Laurence Ferlinghetti, ”Casa Hopper”

Laurence Ferlinghetti, ”Casa Hopper”

La casa Hopper

pe plaja Truro

Mă întorc și mă uit în sus ca să mă uit la ea

acolo sus pe stâncă

Și sunt Edward Hopper

faimosul pictor american

întins pe pantă

prin iarba de pe nisipuri

și mă întorc și mă uit în sus la

Lumea lui Hopper

unde a locuit

în toți anii bătuți de vânturi

cu siguranță nu singur și melancolic

ca personajele din tablouri

din acele taverne deschise toată noaptea

în spatele unei ferestre în dimineţi de duminică

în dormitoare cu becuri atârnate de un fir

cu faruri însorite

pe verandele serilor lungi de vară

cu casele de-a lungul șinelor

cu fațadele victoriene

ale golului

Și totuși, aș putea eu acum să le pictez altcum?

acum la capătul veacului nostru bolnav

de parcă atâta lume

chiar ar fi putut să învingă

vasta noastră singurătate

și pentru care semnul izbândei mai este încă

o casă izolată

pe coasta unui deal.

-traducere de Catalina Franco

Amelia Rosselli, ,,Dacă din lunga ta agonie și din scurta mea respirație – Se dalle tue lunghe agonie e dai miei brevi respiri”

Amelia Rosselli, ,,Dacă din lunga ta agonie și din scurta mea respirație – Se dalle tue lunghe agonie e dai miei brevi respiri”

Dacă din lunga ta agonie și din scurta mea respirație

ar apărea o floare; atunci ca să-ți mulțumesc eu aș

alerga, aș merge pe calea frumuseții. Dar tu nu respiri

și molatec arcul înțelepciunii nu-ți încordezi;

tu nu respiri și nu vrei să afli arca lui Noe: aici

eu respir și tu tremuri și poate cazi, iar eu cu siguranță

că strălucesc și cad la picioarele tale făcute din cristal.

Dar tu nu vrei să mori, iar eu încă-mi întind mâna prietenoasă.

-traducere de Catalina Franco

_________________________

Se dalle tue lunghe agonie e dai miei brevi respiri

sorgesse un fiore; allora io correrei a ringraziarti

rimboccherei la strada della bellezza. Ma tu non

respiri e mollemente non tiri il tuo arco della sapienza;

tu non respiri e non vuoi ritrovare l’arca di Noè: io

qua respiro e tu tremi e tu cadi forse, e io sicuramente

brillo e cado ai tuoi piedi fatti di cristallo.

Ma tu non vuoi morire, e io stendo ancora la mia mano amichevole.

**

da„Variazioni Belliche”, 1960-1961

Amelia Rosselli, ,,Florile vin ca un dar… – I fiori vengono in dono”

Amelia Rosselli, ,,Florile vin ca un dar… – I fiori vengono in dono”

Florile vin ca un dar și apoi se dilată

o atenție ascuțită le liniștește

nu te mai saturi de daruri.

Lumea-i un dinte crăpat

nu mă întrebați de ce

eu azi am așa de mulți ani iar

ploaia e stearpă.

Ochind semințele prăpădite

erai tu ofilita comuniune pe care o căutam

ca să răpesc inima unui altul spre-a o folosi mai apoi.

Speranța probabil e-o pagubă definitivă

monedele sună crude pe marmura

mâinii.

Îl convinsesem pe monstru să se retragă

în camerele curate dintr-o cabană imaginară

erau acolo-n pădure vipere mici împăiate.

M-am prefăcut într-un preot al poeziei

dar pentru viață eu eram moartă

viscerele ce se pierd

într-o încăierare

mor măturate de vreo știință.

Lumea-i subțire și plată:

câțiva elefanți plictisiți o înconjoară.

-traducere de Catalina Franco

____________________________

I fiori vengono in dono e poi si dilatano

una sorveglianza acuta li silenzia

non stancarsi mai dei doni.

Il mondo è un dente strappato

non chiedetemi perché

io oggi abbia tanti anni

la pioggia è sterile.

Puntando ai semi distrutti

eri l’unione appassita che cercavo

rubare il cuore d’un altro per poi servirsene.

La speranza è un danno forse definitivo

le monete risuonano crude nel marmo

della mano.

Convincevo il mostro ad appartarsi

nelle stanze pulite d’un albergo immaginario

v’erano nei boschi piccole vipere imbalsamate.

Mi truccai a prete della poesia

ma ero morta alla vita

le viscere che si perdono

in un tafferuglio

ne muori spazzato via dalla scienza.

Il mondo è sottile e piano:

pochi elefanti vi girano, ottusi.

**

da “Documento” (1966-1973)

Amelia Rosselli, ,,Tu nu trăiești printre plantele astea… – Tu non vivi fra queste piante”

Amelia Rosselli, ,,Tu nu trăiești printre plantele astea… – Tu non vivi fra queste piante”

Tu nu trăiești printre plantele astea care se răsucesc

în jurul acestui picior al meu fără vase,

și-n versul tău tu nu ai nicio melodie pentru

aceste ale mele poeme sterile acuma că tu

nu-ți mai apropii buzele strânse de trupul

meu umbrit.

