în 1803, om religios și harnic, dar foarte ambițios (va fi avocat și, mai târziu, și congresman), se căsătorește cu evlavioasa și supusa Emily Norcross, tot dintr-o familie bună. Austin s-a născut în 1829, Emily s-a născut pe 10 decembrie 1830, Lavinia s-a născut în 1833. Nu vor mai fi alți copii, din cauza sănătății precare a mamei, dar toți trei vor ajunge la maturitate. Niciunul dintre cei trei nu este o figură banală: dincolo de talentul lui Emily, Austin va fi avocat și politician la fel ca tatăl lui, Lavinia va fi o mătușă originală ca și sora ei, strălucitoare în imaturitatea ei perenă.
Emily, de tânăra, este o elevă foarte bună, care aspiră să urmeze o carieră de profesor într-unul dintre numeroasele internate pentru fete din familii bune, înainte de a face o căsnicie reușită. Reușește deosebit de bine la disciplinele de știință și de fapt plănuiește să-și continue studiile în acest domeniu. Dar, în timp ce se pregătește să intre la universitate, se întâmplă ceva care schimbă totul. Oficial se vorbește despre o boală de ochi (va vizita un celebru medic oftalmolog din Boston), care o obligă să se întoarcă acasă după doar câteva luni la internat. În unele scrisori de mai apoi va scrie că atmosfera bigota a colegiului și obligația de a semna declarații de credință religioasă pentru a promova examenele au făcut-o să nu vrea să meargă mai departe. Cu toate acestea, se pare că de altceva este vorba…
Lyndall Gordon, în cercetările sale, dă peste o circumstanță neobservată până acum de cercetători. Cazurile de epilepsie nu sunt neobișnuite în familia Dickinson. O verișoară a lui Emily, Zebina Montague, născută în 1810, a fost nevoită să renunțe la universitate din cauza acestei boli și își va petrece toată viața practic închisă în casa sa din Amherst (moare în 1881). Unul dintre nepoții lui Emily, Ned, fiul cel mare al lui Austin, va fi suferit în timpul scurtei sale vieți (1861-98). Și acestea sunt cazurile cunoscute pentru că Emily vorbește despre ele în scrisorile ei. Există și rețete medicale pe numele Emily, care conțin preparate farmaceutice care la acea vreme erau folosite, printre altele, pentru combaterea epilepsiei. Tot pe vremea aceea, se obișnuia ca epilepticii să fie îmbrăcați în alb, deoarece în timpul crizelor se puteau murdari foarte tare, iar hainele albe erau mai ușor de spălat. Unul dintre simptomele care anunță convulsii sunt tulburări de vedere deosebite, scotoamele. [Scotomul este un simptom care implică o alterare parțială a câmpului vizual, caracterizat prin apariția de pete oarbe, închise sau colorate, fixe sau strălucitoare (pete luminoase sau fulgerări). Suferinzii percep o zonă cu eficiență vizuală mai scăzută, în jurul căreia vederea este în general bună sau normală. – nota mea – ]
Epilepsia este, de fapt, explicația pentru izolarea voluntară a lui Emily.
Rămâne faptul că, poate, Emily s-a îndrăgostit cu adevărat de cineva când era adolescentă. În scrisorile sale menționează două figuri masculine care ar fi exercitat o mare influență asupra ei, profesorul Leonard Humphrey, care a devenit – foarte tânăr – directorul școlii pe care a urmat-o, și avocatul Benjamin Franklin Newton, profesând o anumită perioadă în biroul lui Edward Dickinson. Ambii sunt destinați unui sfârșit foarte timpuriu: Humphrey, născut în 1824, a murit în 1850 și ea anunță pe scurt într-o scrisoare dureroasă către un prieten „Profesorul meu a adormit”. Ben Newton, născut în 1821, are cu ea o relație și mai profundă, de prietenie, dar poate chiar dincolo de, și este păcat că n-a mai rămas nimic din corespondența dintre cei doi. Cu toate acestea, descoperindu-se tuberculos, pleacă din Amherst într-o locație mai sănătoasă și, spre dezamăgirea lui Emily, se căsătorește cu o femeie mult mai în vârstă care acceptase să se îngrijească de un bărbat bolnav. A murit în 1853.
