Alain Bosquet, ”Salvarea prozei – Secours de la prose”

În mine poezia s-a stins încet-încet,

în afara duminicilor,

când ii arunc,

lemn mort, verbe fără de rost.

Atunci văd urcând

câteva păsări care se plâng

că au doar o aripă.

Un trandafir se deschide

pe un fier subțire.

Dar nu insist, născute moarte rămân cuvintele.

Adorm pe carte,

mă fac mobilă iar,

mă fac un covor tăcut.

Mă vreau anonim

ca o proză fără mister.

-traducere de Catalina Franco-

__________________________

En moi la poésie peu à peu s’est éteinte,

sauf les dimanches,

où je lui jette,

bois mort, des verbes sans emploi.

Alors je vois monter

quelques oiseaux qui se lamentent

d’avoir une aile unique.

Une rose s’entrouvre

sur un maigre tison.

Mais je n’insiste pas, les mots restant morts-nés.

Je m’endors sous mon livre

et redeviens un meuble,

un tapis qui se tait.

Je me veux anonyme

comme une prose sans mystère.