Tu nu apari să împrăștii misterul din

neprezențele tale, tu nu dai putere la

florile de la cununa încheieturii mele, ruptă

fiindcă nu pot să te țin aproape. Până și

luna are o pantă miloasă însă tu nu agăți

firele strânse de mâna-mi așa de îndepărtată

că n-a avea cum să-ți ieie apăsarea

din capul tău – din capul tău crăpat de suspine.

Mă tem să nu fac ravagii cu, pe la ocazii,

prezența mea, acum când tu orizontul nu-l

înverzești. Mi-e teamă că par ciudată, confuză

că behăi vreo neînțelegere. Mi-e teamă că o să-mi

pun vițele mele goale peste piciorul tău stacojiu.

De pe buzele tale arse eu nu mai am niciun strop

doar nelegiuitu-mi mister și greața zilei

zdrobite-n o mie de așchii.

-traducere de Catalina Franco

_________________________

Tu non vivi fra queste piante che s’attorcigliano

attorno a questo mio piede senza vasi,

e non hai nella tua linea alcuna canzone per

questi miei versi sterili ora che tu non

avvicini le tue labbra strette a questo mio

corpo ombrato.

Tu non appari a chiarire il mistero della

tua non-presenza, tu non stimoli i fiori

in corona attorno al mio polso, rotto perché

non posso tenerti vicino. La luna ha anch’essa

un pendio misericordioso ma tu non agganci

stretti fili alla mia mano che tanto lontana

non può sollevare i pesi dalla tua testa

rotta dai singulti.

Temo di fare con la mia presenza scempio

delle occasioni, ora che tu non rinverdisci

l’orizzonte. Temo di apparire strana, confusa

a belare quest’incomprensione. Temo di stendere

vigne vuote sul tuo piede scarlatto. Non

ho altro sorso dalle tue arse labbra che

questo mio empio mistero, noia del giorno

spaccato in mille schegge.

**

da “Variazioni Belliche”

Amelia Rosselli, ,,Dacă sufletul își pierde darul… – Se l’anima perde il suo dono…”

Amelia Rosselli, ,,Dacă sufletul își pierde darul… – Se l’anima perde il suo dono…”

Dacă sufletu-și pierde darul atunci își pierde valoarea, dacă

infernu-i un lucru sigur atunci renaște Abisinia sufletului meu.

Dacă zorii se hotărăsc să moară atunci va creste râul nostru

de lacrimi, iar glasul lui Dumnezeu rămâne contemplat.

Dacă sufletul este sfiala simțirilor atunci iubirea este-o

știință ce cade asupra celui venit dintâi. Dacă sufletu-și

vinde bagajele atunci cerneala este un paradis. Dacă coboară

din rânduiala-i sufletul meu atunci pământul moare.

Mă uit prelung contemplând păsări cântătoare, însă sufletul

îmi e trist ca un soldat în războaie.

-traducere de Catalina Franco

________________________________

Se l’anima perde il suo dono allora perde terreno, se l’inferno

è una cosa certa, allora l’Abissinia della mia anima rinasce.

Se l’alba decide di morire, allora il fiume delle nostre

lacrime si allarga, e la voce di Dio rimane contemplata.

Se l’anima è la ritrosia dei sensi, allora l’amore è una

scienza che cade al primo venuto. Se l’anima vende il suo

bagaglio allora l’inchiostro è un paradiso. Se l’anima

scende dal suo gradino, la terra muore.

Io contemplo gli uccelli che cantano ma la mia anima è

triste come il soldato in guerra.

**

da „Variazioni Belliche”, 1960-1961

Amelia Rosselli, „Imaginația torturată … – L’immaginazione torturata … ”

Amelia Rosselli, „Imaginația torturată … – L’immaginazione torturata … ”

Imaginația torturată se chinuia

idilele se nășteau și se mutau

în îndoială SF ori în greață

iar dragostea era un joc de șah.

Fantasma care domnea în casa goală

devotamentul mândru în luptă

toate luau o neașteptată întorsătură

dacă durerea de cap o lua de la capăt.

E, în dorința de a avea încredere și în

trebuința de-a o îndepărta, perpetuul șah

al reginei: nu are încredere și nici n-o s-o

poată da, în vreme ce lustragiii se străduie.

Arborii asasini se ghemuiesc pe vine,

frunzele libere și deliberate au conturi

deschise cu vântul; iară mânia reginei

se mută în angoasă cu vântul!

Vântul chiar vântul se mută în poftă

cu vântul!

-traducere de Catalina Franco

______________________-

L’immaginazione torturata si tormentava

gli idilli nascevano e si tramutavano

in fantascientifico dubbio o nausea

e l’amore era un gioco di scacchi.

Il fantasma che regnava nella casa vuota

il fiero dedicarsi ai combattimenti

tutto prendeva una piega imprevista

se il dolor di capo ricominciava.

È nel voler dar fiducia e nel dover

toglierla, il perpetuo scacco della

regina: non ha fiducia, né può darla

mentre i lustrascarpe s’industriano.

Gli alberi assassini s’accovacciano,

foglie libere e deliberate hanno conti

aperti col vento; e l’ira della regina

si tramuta in angoscia col vento!

Il vento stesso si tramuta in libidine

col vento!

**

da „Documento” (1966-1973)