Adevărata mare dragoste a tinereții lui Emily, – o știm pentru că ei îi sunt dedicate multe poezii din acea perioadă -, este însă Susan Gilbert, o fată născută în același an (1830), de origini modeste (o familie înstărită care a ajuns la ruină) și ireproșabile, pe care soții Dickinson aproape că o adoptă, păstrând-o în casa lor încă din adolescență. Natura dragostei lui Emily pentru Susan a provocat râuri de cerneală, dar fapt este că poeta se angajează mai ales să-și convingă fratele Austin să se căsătorească cu ea. Ideea este împărtășită de întreaga familie și, după un pic de ezitare, Austin (un tip chipeș, inteligent, autoritar, considerat toată viața cel mai fascinant bărbat din Amherst), acceptă. Din căsătorie se vor naște trei copii, dar nu va fi o unire fericită.
Emily trăiește aproape exclusiv acasă (dar nu ca izolată, având în vedere că locuința lui Austin și Susan este adiacentă cu cea a părinților lor Dickinson, că sunt despărțiți doar de o grădină și că merge să-i viziteze foarte des), deci cu siguranță nu este izolată de lume. Citește cu nerăbdare numeroasele ziare pe care tatăl său le aduce în casă (scrisorile sunt pline de referințe la actualitate și politică) și, neputând să meargă personal la librărie, comandă o multitudine de cărți scriind direct la edituri. Citește sute de lucrări ale contemporanilor săi, în special ale unor scriitori englezi precum George Eliot, Elizabeth Gaskell sau surorile Bronte, pentru care are o adevărată adorație. Una dintre ultimele ei lecturi mult așteptate (a luat cu asalt editorii de scrisori pentru ca să o aibă , în ciuda suferințelor bolii care o va duce la moarte), este o biografie a lui Emily Bronte. Îi cunoaște pe toți intelectualii americani de frunte ai vremii, a citit totul despre ei.
Deci multe altele în afară de Biblie, Shakespeare și Milton!
Poeziile pe care le-a scris când era adolescentă au circulat inițial doar în Amherst. Faima ei a crescut, însă, datorită faptului că Susan și Austin au păstrat în casa lor un fel de salon literar, așa cum era obiceiul la acea vreme. Emily nu participă (a fi în preajma oamenilor, în centrul atenției, o îngrozește, iar acum știm și de ce) dar poeziile ei sunt citite, copiate, difuzate. Unele ziare locale îndrăznesc să publice câteva, care nu scapă de ochii celor interesați de poezie. Cu toate acestea, Emily se enervează să le vadă tipărite, nu pentru că nu și-ar fi dat permisiunea, ci pentru că șocaseră mai înainte. Acest inconvenient o va bântui de-a lungul vieții: chiar și atunci când prietenii intelectuali influenți obțin contacte cu editori importanți, contractele de publicare nu se vor concretiza niciodată din cauza rezistenței sale de a accepta ca textele să fie manipulate de editori intenționând să le facă mai atractive pentru public.
De fapt, Emily scrie într-un mod nemaicunoscut până atunci, aproape fără semne de punctuație. Versurile sale au deja propriul ritm interior (această caracteristică le-a făcut întotdeauna o provocare dificilă și fascinantă pentru traducători) și nu necesită nimic mai mult decât tăieri rapide realizate prin intermediul liniuțelor orizontale. Din păcate, vremurile lui e.e.cummings sau Jack Kerouac sunt foarte departe și de neimaginat: în mentalitatea vremii, o astfel de poezie este ilizibila. Chiar și atunci când apar postum, în primele ediții, poeziile vor fi puternic modificate, pentru ca abia ulterior să fie repropuse în forma lor originală.
Faima sa a crescut până când i-a adus acasă, ca vizitatori (cu unii dintre ei avea prietenii strânse, marcate de corespondențe apropiate), pe unii dintre cei mai cunoscuți intelectuali ai vremii: predicatorul Charles Wadsworth, jurnalistul Samuel Bowles, politicianul Thomas Higginson, campion al abolirii sclaviei, scriitoarea de romane best-seller Helen Hunt Jackson (care va încerca, în zadar, să medieze între Emily și editori pentru a ajunge în sfârșit la publicarea versurilor).
După moartea tatălui lor, în 1874, pentru Emily și Lavina se adaugă responsabilitatea îngrijirii mamei lor tot mai invalide, care va dura 8 ani. Dar, între timp, s-a întâmplat un nou eveniment care le va bulversa viața.
Austin, care este trezorierul Academiei Amherst, colegiul local, unde lua toate deciziile, a angajat un tânăr astronom ambițios, David Todd, pentru a preda matematica, un excelent om de știință și un profesor la fel de valoros, dar și un afemeiat inveterat. Soția lui Todd, Mabel Loomis, este o fată de origini modeste, care se eliberează de complexele de inferioritate socială făcând-o pe intelectuala la modă. Ea închide ochii la trădările soțului ei atâta timp cât acesta îi garantează o viață confortabilă. Între Austin și David Todd se stabilește o relație tată-fiu (cei doi se afla la 26 de ani distanță), iar Mabel devine obișnuită în casa avocatului fermecător și matur. Atât de asiduă încât, la un moment dat, Susan o urăște și o alunga.
În 1883 a avut loc o tragedie îngrozitoare. Fiul cel mic al lui Austin și Susan, Gilbert, un mic geniu în vârstă de opt ani, se îmbolnăvește brusc de tifos și moare în câteva zile. Va fi o lovitură înspăimântătoare și pentru Emily, care merge să-l viziteze în timp ce el este în agonie și, întorcându-se acasă, are o criză teribilă care o va lăsa invalidă pentru mult timp. Pentru Austin, îndrăgostit de copil, este o durere pe care se pare că soția lui nu o înțelege: Susan este o bigotă rece și dură, care cu siguranță își iubește copiii, dar o arată cât mai puțin posibil. Dimpotrivă, Mabel Loomis este tandră și înțelegătoare, cu ea, Austin se poate lăsa in voie lacrimilor, fără a fi considerat un bărbat fără coloană vertebrală. Austin și Mabel devin iubiți, cu aprobarea neexprimată a lui David, care este consecvent în mentalitatea lui libertină și, mai mult, de atunci, va avea o carieră și mai strălucitoare și va obține tot felul de finanțări grație sprijinului necondiționat al lui Austin.
Povestea va continua până la moartea subită a lui Austin, în vara anului 1895. Mabel va lăsa o serie de scrisori și jurnale în care speră că Susan va muri cât mai curând posibil, lăsându-l pe Austin liber să se căsătorească cu ea după ce divorțase de David și, uneori, chiar pare să conceapă „crime perfecte” ipotetice și naive pentru a scăpa de rivala fără a lăsa urme. Din nefericire pentru ea, Susan va supraviețui soțului ei timp de 18 ani. Pe de altă parte, Mabel va reuși să devină oarecum intimă cu Emily, mai ales că Austin profită de disponibilitatea casei mari a părinților ei pentru a o întâlni fără a da naștere la bârfe în oraș. El este moștenitorul, surorile necăsătorite sunt doar oaspeții lui. Le place sau nu, Emily și Lavinia trebuie să-și țină gura. Emily, încă loială lui Susan, refuză să-l întâlnească pe intrus, pe care nu-l va vedea niciodată în față (chiar dacă va spune mereu contrariul). Dar Mabel o convinge cu atâta insistență încât, pentru a o scoate din cale, Emily acceptă să-i dea multe dintre scrierile ei, prin intermediul slujitorilor.
Situația familială devenise și mai complicată cu cât cineva intrase și în viața lui Emily. Numele lui este Otis Lord, este un văduv în vârstă, un magistrat născut în 1812, un prieten cu Edward Dickinson. Lord este un bărbat educat și amabil, care împărtășește interesele poetei și îi acceptă toate ciudațiile cu un strop de umor (de exemplu, fiindcă mânca puțin și era foarte slabă, o poreclise „Jumbo”, după elefantul circului care vizitase Amherst). Mai târziu, vor ieși bârfe despre cei doi surprinși într-o scena amoroasă pe o canapea, dar cert este că Lord îi prezintă o adevărată cerere în căsătorie, iar Emily își ia timp. Din păcate, epuizat de un proces solicitant, Lord se prăbușește și moare subit în primăvara anului 1884: din această durere, Emily nu își va reveni niciodată. Două luni mai târziu are o criză în urma căreia va rămâne invalidă permanent.
A murit doi ani mai târziu, la 15 mai 1886, din cauza unei boli de rinichi (rapoartele vorbesc despre „boala lui Bright”, care la vremea aceea era un fel de cazan în care ajungea tot ceea ce acum se recunoaște a fi diverse boli). Este un sfârșit foarte dureros, pe care Emily îl înfruntă cu luciditate, până la punctul de a-l anunța, chiar înainte de a intra în comă, într-o notă către iubitele ei verișoare, Frances și Louisa Norcross, cu care făcuse schimb de scrisori toată viața: „Verișoarelor, Called back. Emily”. [„Called back” este titlul unui bestseller al perioadei, lansat în 1883, de Hugh Conway (pseudonim al lui Frederick John Fargus): ultima carte pe care a citit-o.]
Cât timp Austin va trăi, se va vorbi despre poeziile lui Emily dar puține vor apărea, în ediții de o calitate îndoielnică. După 1895, în schimb, războiul de succesiune va izbucni între cele două văduve ale sale din Austin, întrucât atât Susan, cât și Mabel pretind rolul și, de asemenea, se vor lupta preluând publicarea unor lucrări inedite ale lui Emily, intrate direct în posesia celor două, sau obținute (în general prin înșelăciune) de la naiva Lavinia. Cele doua se vor confrunta și cu o serie de sechestre ale edițiilor cărților de poezie ale lui Emily (care erau bestselleruri, la vremea când se citea mult poezie) și mai ales într-un caz juridic complex, foarte dur, între 1897-98. Îi vor dauna și inocentului fiu epileptic al lui Austin și Susan, sensibilul Ned pe care Emily îl iubea foarte mult. Se îndrăgostește de o fată, Alix Hill, care îi răspunde: dar, în ochii mamei, Alix greșește teribil când lucrează la o ediție a poeziei lui Emily pentru Mabel. Dura opozitie a mamei distruge logodna. Curând după aceea, Ned trebuie să urmărească spectacolul membrilor familiei sale (Susan și Lavina, în primul rand) care se înfruntă în instanță. Inima lui fragilă (a suferit de angină după ce în copilărie a avut scarlatina) nu rezistă și are un atac care îl va duce la moarte, în mai 1898, după două săptămâni de suferință.
După moartea lui Susan în 1913, fiica ei supraviețuitoare, Martha Dickinson, va prelua ștafeta în lupta împotriva urâtei Mabel. Când aceasta din urmă moare, în 1932, cearta continuă pentru că mărturiile sunt preluate de fiica lui Mabel și David, Millicent Todd. Cele două femei continuă să scrie cărți pentru a afirma legitimitatea pretențiilor mamelor lor de a se declara adevărații moștenitori ai lui Emily Dickinson. Din scrierile lui Susan, cele ale lui Mabel, cele ale Marthei și cele ale lui Millicent, este foarte greu să distingem adevărul de exagerare și invenție, în timp ce materialul original aflat în posesia lor este cu adevărat savurat de cercetători. Dispariția Marthei în 1943 și cea a lui Millicent în 1968 mai răcesc disputa. Niciunul dintre cei doi nu lasă moștenitori direcți, iar cel de-al doilea, în ciuda faptului că a avut mult mai mult timp la dispoziție pentru a-și exprima pozițiile fără vreun contradictor, la un moment dat s-a dedicat altor lucruri (a fost om de știință de un anumit nivel, un pionier al științei americane ca ecologist). Tot mai mulți cercetători calificați și dezinteresați se dedica lui Emily, datorită cărora putem descoperi în sfârșit realitatea unei figuri extraordinare din toate punctele de vedere.
-traducere de Catalina Franco-
– Amherst – iarna –
catalinafrancoblog 